Alpinet Hărţi Montane Ghid Turistic Cluburi Montane IIC Salvamont
   Caută      site găzduit gratuit de Alpinet.org - ghidul tău montan   
Jurnale - 1-3 decembrie 2006 :: Bucegi - Leaota

1-3 decembrie 2006 :: Bucegi - Leaota
1-3 decembrie 2006:: Sinaia - Valea Dorului - Padina - Saua Strunga - Vf. Leaota (2133 m) - Muntele Cioara - Dragoslavele

Albumul foto ALPINET

Ziua 1:: Cota 1400 – Valea Zgarburii – Cabana Valea Dorului – Saua Laptici – Cabana Padina

   Ne-am obisnuit cu un altfel de 1 decembrie; unul plin de zapada, cu ger de mijit de iarna. Acum trebuia sa ne obinuim cu o toamna tarzie, mult prea tarzie … dar inca dorita, de unii.
    Loc de intalnire, stabilisem la Cota 1400. Era mai simplu, decat sa ne asteptam prin gara Sinaia. Soseam fiecare de pe unde apucam; asa ca asteptarea era mai placuta in fata unui pahar de vin fiert, pe la localurile de langa hotel. Microbuzul de 5 lei, ne urca prin ceata, pe serpentinele soselei alpine. Pe la orele zece, reusim sa ne adunam … nu toti, dar cel putin o echipa. Suntem destui, hehe, ca sa zic asa … Sa-i enumar ˇ?.. Multi. Plecam la deal, prin ceata Bucegilor. Ca sa nu ne rupem carca la deal, alegem traseul de vara, care merge unduitor spre platou. Romeo in frunte … noi, in sir mai mult sau mai putin indian, adunati de prin toate colturile muntilor si imprastiati pe o singura poteca. Ma bucura revederea timisorencelor, cu care ne intalneam atat de rar pe drumuri inalte …
    Inceputul lui decembrie, venise fara sa gaseasca prea multa zapada in munti. Doar la peste 2000 metri altitudine, aveai vreo sansa sa dai de strat compact, si asta doar pe versantii nordici si vestici. Pe aici … ioc. Doar bruma de pe iarba si din copaci ne aducea aminte ca e iarna … totusi. Iesim din padure, in golul alpin din preajma Zgarburei, traversand firul sec al vaii. Destule gunoaie pe firul pietros, semn al fluxului mare de pseudoturisti in zona …
    Incalziti bine de panta, mai aruncam din haine, cautand cu ochii marginile platoului. Desi ceata e deasa, incepe sa devina tot mai laptoasa, si luminoasa, semn ca ne apropiem de limita ei … De altfel, Flueraru, aflat la Babele, ne anuntase ca e plafon … si ca sus totul este senin. Abia asteptam …
    Ajungem la “Cetate”, ghicind prin alb, peretii de piatra ai muntelui. Eu un stiam de acest toponim, dar iaca acum am aflat despre dansul, de la TheO. Suntem sub Bucegi, intre Varful cu Dor si Furnica, sub saua adanca dintre munti. Am reusit sa razbatem prin platou, iar acum putem sa ne imbatam cu marea de nori, ce se intinde pana in Moldova. Ici colo cate un munte a reusit … a scos nasul la soare. Ii poti numara pe degete … crestetul Baiului, Neamtului, Ciucasului, Zaganului, Pietrei Mari... plafonul fiind in preajma altitudinii de 1800 metri. In rest valuri valuri de alb … Iti dai seama senzatie … cand din grupul nostru de doisprezece insi, zece se intorc spre mare, cu aparatele foto sub nas … ca la o comanda.
     Ne taram carca pana in saua din platou. Acolo-i de popas … popas sa ciugulesti micul dejun, si sa casti ochii la munti. Faina zi nationala, d-le. Intinsi la soare, dam cu ochii in ceturile de pe valea Ialomitei. Doar moturile coamelor mai saluta turistii. Cabana Valea Dorului incepe sa sa-si scuture ceata de pe acoperis, iesind si ea privirilor. Culmea Laptici, pe care urma sa o trecem, separa bazinele Izvorului Dorului si ale Ialomitei, iar peste vai, apare mica spartura a Strungii … vechea granita intre imperii. Coboram la cabana Valea Dorului, prin Valcelul Varfului cu Dor, pentru un ceai cald, si o scurta sesiune de plaja montana … Paradisul Adelei, d-le, cand da nas in nas cu pisicile cabanei. Ehh, de cand visa la ele. Dar nu prea visau ele la ea, ca rusinoase, s-au ascuns pe sub platforma cabanei. Doar un caine speriat, legat saracul, facea prezenta … timida si fricoasa. In timp ce sorbim ceaiul (de fapt o apa chioar de 2 lei paharul), studiem insistenta de care dau dovada patru muncitori, blocati in telescaun (li s-a luat curentul), pentru a se da jos de pe sarme. Au reusit intr-un final, fara sa-si rupa vreunu` fundul. Se vedea ca-s antrenati, si nu-s la prima patanie de genu`.



Valea Dorului
      Ar fi trebuit sa fim mai multi. Dar, intarziatii, urcau pe piciorul Pietrei Arse; un grup de sase insi, printre care Nicu si Caziuc. Ne-o mai intalni doar la Padina … dupa cum sta socoteala din teren. In schimb, de undeva din culmi, zbarnaie un telefon. Hopa … d-l Garcea la apel. Se hotarase si lenesu` sa-si scuture pernile din cap, sa se urce in masina, si sa ne caute prin Bucegi. Si cat trasesem de el sa vina … Prea tarziu nu-i prea tarziu. Gafaind, ne anunta ca alearga la vale, dupa noi, pe langa stalpii de telescaun. Eh, unu` in plus la masa bogatilor, cum se spune. Hihi.
     Plecam cu totii de la cabana. Unii pe firul valcelului, pe la umbra … altii, pe coasta, pe la soare. Fiecare dupa imbracaminte, si sange. O bruma groasa, s-a indesat pe valcel, iar apa e un pod continuu de gheata. La confluenta cu Izvorul Dorului, schimbam directia de mers, urcand in amonte, pe firul din urma. Frumoase campuri alpine … un fir sinuos de vale, inghetat bine, serpuieste prin albia larga de sub muntele Blana. Si tot asa urcam, fara sa simtim vreun efort, pana sub saua Laptici, la drumul alpin. Cata frustrare poti sa simti, dupa ce ai urcat ceasuri bune, si dai nas in nas cu zgomotul unui motor ce se indreapta cu viteza spre Piatra Arsa. Bucegi; contraste montane. De la extaz la agonie … de la mediu intact la antropizari excesive … pacat. Unde-s Bucegii de acum 50 de ani ˇ? Nu-s ˇ
     In Saua Laptici, facem cunostinta cu geografia vaii Ialomitei. Suntem priviti de sus, de catre creasta principala a Carpatilor, ce coboara lenesa din culmea Omului, pana in Vama Strunga, printre jnepenii si lapiezurile din Doamnele, Gutanu, Batrana, Tap si Strungi, pentru a se ascunde pe dupa Tataru, spre Leaota. Da, uite si tina aventurii noastre … masivul Leaota, cu 2133 metri ai sai, ne sopteste ca-i drum lung pana la el …
     Nu ne grabeste nimeni. Avem bucuria unei zile frumoase, cu mult mult soare. Dupa vreo jumatate de ceas de tolaneala, cu greu ne ridicam de jos, sa mai su mergem. Intram in umbra padurii de molid, coborand spre cabana Padina. O senzatie de toamna ne patrunde in inima, cand intram pe o poteca moale, cu un covor de ace de molid, uscate. Parca am calca pe o plapuma. Totusi, in umbra padurii, pamantul a ramas inghetat, si nu odata ne trezim la balet, incercand sa stam in doua picioare. Din cand in cand trecem prin luminisuri insorite... ce mult seamana cu alta poteca, din Retezat, cum cobori din Plaiul Mic spre Poiana Pelegii. Dupa un ceas de coborare, iesim din padure intr-o poiana larga, cu cativa molizi pitici, pierduti prin ierburile inalte. Musuroaie imense, tradeaza o activitate subterana, de amploare. Ehh, o fi venit iarna calendaristica, dar cartitele sunt la datorie. Desi pare prietenoasa zona, nu m-as vedea cu cortul pus intr-un astfel de poiana, unde atacurile ursilor au devenit atat de dese... Numai in vara ce a trecut, in zona Padinei, s-au semnalat mai mult de zece cazuri, unele si cu victime.


Valea Ialomitei si culmea Strunga
Dincolo de poiana, un miros puternic de carburanti ne trezeste la realitate. Suntem intr-o zona atat de antropizata... ca numai linistea naturii n-ai mai gasi pe aici. Traversam un drum de masini, si un mic paraias inghetat pe alocuri. Trebuie sa fie Valea Cocorei, pentru ca inainte trecusem prin poiana de unde vedeam pana sus spre Vf. Cocorei (o zona frecventata foarte mult de ursi). Cateva minute, si coboram o panta mai grabita, prin padurice, iesind in Valea Ialomitei, fata in fata cu Padina...
    Am ajuns. Am ajuns dupa atatia ani intr-o zona ce mi-a fost draga, mereu aproape. O saptamana de iulie, imi vine in amintiri. Un an de departe, 1995, cand eram un pusti de liceu, si pregateam cu colegii de clasa, tura noastra de vara. Ce vremuri... ce puteam cara in spate... corturi grele (Cerna), paturi carpite, te miri cum... si ditamai ceaunul de fonta (sic!). Si te mai mirai ca faceai doua zile din Moeciu pana in Padina...
    Pe malul apei, la podul de peste Ialomita, ne asteapta Colac cu Garcea. Ei au fost mai rapizi si acum se bucurau de minute in plus de odihna la soare... Am ajuns numai bine, pe la orele trei dupa-masa. Inca un pic si soarele se va ascunde dupa Strunga. In cabana o caldura placuta, ne loveste in moalele capului. Ahh ce bine este... nici mirosul greu, de ulei ars, nu ne mai deranjeaza.
     Cu greu gasim un loc, sa ne inghesuim atatia la masa. Dar ne descurcam cumva. Ce bine pica o bere rece, dupa ore intregi de mers. Ce bine pica o ciorba calda, si gustoasa (nu mai zic de preturi, mai mult decat rezonabile)... ce bine e sa ai unde sa stai la caldura. Ne bucuram pentru aceste clipe... caci maine cine stie ce ne-asteapta. Camera noastra duduie de caldura. Trebuie sa mai oprim zapusala asta, si sa rarim lemnele pe foc, ca teracota-i teracota... se incinge si te-ncinge. E bine ca suntem toti douazeci la un loc, intr-o singura camera... urmeaza doar sa ne impartim sforaiturile pe puncte strategice.
     Cu Flueraru, sosit mai tarziu, mai pe intuneric (luna plina pe deasupra Horoabelor), cu grupul de la Piatra Arsa (cei sase mai intarziati), am reusit sa ne adunam cu toi pentru a doua zi...
    Cabana e plina... la o masa vecina s-a incins o chitara, si multe cantece de-ale muntelui. Ehh, ce vremuri, acum ceva ani... cu chitari insirate pana dimineata, prin sala de mese. A fost o placuta revedere cu Padina. Dupa sapte ani...

Ziua 2:: Cabana Padina – Saua Strunga (1904 m) – Vf. Duda – Curmatura Fiarelor – Vf. Leaota (2133 m) – Stana de sub Cioara (1660 m)

    Dimineata, pe geam, ne ranjeste in primele raze de soare, o bruma groasa, de sa te dai cu schiurile pe ea. N-am murit de cald... da` am mai fi dormit cu totii vreo doua ceasuri. N-avem ce face... ziua-i scurta, treaba-i lunga... si asa cum stabilisem cu Teo si cu Romeo, voiam sa plecam la cel tarziu 8 din cabana.
    Pana ne-am adunat, pana am mancat, pana ne-am clatit ochii, unii cu bruma, altii cu apa rece, iar altii cu cafea... s-a facut 8 si jumatate. Nu-i bai... numai sa tinem de drum. Ne luam ramas bun de la cabanier, de la domnisoara roscata din Constanta, care ne fusese vecina, in camera de alaturi, si pasim in racoarea diminetii.
    Prin spatele cabanei, soarele a mai topit din bruma. Dincolo de acoperis, pest Ialomita, ne rade in soare, Obarsia, unul din gigantii Bucegilor (2480 m altitudine). O sa ne cam tot poticnim privirile de el, pana spre Strunga. Urcam la pas bun drumul de caruta ce duce spre Strunga. Am scapat de arbori, de umbra, suntem numai noi si soarele. Vreme de tricou... nu!? Pana la stana de sub Strungi nu facem mai mult de jumatate de ceas. Aici, cu privirile spre curmatura ingusta, sau cu atentia furata de masivitatea Tatarului (1998 m), ne apropiem tot mai mult de sa, unii prin firul vaii (pe unde e poteca), iar altii pe versantul de sub Strungile Mari. Om da iar noroc mai sus, sub cateva petice de zapda... singurele.
    Ajungem pe la orele zece, langa refugiul Strunga. Eu il vad pentru prima oara... Flueraru se mira cum a trecut azi-noapte pe langa el, pe luna plina, fara sa se impiedice de adapost. Ca nu-i venea sa creada cand ii spuneam ca sub sa este ditamai refugiul... L-am gasit in stare buna, fara mobilier interior (vreo masa, soba sau priciuri), dar bine intretinut, si un adapost sigur. Nu stiu cum am fi dormit noi aici, vreo douazeci (asa cum ne fusese planul initial, excluzand Padina), dar la gramada sigur nu ne-ar fi fost frig.
    Desi trebuie sa iesim in stanga, pe sub Strungile Mici, nu putem rezista tentatiei de a scoate nasul in Strunga. Dincolo... o alta lume... a Ardealului. Peretii de piatra ai culmii vestice, se frang in braul de iarba de pe plaiurile Gutanului. Din loc in loc cate o vale a razbit pana sus, cum e cazul Vaii Tapului sau Vaii Gaurei. Prin vai adanci, casele Moeciului se pierd pana inspre depresiune, unde se aduna toate laolalta, pentru a forma Branul. Ce mi-as dori sa fie iarasi vara...
     Dincolo de culoar, ne face cu ochiul Piatra Craiului si Iezerul... cu atat de putina zapada, ca spui ca este sfarsit de iunie pe sus. Chiar si mai departe, putem bate cu privirile Hasmasul, unde reusim sa distingem Piatra Singuratica, ca un monolit izolat intre Hasmasul Mare si Piatra Ascutia (Ecem). Numai geografie in jurul nostru...
    Din sa ne despartim de trei dintre noi. Ionut, Ioana si Romeo coboara spre Moeciu. Nu au nici saci de dormit buni, si nici prea multe haine, pentru a face fata unei nopti de bivuac in stana. Ma bucurasem sa-i intalnesc pe aici, mai ales ca-i stiam de pe la campionatul cluburilor de turism, unde activau cu Clubul Sandru din Onesti. Am ramas saisprezece (Garcea, de cu dimineata, parasise cabana, spre platoul Bucegilor, pentru a se intoarce acasa... tinuse neaparat sa petreaca o zi cu noi...)


Tataru (1998 m) - Strungile Mici (1965 m) - Saua Strunga - (1904 m) - Strungile Mari (2068)
Ocolim Strungile Mici, pe versantul ialomitan. Ma intrebase Caziuc de ce nu o luam direct, spre saua Bucsa, care se vedea in stanga. Eu mi-adusesem aminte, de acum doi ani, cand am fost prin mai 2004 pe Bucsa, ca zona asta pe sub Strungi, este destul de accidentata. Nu avea sens sa ne incurcam aiurea de pe acum … cand avem o zi grea inainte. Asa ca folosind traseul clasic, spre Leaota, iesim inapoi pe sub Strungile Mici, pana in saua de sub Tataru (Saua Strungulita).
    Aici … surpriza. Un drum alpin, taiat recent in stanca, se unduieste pana mult inspre Bucsa, aratand ca trece dincolo. Am ramas socat … acum cativa ani nu era. Oare pana unde o duce … Aici trebuie sa fii atent, caci prima senzatie este ca aceasta culme a Bucegilor trece peste Tataru, culmea corecta fiind ascunsa de Strungile Mici. Cand le spuneam celorlalti ca de fapt trebuie sa mergem in alta parte, nu ma credeau … Hihi. Prima parte de drum o strabatem pe zapada, prin umbra muntelui, iesind apoi la soare si la caldurica.
    Ne-am cam insirat pe strada … asa ca ma opresc, asteptandu-i pe toti, in saua dintre Strungi si Bucsa. Profit de moment si bag crenguta in desaga cu mancare, lingandu-mi apoi degetele dupa fripturica de pui, halita. N-am apucat sa ma bucur prea mult, ca a venit si Oposumul Alpin (Irina Anghel, pentru necunoscatori), cred ca mai mult dupa miros. La cat de mica este fata asta, nu stiu cum poate manca atat de mult si atat de des … De remarcat, ca daca dupa harta noastra, trebuia sa avem marcaj banda rosie (al crestei principale a Carpatilor), din Strungulita ultimele urme vechi s-au pierdut, in schimb ne insoteste un triunghi rosu, care nu exista pe harta noastra. E de stiut ca spre Leaota nu trebuie sa te bazezi pe marcaje …


Piatra Craiului - Bucegi
    Adunati, era momentul sa ne imprastiem iarasi. Ca sa scurtam o serpentina larga a drumului, taiem direct prin niste tufarisuri, peste pietroaie, pana sub Bucsa. Nu mai urcam varful … ca n-are sens. Oricum, mult timp de aici incolo ne vom bucura numai de peisaje deosebite. Trecem pe dupa Bucsa, cu privirile cand in stanga, in Valea Brateiului, cand in dreapta, cand inainte spre Dudele. Iesiti dupa Bucsa, ne cocotam un pic in culmea lata, sa vedem dincolo de Bangaleasa. Cea mai placuta perspectiva a Bucegilor … din Velicanu pana in Tataru, si chiar dincolo spre Deleanu. Avem si un moment bun, caci soarele e dispus astfel incat toata lumina buna cade pe versantul vestic al muntelui. Ce sa-ti doresti mai mult, ca pasionat de fotografie!? Si-s destui printre noi …
    Ne-am cam labartat pe drum. Trebuie sa ne adunam, si sa discutam. Ziua e scurta, si noi deja suntem in intarziere. Romeo este de aceeasi parere, asa ca la umbra unor jnepeni, asteptam sa vina toata lumea, si tinem o mica sedinta de grup (hehe). Prima parte din grup, va urca spre Duda Mare (1904 m), urmand, ca Flueraru, TheO si Carmen, sa vina mai din urma, ramanand la fotografiat … Ne-om face noi semne din munte in munte … Sic! … ca indienii, la nevoie. Duda asta mare (de fapt noi treceam doar peste cea mica), nu pare prea inalta, si nici cu panta prea mare, dar scoate perii albi din noi. Pauzele dese, pe poteca dintre jnepeni, mai ofera momente de … privit inapoi. Abia ajunsi sus, ne tragem sufletul mai ca lumea.

Bucegii, dinspre Dudele Mari
     Telefonul suna, iar de undeva din departari, Laurentiu, colegul din turele anterioare, imi spune ca trage tare din padure, sa scoata nasul in gol alpin, sa ne salute de pe un varf pe altul. Ce surpriza placuta … sunt vreo sapte de toti, si urca spre Bucsa, sa ne ajunga din urma. Ajunsi pe Dudele, sus, ii vedem si pe ei pe muntele vecin … merg bine, n-au treaba.
    De aici, de pe Dudele, intram intr-o alta lume. O coborare mai dintr-o bucata (te face sa te gandesti la Galasescu Mic), ne scoate in saua de unde incepe muntele Pietrele Albe (o denumire mai generala pentru urmatoarele trei varfuri), si unde poteca se cam pierde … Sa nu uitam ca am pierdut ultima urma de marcaj in saua dintre Bucsa si Duda (din cate imi aduc aminte – dar nu-s sigur – triunghiul rosu coboara spre Moeciu, pe culmea ce se da jos din Bucsa, traseu parcurs in mai 2004).
    In fata noastra, un mic varf, abrut pana la disperare, nu prea ne face cu ochiul. Dar trebuie sa-l urcam. Este Piscul Lacului (1787 m), si fara sa mai stam pe ganduri, il luam la picior. Nu mai zic … cand am ajuns sus, m-am trantit in iarba, langa Romeo si Caziuc, si n-am mai facut nimic timp de cinci minute. Eram sfarsit. Cel mai sadic pisc, din ultima perioada. De sus … prea multa bucurie nu ne asteapta … doar ca pana pe Santilia, nu pare sa urcam prea mult, si-s multe varfuri, domoale, pe care nu simti cand iei altitudine.
   Pe harta arata ca poteca se duce mult pe sub culme, pe la limita padurii … dar in teren nu prea ne dam seama cum. Desi Caziuc insista pe acolo sa o luam … nu ne prea trage inima. Tare mi-e ca prin padure se pierde, si cauta prin balariile de molizi iesirea … Facem un compromis … si taiem pe curba de nivel, dar prin golul alpin. Initial se luasera toti dupa noi, dar apoi am inceput sa avem probleme. Panta foarte mare, iarba crescuta in movilite, ne faceam mai mult sa injuram decat sa ne bucuram. Sub Santilia majoritatea au renuntat la idee, si au luat pasul spre varf … desi nu pe acolo e poteca … Am ramas, de prosti, eu, cu Caziuc si cu Nati, care ne chinuim mai departe, taind muntele pe coasta … Pe harta, o puzderie de izvoare insotesc zona … in realitate, e decembrie totusi … nu prea e apa (de fapt nu e deloc). Jos, sub noi, se vad mai multe potecute, impletite, si din loc in loc sclipeste cate ceva … si daca-i apa, sigur e inghetata … ca la umbra e bruma buna, peste tot.
    O coborare placuta, ne scoate in Curmatura Fiarelor. Am dat si de poteca … am dat de drum mare, ce coboara spre Fundata. Incet, incet, ne ajung din urma, si cei de pe creasta. Sincer, nu stiu care au fost mai castigati … dar simt ca nu noi. Dupa o pauza meritata, cu buzele udate de putina apa … continuam drumul. Am fi cam la jumatatea distantei dintre Bucegi si Leaota, si e deja tarziu (ora 14). Am pierdut speranta sa mai ajungem pe lumina undeva …
    Coboram usor, pana la o padure umbrita, unde bruma e la moda. Intram intre molizi, si suntem placut surprinsi ca poteca se pastreaza clara. Ii trimit mesaj lui Flueraru, sa-i spun pe unde am luat-o, ca sa nu mai piarda vremea cu orientatul. Dincolo de padure, o panta mai zdravana ne scoate in gol, in dreptul unei stane parasite (doar acoperisul prabusit a mai ramas …). Parca aveam o presimtire. Noi de fapt traversam pe sub Secarea Mare (1889 m), iesind in culmea ce ne duce spre muntele Secarile Mici. Mergem pe culme, tragandu-ne sufletul. Eu, din pacate, raman mai in urma, sa fac niste fotografii … si apoi am de alergat sa-i ajung pe ceilalti. Trecand de o sa ingusta, incep sa urc pe muntele Cumparata … incep sa recunosc locurile, pe unde am fost in octombrie.
     Intr-o inseuare larga, un plai intins, gasesc un lacut, inghetat. Aici l-am ajuns pe Nicusor, intins si el la pozat. Uhh, de stiam in octombrie, ce se afla mai sus … cand noi traversam pe sub munte. Ma uitam cu pofta, la stana din Cumparata, cea pe langa care trecusem in apusul acelei zile de toamna … De aici de sus, pare cam greu de nimerit poteca ce scurteaza pe sub munte.. toti ceilalti, sunt oricum pe culme, pe varful Mitarca (1829 m). De n-om gasi nimic … n-ar fi rau sa venim aici. Doar ca nu stiu unde e izvor.
    Pana pe crestet nu ne mai oprim. De aici, e cale libera spre Leaota. Doar ca s-a cam dus soarele. Dam mai departe la pas, ca trebuia sa ajungem la stana de care imi aminteam din toamna. Trecem si peste Mitarca, dar nicio stana nu se lasa privirilor. Uhh, unde am gresit!? Ce am vazut noi in octombrie!? Si tot mergem, peste inca un varf, pana iesim in saua de sub Leaota … da! E cam groasa. O singura stana se poate vedea, dar este peste valea Mitarca, lasata adanca sub noi. Cam departe … si nici urma de apa sa fie.
     Analizam situatia, la calm, cu totii. Avem doua situatii. Sa urcam Leaota, si de acolo, la frontale daca e cazul, sa coboram spre Raiosu, unde ar fi o stana (in ce stare, nu banuiam), si a doua situatie este se luam de-a coasta, Leaota, pe sub varf, direct spre Raiosul, sa ajungem pe lumina. Privind in sus, se vad ceva siluete pe creasta … nu suntem singuri in zona. Pana la urma ne imparti in doua. Unii pe varf … altii spre adapost. Va fi usor si pentru prima echipa, sa se ghideze de sus, dupa noi … Spre Leaota (2133 m) au plecat Romeo, Adela, Daniela si Marius. Restul, intram in necunoscut. Dupa harta ar trebui sa fie marcaj. Dupa teren … nu-i nici poteca. Profitam de lumina. Prind un hatas de oi, si incerc sa tin pe el cat mai mult, si cat mai pe nivel. Este greu, ca sunt multe pierderi de potetuca, multe zone de afinis, si stancare. Tot versantul asta nordic, al Leaotei, este diferit de restul muntelui. Este o zona mai alpina, unde sisturile au iesit la suprafata. Sub mine, la mica distanta, incep tufele de merisori, si padurea neagra. In ultime raze de soare, Secarile se lasa spre umbra rece. Totul pare sinistru, pustiu, infricosator … doar stana din Cumparata, pare o oaza de omenesc.

Leaota (2133)
    Intr-un mic scoc, am gasit niste apa. Este primul strop dupa atatea ore. Da` nu ma gandesc sa-mi umplu si bidonul, cu gandul la izvorul din Raiosu (singurul lucru cert in toate aceste momente). Cristi Flueraru, si cu cei din grupul lui, anuntati de noi, de abandonul stanii de sub Leaota, ne anunta ca incearca si ei varful, si de acolo se ghideaza dupa noi, la vale. Dupa juma de ceas de traverseu dificil, ies intr-o zona mai insorita, care-mi da semne ca-s langa creasta. Mi s-a facut foame, si asteptand pe ceilalti mai rontai cate ceva din desaga …
    Suntem pe culme. Deasupra, in rosu de amurg, Leaota ne face cu ochiul. Nu-mi pare rau … am fost totusi de cateva ori sus, dar acum cineva trebuia sa caute si un adapost. Coboram prin locuri cunoscute, pe langa lacuri mici inghetate, pana in saua Raiosului. Pe aici, pe sub culme, trebuie sa fie stana cu izvor. Incepe sa fie tot mai putina lumina, asa ca aproape alerg pana la marginea padurii, cu Caziuc in preajma. La cateva zeci de metri, incepe sa se profileze necazul … ceea ce parea a fi stana e doar un adapost prabusit … Ma trantesc in iarba mare, dezumflat. Ce-i de facut!? De aici totul nu e decat necunoscut. Mai vazusem o stana, pe creasta spre Cioara … dar mai pot fi sigur de ceva!? Nu stim ce sa facem. Studiem mai cu atentie adapostul … cu chiu cu vai, s-ar putea face un bivuac pentru vreo zece insi, inghesuiti … dar suntem saisprezece. Si acel bivuac, cu conditia sa-l mai acoperim cu crengi, si sa dormim fara un perete, sub un fel de acoperis, la un metru de pamant (unde e un metru). E clar … sa plecam cat mai repede de aici.
     In graba uitam de izvor, de apa … tot ce vrem este sa iesim iar in culme, si sa tragem tare spre Cioara, cat mai intelegem peisajul, caci s-a inoptat. Urc pana sus, fara sa mai simt panta. Sunt prea stresat de situatie … (eram in dileme, mai vazusem o stana pe Raiosu, intr-o poiana larga; aparea si pe harta, dar era de traversat o padure pana la ea … si nu distingeam poteca …)
    Urcam prin gol pana sub Raiosu. Cata si Claudeea sunt in fata, cautand poteca, eu cu Irina si Dana, mai la mijloc, iar in urma Nicusor cu Caziuc. Trebuie sa stam cat mai apropiati, ca sa ne pierdem. Deja nu se mai vede nimic in jur, oricum. Doar lumina frontalelor. Intram in padurice, dar nu ne afundam in ea, sa nu pierdem sirul ratiunii. De sus se vedea o culme destul de golasa, si stana intr-o poiana mare. Ideea este sa nu ne pierdem prin padure deasa de molid, de unde sa nu putem iesi, asa ca tinem tot pe sub culme, pe unde vedem poieni. Pe de alta parte, ne era frica si sa nu dam prea mult in vale … sa nu mai ajungem nicaieri.
    Chinul asta a durat un ceas … nici nu ne-am dat seama ce repede a trecut timpul. Din cand in cand, potecute firave, ne mai bucurau … dar ne pierdeam iar prin poieni, de unde nu mai stiam sa iesim. Totul era la noroc. Am inceput sa vad prin bezna, numai acoperise de stana … iar cand am dat de cel real … nu credeam ca-i … Uhh, la naiba … am avut ceva emotii. Inconjuram odata stana … ne lamurim ca e intreaga … putem deschide usa, si sa intram in hotel. Emi … cabanier … asa stabilisem, hihi. Ioi … inauntru, un miros … la “Imputita” am ajuns (asa i-a ramas numele, intre noi), dar e bine ca-s cateva lavite, pereti intregi, usa zdravana … si spatiu destul. Devenim veseli …
    Dupa ce lasam rucsacii inauntru (nu ne mai gandeam unde suntem pe harta), iesim sa incropim un foc. Trebuia sa fim vazuti de cei de sus. La un telefon scurt (stateam foarte rau cu semnalul), am aflat ca cele doua grupuri s-au intalnit pe culme, si coboara impreuna. Luminam cu ce apucam … cu lanterne, cu blituri de la camere foto, pana sa aprindem focul. Sus, ni se raspunde cu lumini de semnal … Ne-au vazut!! Intre timp, Cu Catalin (Colac), reusesc sa aprind focul, din vresculete uscate, gasite prin preajma. Cateva resturi de trunchiuri, vor tine flacara incinsa … Si dupa o ora de chin … apar si restul. Ii auzisem inca din padure, cand la chiotele noastre, se auzeau chiotele lor … nu-s la mai mult de zece minute. Eram si mai fericiti acum … mai ales ca la un momentdat, TheO a avut o remarca de genul (din bezna): ”Bai Emi, voi unde sunteti, ca dupa culmea pe care coboram, se pare ca vom dormi pe munti diferiti!?”.
    Eram la “Imputita”, adapostul nostru cel drag … La foc, am adunat de o slanina prajita, de povesti in jurul caldurii, de o masa copioasa, in fata adapostului … dar … dar, n-aveam apa. Marea problema. In jurul stanii, s-au invartit Adela si Daniela: n-au gasit nimic. Mai e o solutie. Cercetatorul stiintific vine cu ideea sa coboram pe GPS pana in primul fir de vale. Doritori … cam putini!? Dar pana la urma se aduna cativa, si cu un rucsac plin de bidoane, pleaca la vale … in maxim o ora trebuie sa se intoarca … spun ei.  Si se vor intoarce. Pe Romania Digitala, scara 1: 100000, gasisera un izvor, pe fir de vale, si s-au dus dupa el. Nu s-au inselat. Inapoi, noroc cu track-ul de pe aparat, ca ar mai fi umblat mult si bine prin padure. Suntem iar la foc, cu totii, saturati bine de apa … numai buni de somn.
    Este miez de noapte, dormim pe unde apucam … pe lavite, pe jos, dar destul de confortabil, si destul de caldurosi … somnul mi-e intrerupt doar de Adela, ce se trezeste speriata, ca a auzit ursul … dupa un minut de liniste sinistra … un mormait se aude din stanga mea. Ursul e Romeo, care sforaie in ritm de Martinica, cu nasul in sacul de dormit.

    Ziua a 3-a:: Stana Imputita - Vf. Cioara (1865 m) – Muntele lui Iuda – Valea Caselor – Dragoslavele.

     Ne-am mai trezit abia pe la ora 8, cand a iesit soarele. Leaota, sus la naiba, pare mai pasnica, si mai atragatoare. Normal, e ziua si e lumina buna. Ne adunam cu greu din sacii de dormit. Ne-a fost bine … si am dormit mult. E ok, pentru a treia zi de mers.
     Mancam, bem cafeluta de dimineata (ultimi stropi de apa), dupa care ne adunam la fotografia de grup. De abia incapem in ea.
    Am lasa cu greu, in urma noastra, acest adapost drag … descoperim poiana frumoasa, cu palcuri subtiri de brazi, si in mijloc o stana insorita, in care am dormit. Este chiar frumos aici. Urcand usor, pe dupa umbra copacilor, trecem pe langa doua lacuri inghetate … uhh unde era apa.
    Avem de urca Cioara, un munte golas, de 1865 metri inaltime. E cel mai mare de pe culmea asta lunga ce se duce spre Valea Dambovitei. Dar pana acolo, mai sunt ceva culmi mai usoare in drum. Dintr-una din ele, se desprinde o poteca, spre Lacutul Doamnei (pe care incercam sa-l ghicim in poiana mare de pe munte), si de acolo spre saua, pe unde am trecut cu masina, in octombrie. Este tot o vreme buna, de toamna tarzie, cu mult soare, si caldura. In urma … Leaota … si mai in urma … Bucegii. Ohh, ce locuri … ce traseu. Muntii sunt frumosi si cand sunt calmi … nu doar cand sunt prapastiosi.
    Ajungem pe Cioara, si stam sa ne adunam cu totii, caci de aici parasim creasta. Jos, se vede bine, Dragoslavele, satul unde e finalul turei. Satul lui TheO … O ultima privire spre locurile umblate, si la vale cu noi. Prima parte, pe o panta mare, ajungem la marginea padurii, pe unde se ghiceste o poteca buna. Buna, la inceput, caci dupa ceva minute, incercam sa o ghicim prin balarii. Ba se pierde intre molizi, ba se pierde in poieni cu ierburi inalte, pe unde orice culcatura de vant pare a fi poteca … Asa o tinem pe muntele lui Iuda, pana in primele poieni mai largi. Nu s-a mai umblat pe aici de multa vreme. La un moment, in negrul molidisului, incepe sa se distinga o urma de copac tarat. Urma devine tot mai limpede o poteca, si de aici am rezolvat ecuatia. Iesim intr-o poiana larga, cu un adapost ciobanesc, de unde se lasa un drum de caruta spre vale. Ce lume … ce culori.. ce Toamna a lui Iuda.
    Parca ar fi octombrie. Si drumul devine tot mai clar, tot mai accesibil … dar tot mai inghetat. Am intrat in umbra versantului dinspre Valea Caselor, si ne zorim la vale, cu gandul la apa. O auzim deja … dar nu mai avem rabdare.
    Dintr-o scursura de pe acele brazilor, s-a format un mic izvoras, unde stam chinuiti, la coada, rand pe rand, pentru a ne potoli buzele. Mai e doar un pas pana la rau …
    Valea Caselor, ne duce, ba prin soare, ba prin umbra, spre sat. Salutam lumea, pe strada, intorcandu-se de la biserica, si popsim cu totii la Bufetul Cerbu, unde berea Ciucas este tinta poftelor noastre.
    S-a mai sfarsit o tura. Si ne mai astepta un calvar al intoarcerii spre casa … autobuz ratat, sofer nenorocit, un mic inghet in Podul Dambovitei la ocazie, un Garcea si un vecin de-al lui Cata, treziti din somn, si rugati sa vina din Brasov, cu masina, dupa noi … o mica carciuma de sat, in mijlocul muntilor … o caldura toropitoare in masini …
     Si niste amintiri sa ne tina de urat si de pofte … pana la Revelion. Asa credeam unii din noi. Urma alt munte; nici n-am fi crezut…
------------
Fotografii: TheO Puica, Cris D, Emi Cristea
Albumul foto complet (LEAOTA) - Asociatia de Turism FLOARE DE COLT Brasov
Autor: Emi Cristea
Înscris de: Emi Cristea
Vizualizări: 9149, Ultima actualizare: Sâmbătă, 16 Dec 2006



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii LEAOTA  
Comentariu
Emi Cristea Emi CristeaAdministrator Alpinet , Duminică, 17 Dec 2006, 21:06

Si n-am scris nici despre cum s-a trezit Adela, in miez de noapte, strigand "Ursul". Am tot stat si m-am chiorat prin crapaturile peretului stanii... si nu vedeam nici o namila... da` am observat ca Romeo sforaie la fel cum ursu` mormaie... si am dezlegat problema.

Ioi, nu-mi aminti de slaninuta care am lasat-o nemancata, dupa ce m-am chinuit sa o prajesc... abia apoi am realizat ca nu avem apa... deci mai bine nu o halesc, sa nu ajung apoi sa beau bruma topita la primus:-D

Fără foto Romeo Bucur, Luni, 18 Dec 2006, 23:51

Mai Emi draga, sa uiti matale mandrete de catina si miere, asta nu prea cade bine unui viitor mare scriitor de slova de tura asa ca tine. Sa stie domnule lumea ce citeste ast articol ca de nu v-o placut apai neam d-oi mai aduce. Da' io-s de alta parere.:) Faina tura ce sa zic si foarte bine c-ai lasat vorba scrisa sa se mai bucure si suflet de om ocupat cu cele treburi.

Fără foto Catinca Iancovescu, Vineri, 22 Dec 2006, 11:03

Respect! si tura, si pozele, dar mai ales limba scriitoriceasca - fiindca ceea ce se aude si practica în ultimul timp nu-i demn de ai din vechimi......care probabil se rasucesc în mormânt auzind-o. Noroc cu unii geografi... da'n Buila nu mergeti?

Fără foto Eugen Ro, Joi, 28 Dec 2006, 12:21

Pentru cei ce nu au facut traversarea din Bucegi spre Leaota, descrierea constituie o impletire fericita intre o componenta informationala utila si talentul literar specific, cu care autorul ne-a obisnuit:-D
In ceea ce priveste marcajul triunghi rosu intalnit in saua Strungulita, din ceea ce cunosc eu, este vorba de marcajul realizat de Christel Berbec si regretatul Nae Popescu.
Traseul astfel marcat porneste din Statia CFR Valea Larga, urca pe M. Paduchiosul si coboara pana la lacul Bolboci. La primul mare cot pe care il face drumul forestier in drumul sau, de la Cab. Bolboci la Cab. Padina, regasim triunghiul rosu pe un trunchi de copac, chiar la trecerea peste pod. Marcajul urca apoi spre M. Tataru-saua Strungulita. Din ce am citit, marcajul este insuficient, pe alocuri rar aplicat, dar nu pot face comentarii suplimentare intrucat nu l-am parcurs.

Dana Cristea Dana Cristea , Sâmbătă, 30 Dec 2006, 18:07

A fost o tura faina. Vreme superba, mers noaptea, dormit in stana...

colac catalin colac catalin, Joi, 11 Ian 2007, 0:33

Excelenta catina cu miere Romeo!
Multumiri ptr. articol Emi si sa auzim de bine!

Comentarii pentru acest articol
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii



© Copyright 1999-2019 www.alpinet.org