Alpinet Hărți Montane Ghid Turistic Cluburi Montane IIC Salvamont
   Caută      site găzduit gratuit de Alpinet.org - ghidul tău montan   
Jurnale - 10 ani de la moartea lui Nea Baticu

10 ani de la moartea lui Nea Baticu

Am mai publicat acest articol acum 4 ani. Dar cred că nu e niciodată prea mult, atunci când trebuie să ne amintim de cei dragi, care nu mai sunt printre noi...

NICULAE BATICU - AȘA CUM L-AM CUNOSCUT

Era în vara anului 1991, când ne-a venit o invitație din partea Clubului Alpin Român, pentru a participa la o școală de inițiere în alpinism, organizată de Niculae Baticu. Personal, nu știam prea multe pe vremea aceea nici despre tehnica alpină, nici despre Niculae Baticu, despre ale cărui cărți auzisem, dar pe care le-am citit abia după ce l-am cunoscut.

S-au înscris așadar la această acțiune trei băieți din club: Marcel Puiu, Miki Diaconescu și Bogdan Toma, dar îmi doream nespus de mult să merg și eu. I-am rugat să mă ia și pe mine și după îndelungi negocieri au fost de acord, cu condiția să mă ocup de pregătirea mesei, pe toată perioada taberei. Nu-mi convenea deloc treaba asta, dar până la urmă n-am avut încotro și am acceptat. Ca revanșă, mi-am luat "aghiotanții", pe Cristi Șuțu și Petruț Stoian, nelipsiții mei prieteni de la turele montane, care aveau pe vremea aia doar 17 ani.

Tabăra s-a desfășurat în perioada 01-08 septembrie 1991 la Refugiul Coștila-Masivul Bucegi.

Din partea CAR au participat: Niculae Baticu, Vasile Lazăr și Mircea Barbilian iar de la alte cluburi încă vreo 10 băieți.

Nu știu din ce cauză, nu am putut urca împreună cu toată trupa, așa că am ajuns în Bușteni pe la ora 19: 00. Dragii mei de băieți, Cristi și Petruț (astăzi două nume importante în lumea presei), mi-au ieșit în cale și am cărat toți trei rucsacul plin cu de toate, pentru o săptămână.

În timp ce urcam, se întreceau a-mi povesti despre "Nea Baticu", care, se vede treaba că-i impresionase în mod deosebit: "Să vezi ce om minunat e!", "Și ce de ne-a mai povestit!", "A  urcat singur până la refugiu!", "Da\' să știi că e bătrân, are peste 80 de ani, noi l-am ajutat doar puțin la bagaj!" "Are niște dinți foarte frumoși!" și tot așa, dându-mi tot felul de amănunte, care de care mai trăsnite, am ajuns la refugiu, pe la ora 21: 30, obosită, însetată și flămândă cu convingerea că-l voi recunoaște din prima pe vestitul Baticu. De recunoscut, e  drept că l-am recunoscut imediat, dar de cunoscut, nu știu cât am reușit s-o fac...

Înainte de culcare ne-a spus povești; dar nu povești de adormit copiii, ci întâmplări adevărate pe care le trăise în tinerețe sau la vârsta maturității. Era târziu în noapte și eu stăteam cu capul în poala lui, ascultându-l și mi se părea cel mai firesc lucru din lume să mă mângâie pe păr cu mâna-i obosită de vreme. Îi puneam întrebări fără nici o reținere, pentru că nu era un om în preajma căruia să te simți reținut sau stingher, avea o mare căldură în voce și o mare dorință de a  transmite din experiența sa. Vorbea cursiv, fără nici o greutate în exprimare, te făcea să vezi cu ochii minții locurile prin care umblase, să simți aievea pericolul sau izbânda.

În prima zi, dimineața mohorâtă, și noaptea scurtă, ne-au cam tăiat din elan, dar coarda fiind montată pentru traseul "Muchia Țancului" sau "Fisura Întreruptă" am început antrenamentul. Nea Baticu nu ne lăsa deloc, până nu executam corect: "pașii mici", "nu te grăbi", " folosește regula celor trei prize", "nu pune genunchiul" și tot așa, întreaga dimineață.

După-amiază am plecat în traseu. Am urcat pe Valea Gălbenelelor, firul principal, până în Strunga Gălbenele și ne-a întors pe firul secundar. La plecare, Nea Baticu ne-a făcut cu mâna și ne-a urmărit multă vreme cu privirea. Această privire, pe care am văzut-o apoi în ochii lui în fiecare zi când noi plecam spre creste iar el rămânea să ne aștepte, mi-a rămas în minte până astăzi. Era privirea îngrijorată a unui părinte care-și vede copiii plecând, dar și privirea unui om cu sufletul tânăr și mintea limpede, pe care însă trupul nu-l mai ascultă.

A doua zi, era urât și am învățat noduri ("coada vacii", "dublu opt", "cabestan" etc) și alte elemente de tehnică alpină: asigurare, autoasigurare, filajul corzilor și altele. Am făcut apoi coborârea în rapel, în diverse stiluri și folosind mai multe dispozitive specifice.

După-amiază, o urmat o treabă  extrem de neplăcută: urcarea cu prusicele. Nea Baticu ne supraveghea din apropiere sau de pe stânca ce-i poartă și astăzi numele, făcându-ne cel mai adesea observații. Era zgârcit cu laudele și o apreciere din partea sa valora foarte mult. Fiind singura fată din tabără, am "avut onoarea" (!) să urc prima și m-am chinuit destul dar am strâns din dinți și am ajuns până sus.

A treia zi, se anunța splendidă! Cu toate că mă durea rău un deget (îmi căzuse o piatră  pe el în prima zi în Hornul dintre Fire) am dat deșteptarea înainte de răsăritul soarelui și după pregătirea micului dejun (intrasem acum în regim de egalitate și băieții mă ajutau!), ne-am echipat pentru traseu și am pornit la drum. Am urcat pe Vâlcelul Policandrului, am ajuns "La Pândă", iar de aici până la Brâna Suspendată care conduce la Peretele Vulturilor. Am continuat urcușul și după ce am străbătut Brâna Aeriană am ieșit în Creasta Văii Albe. Peisajul era copleșitor și de fiecare dată când am revenit pe acest traseu am retrăit această senzație. Ajunși în Brâul Mare al Coștilei, sub Hornul lui Gelepeanu, am mâncat și ne-am răsfățat o vreme la soare.

Am străbătut apoi Brâul Mare al Coștilei și am coborât pe Valea Cerbului, ajungând la refugiu pe la ora 16: 00, destul de obosiți și înfometați. Dar era tocmai rândul meu la cărat apă!

Era pe vremea acea în refugiu, un bidon mare, albastru, de vreo 10-15 litri, în care se aducea apă de jos de la izvor, cel puțin de două ori pe zi, apă pe care apoi o foloseam cu mare economie. La coborâre, cu bidonul gol, totul era grozav, dar după o oră de așteptare până se umplea, urcarea ți se părea interminabilă... Când în sfârșit am ajuns, am început să pregătesc masa, pentru că - evident - tot eu eram de serviciu. Nea Baticu era singur în refugiu și mă privea în tăcere. Nu eram prea pricepută la bucătărie (nici astăzi nu sunt!) dar îmi dădeam toată silința, simțindu-l cu ochii pe mine. Am umplut o oală de vreo doi litri cu apă și am  luat-o cu cleștele, cu gândul să o pun pe sobă. Dar până să ajung acolo, nu știu cum s-a întâmplat că oala era pe jos, iar apa cărată cu greu în spate, se scurgea printre scândurile podelei. Nea Baticu n-a zis nimic, iar eu cred că am bolborosit ceva, dar îmi era tare rușine și mai ales ciudă pe neîndemânarea mea. Cu toate astea, am ridicat oala cu un calm care nu era al meu, am umplut-o din nou, am luat-o cu același clește, dar înainte de a ajunge la sobă, pleosc! Și alți doi litri de apă spălau inutil podeaua... Ne uitam unul la altul fără să scoatem un cuvânt. Aș fi vrut să râdă de mine, ori să mă certe, dar mă privea lung, fără să zică nimic... Când nu am mai putut suporta încordarea, am ieșit din refugiu, dar eram sigură (cum sunt și astăzi!) că nu cleștele a fost de vină!

Ziua a patra na-am petrecut-o "la bază" antrenându-ne pe traseele de lângă refugiu în "Fisura Întreruptă" și "Traseul Începătorului". Prânzul a fost un festin! Nea Baticu stătea cu plăcere cu noi la masă, îl invitam de fiecare dată, dar nu mânca ci doar ciugulea de ici de colo. Avea propria lui mâncare, bine aleasă și porționată, mânca numai pâine uscată tăiată cubulețe, pe care o ținea într-un sac de pânză și din care îmi dădea și mie, așa de poftă, câte o bucățică.

A cincea zi, cu toate că era ziua plecării, am pornit devreme pe Valea Coștilei, urcând cu sârg și ajungând din nou în Brâul Mare al Coștilei. Am coborât pe Valea Scorușilor, am urcat în strungă și am coborât din nou pe Gălbenele ajungând la refugiu în jurul prânzului. Nu mai era timp pentru masă, așa că ne-am făcut rapid bagajele și luându-ne rămas bun de la Nea Baticu, am pornit-o rapid la vale pentru a reuși să prindem singura mașină care ne putea duce acasă.

După o zi de pauză am plecat în Retezat șapte zile, apoi în Leaota, pe Valea Albă, în Munții Cindrel tot pentru șapte zile și în sfârșit din nou în Bucegi. Toate aceste ture le-am pus apoi pe hârtie dintr-o suflare și pe 16 noiembrie 1991 am trimis împreună cu pozele de la Coștila, prima mea scrisoare către Nea Baticu. Mi-a răspuns imediat cu bucurie, povestindu-mi la rându-i despre planurile sale. Am corespondat multă vreme și, paradoxal, în timp ce eu (care aveam puțin peste 20 de ani) îi descriam mai mereu cu lux de amănunte ce am făcut dar mai puțin despre planuri de viitor, el (care avea peste 80 de ani) îmi vorbea mai puțin despre ceea ce a realizat și mai mult despre câte  voia să facă: " Suntem pe cale de a cumpăra două locuri, pentru construirea a două cabane: una în Cheile Turzii și una în cheile Bicazului. Așa că la anul vom avea mult de lucru (scrisoarea este datată 24 nov.1991 când avea 82 de ani) în tabere de construcție. Vom face și tabere școală, precum și excursii-ascensiuni colective. Mai rău stăm cu apariția revistei. Costă mult... Ce să facem mai întâi? să construim, sau să tipărim? Cu bună voința lui Dumnezeu și a oamenilor, poate vom face și una și alta." sau "Pentru iarnă vom face o tabără, fie la Lacul Bâlea, fie în Retezat. Vreau să retipărim revista dar costă mult. În rest, ne sbatem să recăpătăm sediul, refugiul și Căminul Alpin."

Îmi scria întotdeauna tare frumos, începând cu "Draga mea Ileana" ori "Scumpă și Dragă Ileana" și terminând cu urări de bine și "Cu dragoste și prietenie". Ne-am mai revăzut o singură dată, într-o miercuri când a venit la noi la club la o ședință. De atunci nu ne-am mai întâlnit, cu toate că în scrisori, ne transmiteam dorința și speranța că ne vom revedea: "...iar lui Ileana, draga, cele mai bune gânduri și...să ne revedem curând." sau "aștept cu nerăbdare primăvara și vara când, să sper, că ne vom revedea."  Ultima scrisoare pe care am primit-o, datează din 29 aprilie 1996. Peste trei luni plecam în Caucaz. Nu mai știu dacă i-am scris despre asta la întoarcere, oricum în 97 a fost tăcere, nu am mai primit nici o scrisoare. Noi ne pregăteam de Kilimanjaro, era destulă agitație la club. Apoi am aflat că sunt însărcinată și am renunțat la Africa. Au plecat de la noi doar doi băieți: Geo Badea și Dragoș Chițulescu. Niculae Baticu a murit pe 20 ianuarie 1998 la București, Dragoș Chițulescu a murit o lună mai târziu, în Bucegi, după ce cu două săptămâni înainte ajunsese pe cel mai înalt vârf din Africa-Kilimanjaro. A fost o tristețe grea în sufletele noastre (Niculae Baticu este membru de onoare al ATC), plecau dintre noi, unul după altul, doi oameni minunați, care porniseră pe același drum. Unul se afla la sfârșitul drumului, celălalt abia la început...

L-am întâlnit pe Nea Baticu și l-am cunoscut, dar nu l-am văzut ca pe "unul din titanii alpinismului românesc" ci ca pe un om cu mintea sprintenă și spiritul tânăr, care iubea stânca, pasărea liberă a cerului, floarea de colți și capra neagră, l-am îndrăgit și îl port în suflet, împreună cu acel dor de ducă ce ne macină pe noi montaniarzii și știu că de acolo de sus ne privește, ne înțelege dacă am greșit și ne ocrotește, când pașii ne poartă pe creste.

Ileana Bocanciu - Asociația de Turism Chindia

http://groups.gogle.com/group/clubchindia 

Autor: Ileana Bocanciu
Înscris de: Ileana Bocanciu
Vizualizări: 6874, Ultima actualizare: Marți, 22 Ian 2008



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii BUCEGI  


O poză: [N-am găsit]

Un articol: [N-am găsit]

Un traseu:
Cabana Zanoaga-Cabana Bolboci-Saua Lespezi-Cantonul Bratei

 

Comentariu
Mihai Cernat Mihai Cernat, Luni, 4 Feb 2008, 11:18

Draga Ileana, stimati colegi!

Am citit si recitesc cartile lui Baticu; le consider carti de capatai, alaturi de alti mari autori.

Consider ca Baticu reprezinta un simbol al alpinismului romanesc si ii port un respect deosebit.

Frumos articolul!

Il vom avea intotdeauna in gand pe Niculae Baticu!

Mihai Cernat

Fără foto Mircea Ordean, Sâmbătă, 16 Oct 2010, 12:33

Ileana,
Asupra subiectului mi-am mai dat cu părerea și o voi mai face. E vorba de cum tratăm "simbolurile" umane.
Există aici categoria care nu-i atinge cu o floare. Se simt bine așa oamenii/admiratorii, situație pe care eu o bănuie, între altele, a avea legătură cu nostalgia pentru proprii părinți, pentru copilărie...
În altă situație, ai faza de admirație după care, precum orice învățăcel care nu a pierdut vremea, începi să-ți privești altfel idolul. Între altele, îi descoperi omenești scăpări sau defecte. Dacă stai pe picioare, le înglobezi și pe acestea în imaginea unui personaj uman, deci complex și implicit real. Cînd respectivul nu stă pe picioare, există riscul picării în extrema opusă - completez aici paleta de situații.

Tot pe acolo, dacă rămînem la statutul de "Căutați idolul" (era un film franțuzesc cîndva...), fatalmente se rămîne la stadiul de a privi din depărtare, acolo de unde ceva place...
Dacă vrei să-l cunoști, fatalmente e nevoie să te apropii...

Fără foto Mircea Ordean, Sâmbătă, 16 Oct 2010, 12:36

"Din partea CAR au participat: Niculae Baticu, Vasile Lazăr și Mircea Barbelian, iar de la alte cluburi încă vreo 10 băieți."

Sigur Vasile Lazăr?

Comentarii pentru acest articol
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii



© Copyright 1999-2019 www.alpinet.org