Alpinet Hărți Montane Ghid Turistic Cluburi Montane IIC Salvamont
   Caută      site găzduit gratuit de Alpinet.org - ghidul tău montan   
Jurnale - 24-26 iunie 2006 :: Poteci in Piatra Craiului (2136 m)

24-26 iunie 2006 :: Poteci in Piatra Craiului (2136 m)

Albumul foto complet (PIATRA CRAIULUI)


     Dupa-masa tarzie de iunie. Lasam masina in Gura Raului, cu gandul la inaltimi. Dupa ploile de amiaza vremea s-a mai limpezit, dar norii inca sunt stapanii cerului. Plecam de la asa zisa cabana (renumita in ultima vreme pentru nunti, chefuri si manele) pe drumul forestier spre Prapastii. Alegem sa urcam pe langa Valea Curmaturii... parca ne saturasem de Zanoaga, si apoi pe acolo ne mai intalneam si cu ciobanestii de pe la stane.

     Drumul forestier spre Prapestii nu este o mare placere, mai ales cu ranitele grele in spate. Si peste toate mai este si lung. Dupa jumatate de ceas intram intre peretii de piatra, scapati din coastele Zanoagei si Toanchesului. Micul paraias al Zarnestilor a sapat un canion de peste 200 metri inaltime, pe alocuri. Dar tot acest mic paraias, s-a umflat in vara anului 1999, si a maturat toata valea pana la Gura Raului, omorand un om ce se adapostise la podetul de la Cheile Pisicii. Cand natura se zburleste, nu prea mai sta nimeni in calea ei. Trecem de Cheile Pisicii si urmam valea in amonte. La confluenta cu Valea Curmaturii intalnim zeci, sute de metri cubi de lemn doborat din padure. Si dupa cum prea bine stim suntem in Parcul National Piatra Craiului, arie protejata. Asta este Romania. In plina arie protejata, paduri private, taieri abuzive, si doar cinci rangersi pe sute de hectare de parc. Pacat...   Fotografiez acest "peisaj" antropic, urmand sa ma oftic mai tarziu ca am sters din greseala toate fotografiile de pana la cabana. Le facusem special pentru a fi publicate pe internet. . Ajungem la indicatorul ce desparte poteca de pe vale de cea de pe Culmea Curmaturii. Un popas de odihna. Dinspre inaltimi coboara Misi Szalma si Catalin de la clubul MAI SUS din Brasov. Ne salutam, schimbam doua-trei vorbe. Pe aici prin munti intalnesti usor cunoscuti, ca lumea asta a montaniarzilor este uneori atat de mica. Ne orientam cu greu pe poteca. Aici gasesti 2-3 variante de vechi poteci, pe care se mai zareste marcaj, cu vopseaua aproape stearsa. Incercam una, ne intoarcem dupa vreo doua sute de metri (dadea in Valea Curmaturii, si nu prea aveam chef de mers pe vale), incercam cealalta apoi, urcam cateva sute de metri, si o pierdem iar pe cea buna. Nimerim un mic jgheab de piatra prin padure, pe care urcam sustinut. Din cand in cand se mai gasesc marcaje vechi, abia vizibile. Dupa jumatate de ceas de efort, dam in culmea Curmaturii. De aici este mai placuta poteca. Culmea lata, padure cand de molid cand de foioase; se face mai multa lumina, desi se lasa inserarea. La capatul culmii, iesim in marea poiana a Curmaturii. In stanga vedem stana in care dormisem in octombrie, iar deasupra ei creasta impadurita dintre Turnu si Padina Inchisa. In fata noastra, mai sus, intr-un luminis, ne asteapta cabana... si inserarea.  Am ajuns la cabana si primul gand ne este la ciorba fierbinte, cu gandul la salata de ceapa, cu care ma obisnuisem in Curmatura. Se lasa intunericul si ne ducem la somn. Din pacate va fi o noapte grea, cu ape curse de pe noi, ca am nimerit in camera de deasupra bucatariei, iar hornul ce venea de la soba era incins bine. In camera eram multi, nici geamul deschis nu facea fata. Abia asteptam sa mai ies din cand in cand afara, la izvor, sa ma racoresc. Abia asteptam sa se faca dimineata sa scap de sauna asta. Si simteam ca si Iulia isi doreste sa se faca cat mai devreme lumina...

    Intre timp, dupa miezul noptii, aparuse si Martin, neamtul cu care urcasem anul trecut, intr-o noapte de iarna, Bucegii, si care colinda Carpatii ori de cate ori are ocazia. Acum locuia in Cristian, si stiind ca sunt in Crai, nu a vrut sa scape ocazia sa ne intalnim pe munte. Dimineata i-am gasit cortul in fata cabanei, si veni sa ne salute cu vesnicul lui zambet.

    Cam nedormiti, chinuiti de caldura, ne punem in cap sa urcam in creasta. Cerul era mai stabil de dimineata, desi nori grei deja aparusera pe Piscul Baciului. Plecam cu totii, pe la ora 9 si jumatate, spre Saua Padinei Inchise. Chiar la intrarea in padure, dam peste cioban si turma de oi, ce si-o urca prin padure spre Saua Curmaturii. Tocmai ce-mi zicea Martin ca e 15 milioane amenda pentru pasunat in padure.

    Urcam cu greu coasta muntelui, usor spre Saua Curmaturii, apoi cotind la stanga spre hornurile de sub Padina Inchisa. Mie rucsacul mi-e greu, Iulia mea in schimb zburda pe poteca, vesela si plina de chef de urcat muntii. Eu rad mai greu, de sub kilogramele rucsacului, apele curgand pe fata mea. Nici nu ma mai obosesc sa-mi sterg sudoarea. Oboseala unei nopti grele, se simte pe noi. Cealalta Iulia, amica din Bucuresti, urca greu si ea, cu rucsacul apasator in spate, Martin incheind plutonul. Ne depaseste usor, un grup de patru turisti, cu aceeasi destinatie... saua. Din pacate unii nu inteleg ca in Piatra Craiului nu prea este recomandat sa urci in adidasi, stanca fiind foarte pacatoasa, si ca-i ploaie si ca-i soare, plus ca foarte usor iti poti suci piciorul intr-o crapatura ca nu nu ai observat-o. Mai aud si eu intre amici montaniarzi, ca au facut o culme, sau creasta in sandale, sau adidasi usori de munte, dar asta nu prin stancile Pietrei Craiului. Prindem un horn de piatra, urcand pe marginea lui, la adapostul peretilor. Sub noi, jgheaburile cu grohotis se lasa spre cabana Curmatura, pe care o vedem, frumoasa, in poienita. Poteca este o placere. Potecile de piatra intotdeauna au fost cele mai frumoase. Calci pe stanci, ca pe trepte, simti ca urci muntii, te bucuri de pereti. Si parca ajungi mai repede pe culmi... Traversam din jgheab in jgheab, si dupa o ultima poteca prin padure, iesim deasupra hornului final. Imi vine in minte, ianuarie 1997, cand eram cu colegii de la Tampa pe aici, coborand din Saua Padinei Inchise. Atunci am avut emotii mari, cu un coleg ce alunecase, si se oprise la cativa metri deasupra unei saritori. Nu e de joaca cu muntele... Coboram in buza hornului, iesind in golul alpin. Mai avem de urcat cateva zeci de metri. Deasupra noastra se si vede creasta in zona Padinei Popii. Noi cotim insa, spre dreapta, printr-o scurta padurice de molizi pitici, iesind in Saua Padinei Inchise, la 1935 metri altitudine. Suntem in creasta principala, intre Padina Inchisa si Padina Popii. Dincolo de sa, coboara Brana Caprelor, spre Valea Barsei.

     Ne tragem sufletul in sa, facem cateva fotografii, cu gandul mereu la ploaia ce pare sa se apropie dinspre Piscul Baciului. Ne cam zoresc norii de pe cer. Ne luam rucsacii in spate, si incepem sa urcam Padina Popii. Incet incet, jnepenii fac loc rhododendronului si golului alpin. Pana in Vf. Padina Popii (1970 m altitudine), face douazeci de minute. Sprijiniti de stalpul indicator ne bucuram de munti. Privirile iti sunt furate pe dreapta de abruptul dinspre Barsa, si de muchia Padinei Popii, cu valea plina de grohotis si Turnurile Dianei din capatul ei. Dupa ce ne intersectam cu un baiat si o fata, sositi dinspre Ascutit, dam si noi cu praf de mers, zoriti mereu de amenintarea ploii. Din Padina Popii incep dificultatie crestei. Muchia se ingusteaza, stanca incepe sa predomine, desi inca nu are formele nordicei din Timbale. Parcurgem timp de o ora, creasta framantata peste varfurile Ciorangai, avand mereu in dreapta firele de obarsie ale Ciorangai. Varfuletele parca nu se mai termina, iar Iulia ma intreaba mereu cat mai avem. Pasajul cel mai dificil este la cablul de fier, unde ai sub tine cateva zeci de metri de prapastie, pana in firul Ciorangai. Fata la parete, tinere buna de cablu, nu te uiti in jos, si treci usor. N-aveam emotii pentru mine, cat aveam pentru Iulia, aflata la primele experiente pe poteci de stanca. Dar toate au un inceput, iar acest traseu este numai bun pentru acomodare. Abia cand ajungem sus pe Cioranga, vedem Vf. Ascutit si refugiul montat pe creasta, refugiul Karl Lehmann (pana prin anii `60 era un refugiu de lemn, denumit "7 noiembrie", dupa modelul comunist, apoi a existat refugiul "Varful Ascutit" din fibra de sticla, inlocuit in 2002 de PN Piatra Craiului cu unul nou, botezat "Karl Lehmann" in amintirea marelui brasovean ce a fost un suflet de Crai).      Soarele dispare, dificultatile de pe creasta raman in urma, si cu sufletul abia tras, urcam panta de sub varful Ascutit. La refugiu ajungem in acelasi timp cu un grup urcat pe Padinile Frumoase. N-apucam bine sa intram in mica minge de fibra de sticla, ca incepe ploaia. Ehh, ce bine ca am ajuns la adapost.  Rapaiala de afara da si in gheata pentru cateva minute. Refugiul, desi a fost montat in urma cu doar cativa ani, s-a cam subrezit. Pe la imbinarile placilor izolatia s-a dus, astfel ca dupa un sfert de ora de ploaie, a inceut sa ploua si in refugiu. Ne ghemuim cu greu, astfel incat sa fentam portiunile pe unde ploua de-a binelea. Nu mi-as dori sa fac bivuac peste noapte aici, si sa dea ploaia peste mine... m-as trezi tare murat. Cel putin este cald. Apucam sa ne zvantam cumva hainele ude de la efort, schimbandu-ne cu altele uscate. Cat stam 3 ceasuri in refugiu a tras vreo trei rafale mai zdravane, dupa care a iesit un pic soarele. Toropit de caldura, am adormit, trezindu-ma din cand in cand, parca deranjat de propriile sforaituri. Pe la ora cinci, ne hotaram sa plecam. Nu are sens sa mai continuam nordica. Ne va prinde sigur ploaia. Iulia este la inceput de drum, merge mai greu pe zone accidentate, cealalta Iulie, are rucsacul greu, si este obositor sa te tot cateri pe portiunile de zeci de metri diferenta de nivel intre varfurile Timbalelor si Clailor. Pana in Piscul Baciului sigur nu iesim sub patru ore. Cu greu ne hotaram sa coboram spre cabana, prin Padinile Frumoase, parca cu ceva ciuda ca spre Piscul Baciului s-a mai inseninat.   Piatra este uda, si trebuie sa ai ceva atentie la coborare. Pamantul este si el alunecos, iar rucsacul greu ma leagana cand intr-o parte, cand in alta. De stiam ca ne intorceam la cabana, i-am fi lasat jos si am fi urcat cu ceva usor, de o zi. Dar... asta este. Pe munte planurile se schimba usor, in functie de multe conditii, vreme, adaptare la efort, evenimente neprevazute, etc.      Coboram pe poteca marcata, in timp ce Iulia Bucurescu, plictisita de atatea ascensiuni pe Padinile Frumoase, incearca "poteca noua", coborand direct pe grohotisul de duce in Hornul din Padini. Acolo ne "regrupam" cum s-ar spune; mai pe romaneste ne adunam la un loc, sa nu ne imprastiem pe toata panta. Soarele iese de-a binelea si daca de sus porniram imbracati, la horn eram iar la echipament de vara. Ne strecuram prin umbra hornului, dand in valea de grohotis de mai jos. Parca mi-a trecut cheful de pietre si grohotis. Vreau poteca de pamant, dar mai avem ceva de mers. Abia in prima mare poiana din Padini facem un popas lung de juma de ora, stand cu oasele la soare, admirand muntii, soarele, cerul senin. Ehh, ne gandeam acum la prognozele meteo ce anuntasera doar ploaie... si uite ce vreme avem. Parca ne ofticam si mai tare ca nu ramaseseram in refugiu. Abia dupa ce intra in cativa nori, soarele, ne hotaram sa o pornim spre cabana.

     Poteca intra in padure, si de aici farmecul si-l tot pierde, spre poalele muntelui. Gandul ne e doar la cabana, la odihna si la o bere binemeritata dupa atata carat inutil de rucsaci prin creasta. Pe inserate trecem pragul cabanei, si ne asiguram prima data ca ne vom caza intr-o camera cat mai departata de soba cu pricina, din noaptea anterioara. Bafta noastra ca e duminica seara si turistii au cam plecat spre case. Doar noi si inca cativa ce mai ramanem prin munti. Ne ducem la somn cu gandul la a doua zi, cu gandul la vreme sa tina cu noi, sa putem merge spre casa prin Piatra Mica.    Ne trezim pe la 8 dimineata. Soarele este peste tot. Offf, unde e prognoza cu ploaie in averse si inundatii locale!? Cel putin ne zorim sa mancam cat mai repede, sa ne facem rucsacii sa avem parte doar de soare. Vremea are obiceiul sa se strice pe la pranz, in general. La ora zece, reusim sa parasim cabana, urcand poteca spre Crapatura. Ne indreptam spre un munte mai mic, dar cu nimic mai putin frumos decat Piatra Craiului Mare. Este vorba de Piatra Mica (1816 m alt), strajerul Curmaturii si al Zanoagei, umbra Zarnestilor. Pana la Saua Crapaturii (1660 m alt) nu facem mai mult de juma de ceas, dar ajunsi acolo ne aruncam rucsacii, si ne repezim spre belvedere. Minute intregi tragem cu nesat pe nas aerul muntilor, privelistile Turnului si ale Pietrei Mici, cei doi frati ce-si dau mana in Saua Crapaturii.   Incepem sa urcam Piatra Mica. Poteca este mai dificila decat cea de ieri. Stand in sa, si privind muntele, nu ai crede ca poate exista poteca sa te duca sus, dar batranii Craiului au reusit sa se strecoare pas cu pas printre stancile muntelui, sa gaseasca drum pana sus. Urci pe grohotis, pe mici brane de piatra, mai treci cate un perete de cativa metri, toata sarea si piperul muntilor de piatra. Ma bucur sa vad ca Iulia si-a depasit teama de cu o zi inainte, si paseste cu mai multa dezinvoltura potecile. Mai mult imi fac eu emotii pentru ea, decat ea. Trecem incet incet peste obstacole, si dupa o ora de urcat printre stanci ajungem pe creasta, cum s-ar spune. Pasajele mai dificile nu au trecut, si alternam prin poteca de jnepeni, si portiuni de creasta mai expusa, scapata peste abruptul nordic al muntelui. Privirile ne sunt mereu in urma, spre creasta Pietrei Craiului Mare, frumoasa rau de tot in soare, frumoasa asa cum am cunoscut-o prima data, in urma cu unsprezece ani. Pe varful anonim de 1816 metri facem o poza de grup. Suntem pe cel mai inalt punct al muntelui, dar varful mai cunoscut, cel cu monumentul in forma de crute, este mai departe de noi. Multa lume confunda intre ele varfurile, iar faptul ca s-a construit acolo crucea, tine doar de relief.     Dupa cateva minute de mers pe platoul dintre varfuri (o zona ce iti aduce aminte platoul Bucegilor, la Piatra Arsa) ajungem pe varful secundar, cel cu crucea. e aici o sa coboram tot mai sustinut spre Poiana Zanoaga. Parca ni s-a urat de mers, stiind ca de acum tot coboram. Printre jnepeni, ajungem imediat in padurea neagra de molid, pe care o tot tinem pana in Zanoaga. Acum ne ia teama ca vom da de cainii ciobanesti. Din fericire ramanem doar cu emotiile, traversand poiana in liniste, deranjati doar de cateva vaci, ramase la pascut prin zona. Cainii sunt departe, insotind oile. Emotiile erau destul de justificate, in Zanoaga fiind trei stane, si o zona cu caini ciobanesti destul de agresivi.   La bancuta, in padure, ne potolim setea de apa. Ramasesem fara chiar de pe varf, si parca abia asteptam sa ajungem. Imi racoresc bine corpul cu un pic de dus la izvor, si parca sunt mai proaspat. Nu mai avem decat de coborat spre Fantana lui Botorog, dar poteca parca nu se mai termina. Simt o rasuflare cand dam de firul vaii ce duce la Botorog. Drumul forestier spre Gura Raului nu-ti mai trezeste nici o pofta de mers, cu totii parca am vrea sa alergam sa ajungem mai repede la masina.     Am lasat in urma Craiul. Un pic de regret ca nu am fost pe Piscul Baciului, dar muntele tot acolo ramane. Ne-am bucurat in doua zile de doua varfuri frumoase, am batucit poteci frumoase, asa ca nu ar trebui sa lasam in urma nici un regret. Muntele este frumos oricum...

     Ne asteapta alte poteci. Sa fie Fagarasii!? Sa fie Bucegii!?... Sa fie!?... vedem noi ce munti ne asteapta.


Albumul foto complet (PIATRA CRAIULUI) - Emi Cristea, Asociatia de Turism FLOARE DE COLT Brasov

Autor: Emi Cristea
Înscris de: Emi Cristea
Vizualizări: 11417, Ultima actualizare: Duminică, 2 Iul 2006



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii PIATRA CRAIULUI  
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii



© Copyright 1999-2019 www.alpinet.org