Alpinet Hărți Montane Ghid Turistic Cluburi Montane IIC Salvamont
   Caută      site găzduit gratuit de Alpinet.org - ghidul tău montan   
Jurnale - Pasiune la început de drum

Pasiune la început de drum

Pasiune la început de drum

Munții au fost întodeauna acolo unde se văd și acum. Ei sunt o imagine din ceea ce ne este obișnuit deja, o imagine obișnuită a vieți noastre. Mituri și legende se leagă de fiecare în parte, și domină lumea cu istoriile lor, întâmplări mărunte dar semnificative, dar deja uitate. Cu măreție se inaltă Vf. Scaunul Domnului din peisajul Călimanilor privit dinspre sud, asemănând cu o farfurie întoarsă, ca și după sau înaintea unei cine mărețe și grandioase. Parcă ar aștepta ca Domnul să se așeze, și să guste din lumea noastră, o cină ce ar însemna binecuvântare și sacrificiu a oamenilor, ce abia așteaptă, în adâncul sufletului, să se purifice, chiar dacă nu prea arată acest lucru. Cât despre denumirea de scaun, nu prea știu multe, dar după cum arată muntele, se poate credea că este chiar un scaun gigantic. Soarele deja s-a răsărit când m-am trezit intr-o dimineață de mai in casa noastră dintr-un sat de la 10 km îndepărtare de Scaun, era duminica. Am avut un prost vis, nu neapărat un coșmar, dar totuși ciudat in felul ei, un vis ce m-a deconectat de restul lumii, m-a condus în lumea mea unică, în mintea mea. Am coborât, dar nu puteam să comunic cu nimeni, nu era nimeni pe "frecvența" mea. Lângă micul-dejun mi-am adus aminte de Scaun, și dintr-o dată am simțit o atracție deosebită de a o cucerii din nou de a nu știu câta oară. Adrenalina mi-a crescut in acel moment, și deja mi-am și plănuit traseul pe care o s-o urmez pe, pentru mine deja bine cunoscutul, munte. Alții in jurul meu au o idee diferită cu referire la aceste "sărituri"ale mele, ele nu înțeleg conceptul purificării, ideea renașterii din nou, a stabilirii unei granițe și a începerii unei noi început. Ei, săpate în treburile de zi cu zi, duc o viață cu același ritm, monotonă, în fiecare zi făcând acelaș lucru, supraviețuind cu grijă în lumea de aici, și au o ipostază cumva somnoroasă. Mie îmi place să mai evadez căte o data, când simt nevoia, când sunt stresat. Asa sunt eu ca ființă și ca suflet, un visător, un "evadator" din lumile prezente. Nu mi-este ușor să trăiesc după regurile altora, și niciodata nu cred că voi avea curajul să încerc să fac asta. Sunt un suflet liber, aș vrea să fiu liber întodeauna fără să fiu legat sau dependent de cineva sau ceva. (O nebunie in viața de dragoste...dar asta este) Mi-am făcut "bagajul", ceea ce era doar o bluză, celelalte lucruri - considerate nefolositoare - le-am dat tatălui meu ca s-o duca acasă la Reghin, unde era să ne întoarcem în seara aceea. Eu mi-am plănuit drumul ca un pelerinaj spre munte, ultimul inaintea urcării oilor la stâna din poalele ei. Vremea era în favoarea mea, însă nu prea de placul meu, fiindcă soarele deseori mă deranjează. Îmi place vremea cu nori groși și negrii, când, deseori natura este mai clară, relieful se poate observa fără a fii deranjat de arderea galbenă a soarelui. Este o viziune baladică, drept a unui stil gotic, ca și rocile și stâncile de pe Scaun. Am pornit la drum foarte târziu, c-am la ora 12, și aveam înaintea mea un drum lung de 12 km. Desigur, pe jos, ceea ce deja mi era obișnuită, fiindcă îmi place sportul, încerc să practic maratonul, chiar seara înaintea acelei zi am stabilit un nou record personal în acesta. Deci, puțin obosit, mi-era puțin greu, dar pasiunea și dorința de a fi sus pe vârf, feeling-ul inălțimii, și dorința de a cățăra stânca de acolo mi-a "anesteziat" durerile, și drumul înaintea mea cu timpul se micșora. Am avut și câteva încercări de alergare, însă cea mai mare parte a drumului am parcurs "pe jos", pătruns in gândurile mele adânci despre visul care m-a deconectat de lumea de afară. Aveam un singur scop: de a ajunge acolo sus, de a simți reușitul și mirosul învingerii muntelui, a învingerii unui simbol din viața cotidiană, locală dar, - dupa credință - , mitică. Asta ar fii o înplinire, faptul că am făcut ceva și astăzi, n-am pierdut încă o zi din viața scurtă a omului. Momentele de gândire ca acestea sunt benefice pentru suflet pentru că te regăsești în mintea ta. Ajuns în satul din care cărarea ducea spre munte, m-am interesat despre stâna si oile, m-am asigurat că va fi o călătorie sigură fără câini și ciobani, care toți vor ceva de la tine. Drumul era, încă pentru o zi, liberă. Am băut apă, și am pornit spre munte, nu luând în seama norile ce șopteau ploi de pretutindeni. Nu puteam să cred în înălțimea muntelui, ce optic deziluziona credința în înălțime. Muntele avea o diferență de înălțime față de sat de 800 de metri, o distanță foarte mare de cățărat în sus, dar și în lungime, mai ales când alergi, (ultimele 800 de metri înainte de SFÂRȘIT sunt foarte grele). 800 de metrii. Nu mult, dar atât aveam de urcat pe o porțiune de drum de cam 6 kilometri. Și am pornit, și chiar destul de repede am trecut de faza de început, și mai departe, mai sus, uitându-mă întodeauna înapoi cum urcușul îmi dezvăluia întodeauna mai mult și mai mult din Valea Mureșului, locul unde mi-am petrecut, și încă mai trăiesc ce a mai rămas din copilărie. Era nemaipomenit să văd cum casele de jos devin tot mai mici, cum îndepărtarea devine mai apropiat de mine. Nu trebuia mult, și deja nu mă mai gândeam la nimic, numai observam locurile din înconjurul meu. Eram fascinat de câte lucruri noi observi de fiecare dată când treci pe undeva. Pentru mine nimic nu mai era nou, am fost deja de mai mult de 10 ori în acest loc, pe această cărare, dar totuși vedeam lucruri noi. Și am început renașterea... La sfârșitul primului urcuș, cel mai mare pe traseu, m-am uitat înapoi încă o dată. Am încercat să găsesc satul sau orașul de unde provin, dar n-am avut noroc. O ceață cenușie era așezată pe vale, semn al civilizației moderne, al poluării lumii, semn al supremației peste natură. Semn al prostiei și a gândirii numai la prezent, neobservând, că lumea de mâine va inspira aerul poluat astăzi, și va trăi în lumea ce noi astăzi stricăm. Observi și știi câteodată, că viața pe Pamânt se strică de zi cu zi, dar simți că n-ai nici o soluție pentru a o oprii, pentru a schimba acest fenomen. Te simți mic, fără putere lângă giganți din desene animate care distrug lumea în jurul tău, tai creanga de sub tine. Și știu că nu sunt un superman, nu sunt numai un suflet mic, gata oricând să se stingă, și trebuie să privesc peste stricăciunile celorlalți. Fără alte scuze, mă întorc și intru, tăiat de priveliștea nefericită dar frumoasă, în pădure. Și numai în această clipă observ singurătatea care bântuie în jurul meu. Simt o mică atingere a fricii, simt un vânt slab ce îmi atinge spatele transpirat. Mă îndeamnă să alerg puțin, ceea ce și fac pe o porțiune ce nu urcă mult. O alergare ușoară, lentă, mai mult pentru speriat șerpi decât pentru înaintare. Într-o clipa îmi aduc aminte cum anul trecut în decembrie, când era să vin aici, în seara înainte de plecare am auzit prin radio despre o ceată de lupi care au atacat un om. Și îmi aduc aminte de noaptea acela cum n-am putut să dorm, și că toată ziua următoare, tot pe acest traseu, aveam un cuțit de vânătoare în mână gata de folosire.... O amintire ce îmi aduce zâmbet pe buze, dar e de ajuns să mă uit în jurul meu....Și mai este amintirea acela de luna trecută când la o "expediție" am văzut in zăpadă niște urme de urs și doi pui ai ei nu departe de vârf. Dar era liniste, și cred că eram departe de aceste probleme. Am urcat mai departe, și cu timpul mi-am depăsit frica, credeam că oricum este duminică si mai sunt oameni sus, n-o să fiu singur. Am trecut de câteva puncte din traseu, am văzut Valea Gălăoaiei, un loc care îmi rămâne întodeauna în memorie ca valea în care nu-ți poți concentra ochii să vezi clar imaginea din fața ta. Pădurea văyută de sus este ca un pastel, ca o pictură de nu știu ce artist medieval, care nu a ținut la ideea să deseneze totul cu detaliu. Culorile se contopesc unul cu altul și nu se pot deosebii. Toamna toate culorile se regăsesc aici, galbenul, verdele, maroul, roșul, și chiar culoarea gri-albastrui al ceții ce se apune când soarele răsare sau apune. Este un loc frumos, bun de fotografiat, dar miraculos, fotografiile nu readuc la viață această neclaritate. Observ, cum trec de alte puncte din pădure, că viața s-a reinnoit după invazia de 1 mai, după care locul arată puțin omorâtă, fapt la care din păcate am contribuit și eu. Jaluza era nouă, crengile aveau frunze noi, mai verzi ca atunci, și aerul era mai curată, nu plin de fum. M-am simțit liniștit, măcar aceste lucruri se refac... Apropiindu-mă de vârf mai aveam de urcat un urcuș puțin obositor. Între timp m-am întâlnit cu un șarpe, pe care am vrut să o văd de mai aproape, dat fiind, că lângă râul Mureș există multe șerpi și sunt puțin obișnuit cu ele. Dar acesta era diferit, și am vrut să-l observ de mai aproape. Nu mi-am închipuit atunci că ar putea fii ceva mai mult decât un simplu șarpe cenușiu. Dar înăuntru eram doar un copil mic, și am vrut să văd. Mă fascina felul lui de mișcare ca unda sinusului. Experiență unică, bine că nu m-a muscat... Și am observat înaintea mea câteva oameni deja coborând. Deja eram mai curajos, mai plin cu viață dar și cu transpirație pentru că nu prea făcusem drumul încet. Unde puteam alergam, unde nu, urcam cu grăbire. Aveam un orar ce trebuia respectat, aveam tren peste un timp cu care trebuia să mă duc acasa. Deci m-am grăbit mai departe, și am mai trecut de niște cupluri bătrâne și copii. Dar scopul era încă înaintea mea, era la cam 20 de minute de mine. Și m-am dus înainte, și număram pasurile care mai aveam de făcut. Eram ca animalele din deșert, care la observarea unei spații verzi, își măresc ritmul pașilor pentru a ajunge mai repede la apă. Și în sfârșit am ajuns sus, am ajuns într-o liniște moartă, lipsită de viață, numai păsările se auzeau undeva. Am inaintat pe platoul plin cu copaci să ajung în partea de sud, să-mi văd valea natală. Acolo este de obicei locul în care mă opresc, acela este vârful căutat, aici este sfârșitul destinației. Și am găsit-o. Nu era nimeni sus. Soarele ardea, vântul batea, și eu eram transpirat și obosit. Dar faptul că am urcat, era destul să mă mulțumesc cu fapta mea. Știu, nu este greu să urci pe un munte atât de mică, dar acesta, făcut singur, este mai obositor mult mai mult psihic decât fizic. Singurătatea ce simți urcând ore întregi te schimba puțin, și deseori te îndeamnă să renunți, să te întorci în societate. Și eu vreau câteodată să rămân singur, dar un drum atât de lung mă depășește și pe mine. Dar după ce o faci, îți vine dorul să te reîntorci în civilizație, să te întâlnești și să vorbești cu oamenii iubiți. Vrei să fii acasă. Am umplut un flacon de 0.5 litri găsit acolo cu apă și m-am așezat pe stânci să mă odihnesc. Am simțit supremația înălțimii, învingerea. Știam, că am învins din nou, și acesta era un început pentru alte cuceriri ce simțeam că vor urma. Mi-am dovedit, că și obosit, fără nici un ajutor, pot să ajung până la destinația propusă. Mi-am dovedit mie, mi-am asigurat că de acum pot să mă bazez pe mine, mi-am testat limitele. Și eram fericit. După ce m-am uscat, m-am așezat cu burta pe stâncă, și m-am uitat jos. Simțeam dorul de înălțime, să mă uit jos. Și golul mi-a plăcut, chiar din primele zile când am venit prima dată aici. Atunci îmi era frică de ea, dar m-am obișnuit. Și deja îmi trebuie, simt cum adrenalina din mine cere să mă uit jos de pe înălțimi. Și vin aici sus, mă descarc de adrenalina. Câteodată mă mai cațăr și pe stânci, dar nu mai aveam chef și de asta. Era și așa puțin periculos, dat fiind că nu era nimeni să mă ajute dacă ceva se întâmpla. Și se poate întâmpla pentru că data trecută am căzut cu spate în gol cam 2 metrii până am prins ceva. Noroc ca m-a ținut... Dar timpul trecea, și am început să fac calcule, că dacă ceilalți au coborât atât de repede, atunci înseamnă că este deja târziu... Și am inceput să mă pregătesc să cobor. Dar odată m-am dus să văd și partea cealalaltă a vârfului, creasta Călimanului. Și era mai frumos ca altădata, încă mai sclipea o porțiune sub zăpadă albă, parcă încă neatinsă pe vârful Bistricior. Și atunci mi-am pus următorul meu mare scop. Creasta Călimanului, care părea ceva mai măreți ca Scaunul. Eu doream ceva mai mult, și am găsit-o. Un adevărat lanț de munți măreți, dar din păcate prea necunoscut pentru mine pentru a o cucerii. Dar timpul este un învățător minunat, și știu că o să ajung cândva acolo. Dar până atunci studiez... și mă grăbesc jos, pentru că timpul trece. Și era înaintea mea traseul pe care am venit, dar mai ușor, de coborât. Am început să alerg, și în acest fel am trecut destul de repede de păduri, poiane și stânci. Trebuia să ajung în urmă oamenii care au coborât deja, și asta repede. N-am vrut deloc să pierd trenul. Și am alergat ușor, pentru că mai tare nu mai puteam. Eram la sfârșitul puterilor mele, și cred că tenisul meu deja era găurit în câteva părți. Și mai era lucrul cu singurătatea.... Dar oricum m-am grăbit, în unele locuri m-am oprit totuși, și m-am uitat, să mai văd priveliștea o ultima dată. Făceam rezerve, parcă simțeam că pentru mult timp n-o să mai văd locul. Urmează vara, un loc de muncă pentru 2 luni și o lună de călătorii prin Carpații Sudici. N-o să mă mai reîntorc până la toamnă. A trebuit să mă mai uit incă o dată. Și mi-am continuat de fiecare dată drumul alergând mai departe. La sfârșitul traseului, am ajuns în urmă cuplul bătrân, de la care am întrebat cât e ceasul. Nu-mi venea să cred, că dupa cum mi-am calculat orarul, numai atunci trebuia să ajung sus pe vârf. Am reușit un nou record personal, ceva ce m-a pus pe picioare din nou. Dar n-a mai trebuit să mă grăbesc. M-am așezat pe o stâncă ce se găsea aproape peste sat. Și am stat acolo un timp îndelungat. Nu m-am gândit la nimic, am stat și am ascultat liniștea din jurul meu. M-am uitat la ce este, ce a fost și încercam să văd ce va fii din aceste locuri. Și mi-am închipuit că oare ce era aici de exemplu în vremea dacilor, sau mai înainte, în vremea omului preistoric... Oare el cum se uita la acest vârf, la aceste ținuturi. Oare cum vedea el lumea atunci? Și câte întâmplări ascunde acel loc, chiar stânca pe care am stat. Poate că cineva chiar a murit aici cazând în gol...Câte bătălii mari sau mici s-au întâmplat aici...câte secrete are locul acesta și numai stă liniștit, se uita la noi și așteaptă să se mai întâmple ceva, ca să mai aibă încă o întâmplare legat de ea, să mai ascundă și pe acela undeva în agenda lui în care scrie legenda și istoria locului. O agenda căutată cu ochii de mine, dar negăsită până în zilele noastre... probabil e pentru totdeauna ascunsă din fața noastră. Secretul, mitul nepovestit a muntelui. E al lui. Am coborât în sat, și mi-am cumpărat bilet în gara după un autostop nereușit. Arătam prea ca un vagabond - într-o zi de duminică -, ceea ce era și firesc, eram obosit și prăjit de soare. M-am așezat pe jaluza din fața gării, și am asteptat cam doua ore pentru tren. Mi-era foame, îmi dureau picioarele, dar stăteam drept în poziție de meditație. Și încercam să mă gândesc la ceva frumos. Și mi-am amintit că anul trecut în decembrie când am fost cu un prieten, deși era greu traseul, plin cu zăpadă, am supraviețuit. Și nu ne-am înghețat. Dar când am coborât, în gară a trebuit să așteptăm 3 ore întârziere după tren. Și acolo în Sala de Așteptare ne-am răcit de tot. Pantalonii ni erau înghețați până în genunchi și erau tari, că nu puteam îndoi piciorul.....Am savurat din căldura dată de soare, și am așteptat mai departe. Călătoria era pe sfârșite, și mă simțeam mulțumit de reușitele mele. Timp de două zile am alergat mai mult de 30 de km și cam tot atât am parcurs pe jos. Un nou început pentru mine, era ceva extraordinar, ca primul pas, prima iubire și înplinirea vârstei de 18. Era un punct de referire, și va ramâne în memoria mea, ca prima tură a mea mai lungă. Și încet trenul a intrat în gara deja plină cu turiști și studenți care se întorceau în orașe. M-am ridicat, și știam că lumea nu mai este același cum a fost acum trei zile. În ochii mei pasiunea pentru munte s-a mărit, n-am mai simțit altceva decât dorința de a cucerii cât mai multe vârfuri și să călătoresc cât mai mult. Mi-am schimbat viitorul pentru întodeauna în acea zi, am văzut cum ceva înainte nefăcut de mine se poate face, am observat ca barierele se pot sparge, și mai ales că peste aceste bariere există și altele, mai mari, mai dure. Aceste bariere nu se termină niciodată, ele continuie să apară de fiecare dată când ajungi la ele. Este un scop de viață să le ajungi pe toate, și felul cum o faci este stilul de viață pe care o duci. Eu mi-am schimbat pe al meu, ca să pot face ceea ce îmi place. Și schimbarea a fost extraordinară... Am simțit o mare durere în picior, aveam întindere. Dar merita. O săptămână de cură, dar merita să-m înping limitele la maxim. Pentru mine cel puțin..... (Mă scuzați pentru greșelile de compunere sau de gramatică pe care le-am făcut. Multumesc)
Autor: Zsolt Mészáros
Înscris de: Zsolt Mészáros
Vizualizări: 6762, Ultima actualizare: Joi, 6 Iun 2002



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii CALIMAN  
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii



© Copyright 1999-2019 www.alpinet.org