Alpinet Hărți Montane Ghid Turistic Cluburi Montane IIC Salvamont
   Caută      site găzduit gratuit de Alpinet.org - ghidul tău montan   
Jurnale - Bucegi V: Piciorul Pietrei Arse - Drumul lui Schiel

Bucegi V: Piciorul Pietrei Arse - Drumul lui Schiel

14 noiembrie 2010

Din toate potecile marcate care urcă abruptul Bucegilor, Piciorul Pietrei Arse este cel mai însorit. Chiar dacă nu excelează în pereți și prăpăstii precum toate traseele de abrupt aflate mai la nord, are farmecul lui aparte pentru care merită îndrăgit. În parteneriat cu drumul lui Schiel se poate înjgheba o tură ușoară pentru o zi scurtă de toamnă târzie.

Mai întâi o scurtă documentare de cu seară. Piatra Arsă este partea de masiv dintre Furnica la sud și Jepi la nord, despărțită de ele prin Șaua Călugărului, respectiv obârșia Văii Babei. Creștetul ei este retras spre vest, din Sinaia zărindu-se între Pintenul Pietrei Arse și vârful Călugărul, două prelungiri estice ale platoului acesteia. Spre Valea Prahovei se desprinde un picior lung de munte, Piciorul Pietrei Arse, încadrat mai întâi de Valea Peleșului și de Valea Babei Mari, apoi, după ce lasă o ramură către Plaiul Secului spre Poiana Țapului, de Valea Peleșului și Valea Piatra Arsă. Partea inferioară, ce domină platoul Poienii Stânei Regale, se mai numește Piatra Arsă Mică.


Piciorul Pietrei Arse
- vedere de ansamblu de pe Piscul Câinelui -

Lecția odată învățată, îmi pregătesc rucsăcelul, cu un ochi și o ureche la prognoza meteo. Prognoză care vine să salveze onoarea toamnei, copleșită cu o lună în urmă de un val de frig și omăt. Dar cu cât aplomb! De mult nu am mai prins un an cu zile atât de călduroase în noiembrie! De fapt, memoria nu mi-a reținut ca în ultimii câțiva zeci de ani să adun laolaltă într-o săptămână numai zile cu maxime de peste 20 de grade. Parcă cineva ar fi inversat lunile octombrie și noiembrie!

O așa vară mai mult decât târzie mă cheamă irezistibil la munte, chiar dacă pădurile s-au lepădat de frunze iar ziua s-a înghesuit în doar câteva ore. Foșnetul frunzelor ruginii de pe potecă, galbenul ierbii uscate în armonie cu verdele etern al brazilor, albastrul adânc al cerului, vin să completeze un tablou calm și cald pe care m-am hotărât să-l sorb în liniște.

O zi perfectă la munte nu poate începe altfel decât într-o companie pe măsură. M-am nimerit în vagonul florilor de colț și-n farmecul poveștilor din inumerabilele lor drumeții montane pline de aventuri și haz. Îmi doresc ca la vârsta lor să am la rându-mi aceeași poftă și mai ales putere de a bate săptămână de săptămână cărările munților.
Sinaia: Fantezii ale omului și naturii pe strada Furnica

Personalul oprește fix la 9 în gara Sinaia. Îmi fac planul, 4 ore până pe platou și 3 ore până jos ca să reîntâlnesc florile de colț în tren. Primele 45 de minute bat străzile Sinaiei, pustii la ceas de dimineață, până după Cabana Schiorilor. Las șoseaua să cotească strâns la stânga, eu continui puțin înainte pe un drum prăfuit de mașină până unde marcajul mă abate la dreapta prin pădure. Intru pe o potecă pietruită, pitorescul drum regal ce urcă în serpentine domoale Plaiul Peleșului. Mă impresionează frumusețea drumului, balustradele de lemn lustruite de trecerea timpului, eleganța serpentinelor, pietrele de pavaj nici prea dese, nici prea rare, echilibrul dintre natural și artificial pe care l-au găsit meșterii de acum peste o sută de ani.
Aleea regală

Bucuria și liniștea nu-mi sunt tulburate nicio clipă. Poate pentru că am pornit de cu dimineață, deși nu prea de dimineață, poate pentru că nu se găsesc mulți amatori de munte în noiembrie, poate pentru că telecabina nu merge. Oricum ar fi, este înspre avantajul meu. Pădurea, luminată de razele ce pătrund cu ușurință printre ultimele frunze rămase la datorie, pare mai degrabă veselă decât tristă, mai curând prietenoasă decât misterioasă.
Cer de noiembrie

După o jumătate de oră de promenadă pe drumul regelui, timp în care serpentinele s-au țesut în lungul plaiului Peleșului, ajung la o ramificație la baza unei mici formațiuni stâncoase. Aleg aleea din stânga, ce se abate pe o curbă de nivel pe deasupra Văii Peleșului, trec pe lângă un izvor și în cinci minute ies în drumul auto de la marginea Poienii Stâna Regală, sau pe scurt Poiana Stânii.
Spre Stâna Regală pe flancul Văii Peleșului

Abia aici întâlnesc câțiva oameni. Puțini. Ce diferență față de furnicarul de oameni de la mijlocul verii! Acum pot să mă odihnesc în tihnă în orice colț al poienii. Fără manele, fără fum, fără mingi de fotbal în cap. Profit de ocazie pentru câteva instantanee de poiană fără grătare și adidași.
Poiana Stânei, nord: Jepii Mici, Claia Mare și, în spatele lor,
Șaua Caraimanului și Crucea Eroilor.

Poiana Stânei, est: Munții Baiului.
De la stânga la dreapta: Cazacu, Baiul Mare, Drăgan.

Poiana Stânei, vest: coama Pietrei Arse Mici.
Pe extreme, Călugărul în stânga și Jepii Mari în dreapta.

Gata pauza regală! Mă îndrept spre liziera de la marginea vestică a poienii, acolo unde se ghicește un început de potecă, marcajul fiind mai mult vechi decât vizibil. Odată intrat în pădure pulsul se întețește, dar nu de teama ursului ci sub povara gradelor pe care coasta Pietrei Arse le ridică în cale. Noroc că-s multe serpentine, pe care nu le tai pentru a nu alunga plăcerea unei drumeții de relaxare. După un sfert de oră de șerpuială în pantă ies într-o poiană liniștită, Poiana Pietrei Arse, înconjurată de un mozaic verde-gălbui de brazi și larice.
Poiana Piatra Arsă

De aici poteca își schimbă brusc direcția spre nord, dar și panta, urmând o curbă de nivel la baza poienii pentru a intra în pădure pe partea Văii Piatra Arsă. Apoi reiau urcușul pe coasta Pietrei Arse Mici în serpentine până pe un mic promontoriu de unde trec pe partea Văii Peleșului la stânga. Iar urcuș, iar serpentine, iar promontoriu pe linia culmii, iar o trecere pe flancul opus, pe partea Văii Piatra Arsă. Al doilea asalt din Valea Piatra Arsă este încununat cu succes și cu odihnă pe o băncuța de lemn. Sunt într-o mică înșeuare de pe Piciorul Pietrei Arse, la peste 1600 m, între văile Peleșului și Piatra Arsă, la marginea inferioară a zonei alpine. Băncuțele au și o măsuță de lemn companie, pe care și-a trăit utlimele clipe unul din sendvișurile încropite în ședința de documentare de aseară. Undeva pe-aici trebuie să fie Stânca lui Varsanufie, dar nu bag mâna-n foc pentru niciuna din micile stânci de la marginea pădurii. Care o fi?
Piciorul Pietrei Arse
(... contemplat de pe băncuță, adaug ca pe o invitație la drumeție)

În față am pășunile și stâncăriile culmii Piatra Arsă, cu Colții lui Nică în fundal și Pintenul Pietrei Arse în spate de lor. La stânga colților o despicătură adâncă prin desișul de larice trădează talvegul Văii Peleșului. Și mai la stânga se ridică masivul Furnica la picioarele căruia sclipește acoperișul de la Cota 1400. În dreapta, în direcția din care am urcat, se ghicește printre brazi Poiana Țapului și, în spatele acesteia, spinările rotunjite ale Cumpătului.
Poiana ȚapuluiPiciorul sud-estic al Pietrei Arse

Poteca urcă pe sub culme, pe partea Peleșului, printre brăduți răsfirați și pe sub colți mici de stâncă. Câștig repede înățime, la fiecare privire în urmă Piatra Arsă Mică cu a ei băncuță lăsându-se din ce în ce mai jos pentru a face loc Sinaiei să se desfășoare la poalele ei. Uneori poteca se abate la dreapta până pe muchia culmii de unde pot admira și Jepii Mari cu firele sălbatice ale Văii Babei.
Muntele Jepii Mari
și cele două fire ale Văii Babei
Poteca Pietrei Arse Mici
pe flancul Văii Peleșului

Jocul de lumini și umbre al rariștilor și stâncăriilor se sfârșește brusc odată cu trecerea printr-un mic culoar stâncos, dincolo de care se întinde golul alpin acoperit doar de iarbă uscată și păzit de Colții lui Nică.
Golul alpin al Piciorului Pietrei Arse:
Colții lui Nică (centru) și Pintenul Pietrei Arse (stânga sus),

Urmează imediat o ultimă belvedere către Jepii Mari și Valea Babei, dar și spre Bușteni, munții Baiului și Neamțu, Piatra Mică și Postăvaru, și chiar linia Zăganului din Ciucaș. Poteca părăsește apoi coama Pietrei Arse, strecurându-se prin stânga unui mare bloc de stâncă, cel mai impunător membru al Colților lui Nică. În unele cărți doar acestui bloc i se spune Colțul lui Nică sau Colțul lui Nica. Numele nu știu de unde vine, iar vechea hartă a lui Haret sporește misterul, numind acești colți ai Lunichii.
Colții lui Nică.
În spatele și deasupra colților se înalță Pintenul Pietrei Arse.

Sunt pe la 1900 metri, la numai o sută de metri sub platou. Înaintea sprintului final mă așez pe un smoc de iarbă la gingia colțului lui Nică ca să admir toată Valea Peleșului și să parcurg vizual ultima oră de mers, de când am ieșit pe piciorul gol de munte.
Piciorul Pietrei Arse privit de sub Colții lui Nică
În centrul imaginii, Muntele Cumpătu

Iarba uscată și încălzită de soarele darnic mă îmbie la somn precum fânul moale al unei căpițe. Nu am timp însă de prea multă reverie căci ziua-i scurtă și mai am aproape tot pe-atâta de mers. Ultimii brăduți rămân în urmă, poteca urcând lin pe lângă ravena de obârșie a Peleșului. Pe măsură ce panta se domolește, pașii devin mai ușori, urcușul transformându-se pe nesimțite într-o plimbare de duminică. Plăcută, într-o duminică tomnatecă. Nici nu vreau să-mi închipui în ce s-ar transforma mersul pe această pajiște într-o zi toridă de vară, după un urcuș continuu de câteva ore, fără niciun brăduț, jneapăn sau orice altceva ar putea oferi un petec de umbră.

Pe nesimțite și direcția se schimbă, de la vest la nord-vest, urmărind un larg ocol prin stânga Pintenului Pietrei Arse. De jur împrejur numai pajiști netede, ușor înclinate, parcă aș fi într-o dolină în plină câmpie. Nicio stâncă, niciun jneapăn, niciun vârfuleț. Nici vara sub un soare ucigător nu-i bine, dar nici iarna într-un white-out total nu m-aș simți mai confortabil pe-aici. După câteva minute de monotonie însă, panta se sfârșește în drumul Furnica - Babele și orizontul mi se deschide larg în toate direcțiile platoului Bucegilor.
Platoul Bucegilor:
Obârșia Văii Babei (primplan), Jepii Mari (centru) și Caraimanul cu Coștila (fundal).
În stânga: Colțul Babei

Privirea fuge departe spre nord până la releul Coștilei, sub care se etalează cocoașa Caraimanului cu întreg peretele Brânei Mari. Fac un pas la stânga și zăresc și Crucea Eroilor, ascunsă altfel de spinarea verde a Jepilor Mari ce urcă lin spre nord-vest pentru a se prăvăli peste Valea Babei. Foarte aproape, la o aruncătură de băț, Colțul Babei rânjește deasupra gurii aproape știrbe a obârșiei Babei. La dreapta, spre est, netezimea platoului nu dă de bănuit că ar ascunde Pintenul Pietrei Arse. Spatele, la sud, este protejat de o Furnică mare cu antenele ridicate. Treburile se-așează bine de-aici: drumul coboară lin până la stadion, apoi despică în linie perfect dreaptă marea de jnepeni de la care își trage numele muntele Jepi.
Bulevardul Furnica-Babele

Cam pe la mijlocul jnepenișului, înalt cât un stat de om, în dreptul unei mici construcții din beton, este o intersecție nesemaforizată. La stânga, o potecă la fel de lată ca cea pe care străbătut-o își face loc prin jepi până la cabana mai mult hotel Piatra Arsă, ce zumzăie de lume prin preajmă. Eu virez dreapta spre cantonul Jepi, la care ajung în zece minute urmând sinuozitățile potecii printre jepi.
Pe terasa cantonului comand un șnițel cu cartofi pai pentru prânzul de la ora unu. Prompt, rucsacul livrează comanda în două pachețele. Umbra cantonului mă ferește de razele nemiloase ale soarelui. O fi mijlocul lui noiembrie, dar prin cristalul cerului sulițele ultraviolete se înfig în orice gambă rătăcită. Îmi rezerv o scurtă siestă pentru a cotrobăi cu privirea cotloanele Văii Prahovei și ale munților de peste vale. Scurtă, căci mi-am propus să prind personalul Florilor de Colț. Cu rezervorul umplut cu cartofi pai, pornesc motoarele cu ardere internă a amidonului și mă avânt pe clasicul drum al funicularului. Și chiar îmi iau avânt, drumul fiindu-mi foarte familiar, neîncetinind decât pentru vreun unghi inedit demn de a fi cules cu aparatul foto. Văile Urlătorii sunt amândouă în umbră, însă Claia Mare se lăfăie la soare așteptând ședința de casting.
Claia Mare
și Brâul ei de Sus
Stâlpul funicularului fraților Schiel
de pe Muchia Urlătorii

Pe Muchia Urlătorii fac un mic popas pentru ultima plajă din an. Mă cufund, pentru a nu știu câta oară, în clasicul tablou al pereților Jepilor și Clăii, lăsându-mi gândurile să se agațe de crengile brazilor de pe muchiile lor. Atenția îmi este atrasă însă și de stâlpul funicularului pe care-l studiez de fiecare dată cu admirație. Întotdeauna m-au fascinat cablurile lui groase împletite din zeci, poate peste sută, de vergele din oțelul german cel mai pur, incredibil de netede și lucioase și acum, după o sută de ani.
Muntele Jepii Mici și Brâul lui Răducu

Cum orice visare durează câteva minute doar, ridic ancora, pe care nu o voi mai arunca decât în fața casei de bilete a gării, și cobor de pe scena însorită în umbra și răcoarea Văii Urlătorii. Arunc în treacăt o privire spre intrarea în Brâul lui Răducu, să mă conving că nu am uitat-o. Micul maraton până la gară durează o oră și jumătate, în ture mai liniștite îmi rezerv totuși mai mult de două ore pentru coborârea de La Scări până în Bușteni. Nu cobor însă cu ochii închiși, chiar dacă traseul ăsta aproape că îl visez, căci întotdeauna peisajul își va cere tributul de admirație. N-am aruncat ancora pe drum, dar am mai scos aparatul foto. Pădurea din Valea Urlătorii Mici este preponderent de foioase, ramurile desfrunzite îmi permit azi să descopăr unghiuri necunoscute ale Clăii Mari și Văii Comorilor.
Claia Mare văzută dinspre est

Pe poteca devenită adevărată alee după traversarea Văii Comorilor iuțesc pasul suficient de mult pentru ca într-un sfert de oră să ajung în dreptul hotelului Silva. La timp ca să prind în gară personalul ce adună florile de colț în drumul lui spre capitală. Și alte povești din drumețiile lor inumerabile. La rândul meu, adaug încă o poveste de neuitat în tolba mea cu amintiri.

Traseu

  • gara Sinaia - Cabana Schiorilor: 3/4 h
  • Cabana Schiorilor - Poiana Stânei: 3/4 h
  • Poiana Stânei - Stânca lui Varsanufie: 3/4 h
  • Stânca lui Varsanufie - Colții lui Nică: 3/4 h
  • Colții lui Nică - Piatra Arsă: 3/4 h
  • Piatra Arsă - Canton Jepi: 1/4 h
  • Canton Jepi - Muchia Urlătorilor: 1/2 h
  • Muchia Urlătorilor - La Mese: 1/2 h
  • La Mese - La Grătar: 3/4 h
  • La Grătar - hotel Silva: 1/4 h
Autor: Zoltan Hascsi
Înscris de: Zoltan Hascsi
Vizualizări: 12479, Ultima actualizare: Vineri, 31 Dec 2010



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii BUCEGI  


O poză: [N-am găsit]

Un articol: [N-am găsit]

Un traseu:
Cabana Caraiman-Crucea Caraiman

 

Comentariu
Emi Cristea Emi CristeaAdministrator Alpinet , Vineri, 31 Dec 2010, 19:18

Ce vreme ai putut prinde:) Norocosule

Dumitrel Marius Dumitrel Marius, Sâmbătă, 1 Ian 2011, 2:20

Piciorul Pietrei Arse e un traseu deosebit, inca salbatic. Din pacate, pana in zona golului alpin exista acel pericol, poate o obsesie pentru mine: ursul din Sinaia:). Pozele sunt excelente, felicitari:).

Fără foto Gabriel Salomia, Luni, 3 Ian 2011, 17:15

Salutare. Ma consider si eu un impatimit, dar e primul jurnal pe care il citesc cu atata lux de amanunte. Poate pun o intrebare idioata, dar de unde cunosti atat de bine denumirile? Oricum, toata stima!

Zoltan Hascsi Zoltan Hascsi, Marți, 4 Ian 2011, 2:07

Va multumesc pentru aprecieri!:-)

Numele locurilor sunt incarcate de simboluri. In spatele lor stau legende, istorii, personaje, obiceiuri. Dar si cuvinte sau expresii demult uitate sau din limbi si dialecte stravechi. Peste harta geografica a unui tinut se suprapune o retea complexa de denumiri plina de semantica. Locurile devin mai familiare; dintotdeauna omul si-a personalizat geografia, din nevoia directa de a se orienta in spatiul geografic dar si din impulsul de a-si "inregistra", ca sa ma exprim plastic, amintirile si legendele pe suportul trainic pe care-l ofera peisajul. Si intr-adevar locurile prin care umblu devin parca mai familiare, mai aproape de suflet, daca le aflu denumirile. Pe harti, in carti, mai vechi sau mai noi. Sau intreband ciobanii si satenii cand e vorba de zone mai putin umblate.

S-a discutat si se discuta mult si uneori aprins pe tema etimologiei denumirilor montane. De multe ori acelasi loc apare pe harti diferite sau in carti diferite cu nume diferite, sau modificate. E normal sa fie asa pentru ca acestea, fiind rar utilizate, si propagate pe cale orala pana cand au fost puse pe-o harta, de multe ori pe cai diferite, au suferit corectii, fie din erori de pronuntie sau de perceptie, fie din neintelegere, fie din multe alte motive. Dar si excesul de comunicare din era internetului aduce la randul lui erori, de transcriere, de copiere, de intelegere.

Nu exista un dictionar sau o enciclopedie care sa certifice numele geografice minore, cu atat mai putin cele locale. Vaile mici, varfurile secundare, stancile, hornurile, braiele, in general toponimia detaliilor este imprecisa.

Imi place sa caut in stanga si-n dreapta, in cat mai multe surse (ca sa folosesc un termen jurnalistic), descrieri ale locurilor pe care le strabat. Sa patrund nu numai geografia (plana si mai ales in spatiu) ci si aceasta retea de nume plina de semnificatii. Si odata cu ele sa descopar si istoria locurilor.

Nu pretind ca denumirile le cunosc foarte bine. Doar putin mai bine ca altii.

PS. Gabriel, tu esti din Onesti?

Fără foto Dan Loghin, Marți, 4 Ian 2011, 9:39

Frumoase vorbele dvs., domnule Hascsi! Aceste vorbe formeaza parerea dvs.

Denumirile au insa un temei foarte propriu, ca sa nu spun exact. Ele au fost "puse" din motive foarte practice si, de cele mai multe ori, simple.
Nu exista un dictionar, cum spuneti (desi exista ceva-ceva! plus ca geografic vorbind asa ceva este putin util iar etimologic sunt lucrari destule) - dar exista baze de date. Dar, repet, chestiunea este de a cauta si... citi.
Exista si explicatii ale acestora, pentru ca cele mai multe denumiri, pe hartile initiale cel putin, nu se puneau "dupa ureche". O simpla incursiune in cartografia austro-ungara v-ar putea schimba parerea.

Important este ca aceste denumiri transmit ceva, un "mesaj", daca este sa ne raportam la expresia "pline de semantica" (!!!) pe care o folositi. Acel mesaj este important, de cele mai multe ori.

Ca semnificatia unei denumiri mai are sau nu mai are importanta pentru "urmasi", asta este altceva.
Tendinta actuala sta sa se coaguleze: "daca tot nu stiu cum se numeste ceva (de ce sa se mai straduiasca sa afle?!), mai bine pun io un nume!"

In privinta discutiilor aprinse, acestea nu ar avea loc fara doza de orgoliu a celor care nu stiu dar...

In privinta denumirilor de tip "stinca lui Varsanufie" sau ale "lui Nica" (!) - originea este destul de clara. Majoritatea denumirilor sunt documentate. Iar Bucegii sunt chiar bine documentati.

Dupa cum stiti insa, se citeste destul de rar in zilele noastre, sunt preferate cele "mestecate" de altii si preluate in cont propriu. Cine mai sta sa afle de fapt cum stau lucrurile?! Asa se trec "etimologiile" in rind cu povestile.

Cele bune!

Fără foto Gabriel Salomia, Miercuri, 5 Ian 2011, 11:31

Frumos spus, Zoltan...nu sunt din Onesti, dar am facut liceul acolo. De ce intrebi?

Zoltan Hascsi Zoltan Hascsi, Miercuri, 5 Ian 2011, 13:53

Ai fost la "Bastilia".
Eu sunt chiar din Onesti.

Fără foto Gabriel Salomia, Miercuri, 5 Ian 2011, 15:20

...da, la Bastilia, informatica...ti-am vazut site-ul, dar nu imi aduc aminte sa ne cunoastem...sau ne cunoastem?

Comentarii pentru acest articol
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii



© Copyright 1999-2019 www.alpinet.org