Alpinet Hărți Montane Ghid Turistic Cluburi Montane IIC Salvamont
   Caută      site găzduit gratuit de Alpinet.org - ghidul tău montan   
Jurnale - Colonelul

Colonelul
Colonelul, pe numele lui adevarat Alexandru Stoenescu, a fost unul dintre primii oameni pe care i-am cunoscut atunci cand am inceput sa frecventez clubul alpin Floare de Colt-Bucuresti cu vreo cinci ani in urma. Potrivit de statura, cu un zambet prietenos si ochi vii, statea in primele randuri la adunarile de la sala din Biserica Amzei si era intotdeauna gata sa dea o mana de ajutor atunci cand era nevoie. Odata ce te cunostea te intampina cu un tonic: ce mai faci dragule? A fost pilot militar pentru 27 de ani, de aici si porecla. In anul 2006 a sarbatorit activ 60 de ani de drumetie montana, un jubileu nu tocmai la indemana oricui, si peste 80 de ani de viata. Asa ca m-am hotarat sa-i pun cateva intrebari. Ar putea fi si un inceput de istorie orala al clubului. Intrebarile si interventiile mele apar cu litere cursive.

 

Cum, cand si unde v-ati inceput cariera de montaniard?

 

Cariera mea de montaniard a inceput in vara anului 1946 pe data de 1 iulie. Am plecat zece zile in Bucegi si doua saptamani in Piatra Craiului. Pana atunci muntele doar visasem la el. In aceea vreme prietenii si colegii de liceu, cu multi dintre ei eram si vecin, nu erau amatori de asa ceva si am plecat singur pentru ca la munte m-am simtit tot mereu ca la mine acasa.

Trebuie sa va spun ca in acea vreme era perioada de dupa o seceta cumplita, asa ca stransesem cu mult timp inainte fel de fel de alimente necesare pe care le-am carat intr-un rucsac cumparat in toamna anului 1945. Tot atunci am cumparat si un cutit de vanatoare si o busola Bezard. In rucsacul asta, care era foarte mare pentru mine dar altul nu  gasisem, am bagat cred ca vreo 15 Kg, daca nu chiar mai mult. Erau cutii de conserve cu fel de fel de alimente, care sa-mi ajunga, socotind ca la cabane in acea perioada nu se prea gasea de mancare. Urcusul a in ceput din Busteni pe Valea Jepilor. Drumul pe V. Jepilor e cam asa in general de vreo trei ore, dar cu rucsacul asta asa de greu si fiind neantrenat am facut sase ore. Tin minte si acum ca la ora 14.00 am sosit cu trenul in Busteni, am inceput urcusul si am ajuns la cabana Caraiman seara la ora 20.00. Pe parcurs au coborat vreo patru turisti, care s-au crucit cand m-au vazut cu ce rucsac mare si greu urcam pe V. Caraimanului.

Mi-amintesc ca intrand la cabana, se lasase deja seara, sala de mese era luminata cu o lampa cu petrol si era destul de multa lume. Am gasit si eu un loc la o masa si din cauza oboselii n-am putut sa mananc decat o cutie de compot de caise, una mare de vreo 800 de grame. Am dormit la cabana si a doua zi am plecat la crucea de pe Caraiman, pe care, de foarte multe ori, o vazusem de jos de la poalele muntelui. Vara stateam in Busteni cam o luna de zile la o pensiune, tin minte si acum pensiunea Weber, cladirea inca mai exista dar a fost modificata, si tot mereu ma uitam la crucea de pe Caraiman dorind sa ajung si eu acolo.

 

Era luminata?

 

Nu era luminata, desi cred ca instalatia electrica exista. Mi-amintesc o chestie, la pensiunea asta Weber statea prof. universitar Vintila Mihailescu cu baiatul lui, si intr-o dimineata pe la ora 7.00, eu jucam ping-pong cu un francez, ei plecau pe munte si intrebandu-i unde merg mi-au spus ca merg sus acolo la cruce. I-am intrebat daca nu ma iau si pe mine, mi-au zis sa vin daca vreau. Dar n-am putut sa merg neavand echipament.

 

Sa continuam cu tura.

 

Asa, si de la cabana pe o vreme exceptionala am ajuns la crucea de pe Caraiman. Asa de mult m-a fascinat treaba asta, crucea in sine, pozitia si peisajul, ca am stat, fara exagerare, sase ore in aceeasi pozitie, nemiscat, ca tin minte ca incepuse sa ma usture fata de la soarele care ma arsese atata timp. Seara am ajuns la cabana Babele. Cabana era pe vremea aceea a asociatiei ADMIR, asociatie la care eram si eu membru asa ca am avut reducere de 50% la dormit.

 

Asociatia drumetilor din muntii...

 

Unii spun inalti, altii spun iubiti... precis nu stiu i-ul acela ce inseamna. Tin minte ca eram membru din anul 1940 cand intamplator venind seara catre casa si trecand prin p-ta Amzei am vazut cateva persoane care stateau pe trotoar si se uitau printr-o vitrina. M-am uitat si eu si am vazut ca se proiectau niste imagini pe perete. Intreband ce este acolo mi s-a spus ca o asociatie cu caracter turistic, si asa am ajuns sa ma inscriu la ADMIR. Fostul sediul exista si acum, este in spatele primariei din p-ta Amzei in stanga scarii de intrare, la ora actuala este un magazin cu articole de imbracaminte. Presedintele asociatiei era un avocat, Ion Udriste-Olt, care avea o defectiune de vorbire, era balbait. Atunci cand se enerva era rasul de pe lume cu grimasele pe care le facea ca sa pronunte cateva cuvinte.

 

 

De la Babele am coborat pe Piciorul Babelor la Pestera. Aici era pustietate. Cabana de piatra cu parter, etaj si mansarda avea vreo 20 de camere de dormit, era prima cabana facuta de Hanul Drumetilor devenit apoi Turing Clubului Romaniei. Am mers la Schitul Pestera unde era un singur calugar, parintele Gherasim, care era si staret si preot. Totul era arhaic. Gura pesterii era inchisa de o constructie din lemn care avea un gang pe mijloc inchis la capete cu cate o usa, in stanga si in dreapta gangului erau cate doua camere modest amenajate cu un pat sau doua si cu o masa intre ele sub geam. Am dormit acolo. Parintele Gherasim era un om foarte primitor de vreo 45 de ani. Tin minte ca am stat la schit cateva zile si am urcat pe V. Horoabei. Am urcat singur plecand dupamasa si apucandu-ma seara la iesirea din canion, sus de tot pe versantul muntelui la poteca granicerilor, mi-am dat seama ca inapoi nu mai pot sa ajung, ca ma apuca noaptea prin padure si mi-era oarecum teama. Atunci am luat-o la dreapta si am ajuns la stana Ialomitei unde am dormit. A doua zi cand am ajuns la schit parintele Gherasim era suparat si ingrijorat fiindca nu stia unde am fost peste noapte. In sfarsit a fost foarte bine pana la urma. In continuare am mers la Omul pe V. Ialomitei unde am oprit la cascada. Deci in total am stat vreo zece zile in Bucegi, am fost la Scropoasa prin Cheile Tatarului, Orzii etc. La cabane in afara de ceai altceva nu se servea. La Omul dupa zece zile se mai golise rucsacul. De acolo am coborat prin Tiganesti-Clincea in Bran, aici am stat o zi la un satean in asteptarea targului de miercuri ca sa-mi refac proviziile. Apoi am luat-o pe lungul drum spre Piatra Craiului pe la Ciocanu. Nu mai stiu exact traseul dar am ajuns la stana Grind si apoi la cabana Grind, cunoscuta si sub numele de Radu Negru. A fost prima cabana la care am stat mai multe zile. Am ramas cu o amintire exceptional de placuta, au fost niste zile pline de farmec. Cabanier era un satean din Magura, se numea Igor, care era casatorit cu o basarabeanca refugiata din 1940. Erau foarte primitori, daca te vedea  venind cu un rucsac greu iesea inaintea ta 50-100 m, iti lua rucsacul si te ajuta sa ajungi la cabana. Daca erai plouat, in bucatarie, care era destul de mare, avea deasupra plitei niste bete pe care puneau hainele si in zece minute erau uscate. Cabanierul avea vreo sase magarusi cu care cara apa. La cabana nu exista decat apa de spalat, adunata din jgheaburi, intr-un recipient de beton  in unul din colturile cladirii. Izvorul era la Table si pentruca nu puteam sa stau degeaba la cabana luam magarusii, puneam samarul pe ei si ma duceam sa car apa. Era o distractie noua, placuta si care avea farmec pentru mine. Vreau sa va amintesc ca in 1943 Ion Ionescu Dunareanu scoate un fel de monografie a Pietrei Craiului. O aveam cu mine. Cu cartea asta sub brat am batut Piatra Craiului an de an, timp de vreo 30 de ani nu a fost an sa nu ma duc macar odata in acest masiv.

 

Care au fost maestrii dv. intr-ale drumetiei, cei de la care ati invatat meseria ca sa zic asa?

 

O persoana anume nu am avut. Totul a fost numai din citit, din articole, din ghiduri, din toata literatura asta turistica care aparea in acea vreme si care m-a influentat. Am fost un fel de autodidact in probleme de drumetie.

 

 

Ce echipament foloseati in acea perioada?

 

Echipamentul din acea perioada era foarte sumar, rudimentar si putin performant. Erau niste pantaloni ori golf ori pana, care intrau in bocanci, din stofa obisnuita. Ca haina de ploaie asa numita haina din foaie de cort, o tesatura mai deasa care nu era chiar impermeabila. Eu am avut o haina facuta de un croitor asa cum am vrut eu, cu buzunare mari si cu gluga. Bocancii erau cei obisnuiti cu talpa de talpa. Mai tarziu Ion Ionescu Dunareanu, cu care devenisem prieten, mi-a dat niste "masele". Maselele erau niste cuie  cu floarea lata care se bateau in bocanc in toc, iar in varf si pe margine se bateau prin talpa si ieseau in rama si din rama se indoia varful care era destul de moale.

 

Deci IID v-a fost un maestru.

 

Da

 

Cum aratau potecile si cabanele in Carpati pe atunci, care era atmosfera din cabane, daca va aduceti eminte de anumiti cabanieri in particular?

 

Potecile erau curate, nu gaseai sticle, nu exista material plastic. Nimeni nu cara sticle multe. Mai tarziu se mai gaseau si bauturi spirtoase pe la cabane. Potecile erau foarte clare, mai ales in Bucegi unde se poate spune ca nici nu poti sa te ratacesti fiindca sant asa de profund trasate in teren. Marcajele erau foarte bune, erau intretinute de fiecare asociatie de drumetie si pe atunci existau destul de multe incepand cu CAR, Turing Clubul Romaniei, ADMIR, Hai la Drum, Casuta Alba si inca multe altele. Cabanele erau intr-o stare in functie de vechimea lor. Mi-amintesc ca ADMIR avea in proprietate cabana Babele, secretarul asociatiei era un oarecare Dobrescu care era functionar la o primarie din Bucuresti. Dobrescu acesta era un tip nu prea inalt dar destul de vanjos. Mi-l amintesc cu niste buze foarte groase, foarte vorbaret si asta era un fel de caraus si telefonul cabanei. In fiecare saptamana se ducea la Babele, lua incasarile pe care le faceau cabanierii in urma turistilor si mai vedea ce stricaciuni sant si ce reparatii trebuiau facute. Totul se facea prin subventia unor persoane mai instarite si prin contributia baneasca a membrilor si cotizantilor care erau.

 

Ce ture v-au ramas in amintire in mod special?

 

In mod special cele mai profunde amintiri mi-au ramas din Piatra Craiului unde asa cum am spus si mai inainte nu a existat an sa nu ma duc macar 5-6 zile. Am facut braurile: Cioranga, Braul de Mijloc, Braul Rosu. Mai sant niste braie pe versantul rasaritean, Martoiu etc. Am umblat destul de mult singur, pentru ca asa cum am mai zis nu am avut prieteni care sa fie animati si dornici de asemenea activitate. Singur m-am descurcat bine, pot sa va spun ca nu am avut nici un fel de incident, nici nu mi-am scrantit piciorul, nici nu m-au atacat animalele sau oamenii.

 

La club ne-ati vorbit de turele mai lungi din Siriu...

 

Dupa ani de zile, dupa ce am prins experienta si mai ales dupa ce am iesit la pensie, acum 33 de ani, m-am incadrat in niste ture mai lungi tot de unul singur. Prima a fost in 1976 din Penteleu la izvorul Prahovei, adica la Predeal. Am parcurs atunci Penteleul, am traversat masivul Podul Calului si am ajuns in Siriu. Am urcat pe Siriu prin poarta Vantului, o sea imensa, am trecut pe la cimitirul de la Tabla Butii si am ajuns in vasta si splendida Poiana a Vaii Stanii in partea de rasarit a Ciucasului. Am urcat pe Ciucas si am coborat pe Culmea Bratocea in Cheia. Din Cheia, dupa trei zile de pauza, fiindca se stricase vremea, pana atunci fusese numai soare si un timp exceptional de frumos, am urcat prin m-tele Babesul sus in creasta si am mers tot spre vest prin cativa munti care apartin de m-tii Grohotisului: Urlatu, Urlatelu, Sloeru si altii pana in pasul Predelus. Desi eram cu cortul niste ciobani intalniti in drum au insistat foarte mult si am dormit o noapte la stana Ciorica bucurandu-ma de o primire si tratare deosebita cu produsele stanii. Mai departe prin M-tii Neamtului am ajuns la cabana Susai. Cabana era foarte mica in acea perioada, incalzirea era cu lemne, pentru gatit o butelie de aragaz. De aici am coborat la Predeal. Cu aceasta ocazie am facut si primul, de fapt al doilea, montaj de diapozitive pe care l-am prezentat la clubul Floare de Colt care de abia se infiintase de cateva luni. Prezentarea i-a placut foarte mult lui Emilian Cristea, care era presedintele clubului.

 

Alte ture mai lungi?

 

Cea mai lunga tura, o adevarata aventura turistica, a fost o drumetie de doua luni de zile pe V. Bistritei parcursa pe bicicleta si urcand muntii turistici si chiar neturistici asezati de o parte si de alta a acestei prea frumoase si renumite vai. Daca e sa spun tot traseul am inceput urcusul din m-tele Cearcanul din sudul Maramuresului, cel care sta deasupra pasului cu inceput de istorie al Prislopului. Din pasul Prislop m-am inscris pe lunga culme a Stiolului si am intrat in m-tii Rodnei. Mergand spre rasarit am parcurs ceva mai mult de jumatate din creasta pana sub Vf. Inaului. Aici la lacul Lala am petrecut patru zile fermecatoare, privind multa vreme in adancurile taului si ascultand simfonia apelor, ca nu-mi mai venea sa plec, asa era de frumos, de liniste si sublim. Numai imputinarea alimentelor m-a facut sa cobor, ajungand pe lunga culme a Gagei in pasul Rotunda. Aici, in catun, la un mic magazin, mi-am refacut rucsacul cu provizii si am parcurs apoi culmea muntilor Suhard, ajungand dupa trei zile in Vatra Dornei. Din Vatra Dornei am pornit-o catre rasarit intr-un lung circuit pe creasta muntilor Giumalau si Rarau coborand in Cheile Bistritei, dupa care am revenit cu autobuzul la Vatra Dornei. Pornind de aici catre apus am facut un lung circuit pe marginea craterului vulcanic de odinioara care este reprezentat de m-tii Calimani cu renumitele statui de piatra.. Am revenit apoi pe la Gura Haitii in Vatra Dornei. De la Vatra Dornei am luat-o apoi catre sud intrand in pustii m-ti ai Bistritei, o culme lunga de vreo 140 Km avand in partea de nord vf. Pietrosu Bistritei, pe care l-am urcat de la Rusca. Am mai urcat in m-tii Bistritei m-tele Grintiesu(1517m), care este un fel de far meteorologic al regiunii, caci atunci cand cusma de nori sta pe varful lui ploaia este sigura pentru cateva zile, si un ultim varf, vf. Budacu, amintindu-mi ca atunci cand invatam muntii Romaniei pe bancile scolii ca sa-i retin inaltimea o asociam cu anul revolutiei de la 1848. Am intrat apoi in lumea de minuni a Ceahlaului. Aici in Ceahlau, chiar sub Piatra Dochiei, odihnindu-ma la pranz si savurand cate ceva de ale gurii a trecut un grup de copii de scoala care urca spre Dochia, iar in urma lui un cetatean singur cu un rucsac mare cu cadru asa cum aveam si eu. Mi-a dat binete si dupa vreo doi pasi facuti zice: domne dar eu va cunosc pe dv. Si de unde ma cunosti? Pai, zice, de cand organizati Stafeta Muntilor. Intradevar cu ani in urma am fost prin comitetul de organizare, timp de sase editii am luat parte la organizarea acestei Stafete a Muntilor, care era o adunare a turistilor din intreaga tara.

 

In ce perioada?

 

Din 75 eu am fost la sase editii pentru ca mai departe nu am mai participat din cauza unor diferenduri intre Ion Ionescu Dunareanu si organizatorul principal Ion Stoian si cu aceasta am incheiat activitatea mea in cadrul Federatiei de Turism Alpin. Deci ca sa termin cu acest cetatean, care era si el singur, am mers impreuna timp de o saptamana. El fiind pentru prima data in Ceahlau, eu pentru a patra sau a cincea oara si cunoscand locurile l-am dus prin toata partea mai frumoasa din acest munte superb. Dupa o saptamana el a plecat acasa, eu am ramas in continuare singur si am coborat in Cheile Bicazului, unde am urcat trei varfuri: Suhardul Mare, Suhardul Mic si Lapos. Aici in Cheile Bicazului pe Valea Oii era un camping, foarte bine organizat, cu cateva casute de lemn. Administrator era un ungur care s-a dovedit a fi foarte amabil cu mine, lasandu-i aici cortul si bicicleta ca sa aiba grija de ele si am plecat pe lunga culme a Hasmasului Mare pana la Piatra Singuratica sau Piatra Unica cum se mai numeste. A doua zi am revenit si luand bicicleta am mers pe V. Bistritei pana in comuna Tarcau de unde incepe firul romanului Baltagul al lui Mihail Sadoveanu, si pe firul vaii Tarcaului am ajuns intr-un catun, Ardeluta, unde era un camping foarte curat. De aici am facut un mic circuit prin m-tii Tarcaului, niste munti pustii si neumblati de nimeni, ajungand la stana baciului Vartolomei unde am dormit o noapte. Omul asta era asa de incantat ca vedea o fata straina de acele locuri neumblate incat nu stia ce sa mai imi faca de mancare, de la friptura si ciorba de miel pana la bulz si toate produsele stanii, incat am ramas exceptional de incantat si cu niste amintiri foarte placute. Aici am vazut si un urs, spanzurat intr-un brad, care se prinsese intr-o spranga. Spranga, un lat din sarma de otel, fusese pusa fiindca acel urs facuse multe pagube. Toamna, cand au plecat, oamenii au pus o bucata de carne in spranga si ursul se prinsese de unul din picioarele din spate, gasindu-si  acolo sfarsitul. Acuma, dupa vreo 7-8 luni de zile, era cu capul in jos si privindu-l prin teleobiectivul aparatului de fotografiat vedeam la nari doua stalactite de sange inchegat. Stateam si ma gandeam ce urlete or fi fost acolo pana si-a dat sufletul, si cat s-a  zbatut caci trunchiul bradului parea ca fusese dat la rindea.

 

Ce tovarasi de drumetii ati avut, ce alti montaniarzi ati cunoscut?

 

Trebuie sa va mai spun ca dupa drumetiile din Bucegi si Piatra Craiului a urmat Iezer-Papusa in 1947, iar in 1948, in vara anului cand plecam in armata sa-mi fac stagiul militar, am facut creasta m-tilor Fagaras pentru prima oara. Am pornit din Plaiul Foii, am urcat pe Tamas, pe lunga culme Mezea-Oticu pana in seaua Bratila, dupa care la stanga catre vest am luat toata creasta si varfurile m-tilor Fagaras. Pot sa spun ca asta a fost o avntura in adevaratul sens al cuvantului. Fara cort, fara sac de dormit, avand de acasa doar o patura destul de transparenta. A fost o fascinanta aventura, care totusi s-a sfarsit cu bine. In timpul cand ma pregateam de plecare, varul meu, care statea cu mine in curte, a zis dintrodata: "merg si eu cu tine". Foarte bine. Trebuie sa va spun ca desi a fost cel dintai camarad de drumetie, si care nu mai fusese niciodata pe munte, a fost exceptional, s-a comportat cum nici nu puteam sa-mi inchipui. Imaginati-va, asa cum ziceam la inceput, fara cort, fara sac de dormit, dormeam ca niste oameni preistorici pe sub fel de fel de steiuri de piatra. Am dormit prin paduri si pe unde ne mai apuca noaptea. Stau si ma gandesc acum ca daca in timpul noptii se isca un vajgalau, din cele care se intampla prin Fagaras, cu traznete si fulgere...

 

 

In ce luna era?

 

August, 1-21 august, deci 21 de zile in Fagaras. Vremea a fost exceptional de stabila, fara nici o picatura de ploaie, fara pic de ceata. Dupa patru zile ni s-a terminat painea, fara paine nu puteam sa mancam conservele pe care le aveam, nu aveam nici primus nici aragaz. Dupa patru zile ajunsesem in zona izvorului Langa, un afluent al Pojortei, si am coborat pe el. Ne-a apucat noaptea in padure, pe la ora 22.00 am ajuns intr-un fel de luminis dupa ce trecusem prin niste urzici mai inalte ca noi. In luminisul asta, la lumina lanternei, am vazut un fel de schelet albicios. Era un pom uscat, si la ora unsprezece noaptea eu taiam cracile din pom ca sa facem focul. A doua zi am mers foarte mult pe V. Pojortei, am intalnit un drum forestier, cred ca sant pe putin 25 Km pana in satul Breaza. Aici oamenii ne-au indrumat spre mama Dina, o femeie care mai gazduia turisti, o femeie foarte vorbareata si glumeata. Facea fel de fel de glume la adresa comunistilor, eu ii spuneam maicuta stai linistita ca astia te aresteaza. Lasa maica, zice, ca stiu ei ca sant "nebuna". Si aicea la mama Dina, tocmai ne spalasem si noi de naduseala de pe drum cand a intrat in curte o fata, cam de seama noastra, draguta foc. Era, sa zic asa, o fata adoptiva a mamei Dina, o refugiata tot din Basarabia, Minodora o chema. Si Minodora ne-a invitat sa venim la o chermeza in sat. Dupa ce ca eram nedormiti si obositi ca vai de noi, prin paduri...pe acolo si franti dupa 30 Km acceptam. Intradevar era o chermeza organizata la scoala unde erau multi copii si unde se canta, se dansa. Tin minte ca am dansat atunci cu Minodora  pana pe la zece cand au plecat copii. La unsprezece ne-am culcat, si ne-am trezit la ora 14.00 a doua zi. Afost cel mai lung somn din viata mea, de atunci n-am mai putut sa dorm atata. Si am plecat dupa-amiaza, am sarit o culme si am ajuns la Sambata, am dormit la complex, pe atunci manastirea gazduia. Am urcat mai departe pe V. Sambetei si am dormit intai la cabana apoi apucandu-ne seara, adoua zi, in creasta in Coltul Balaceni sub niste pietroaie adapostiti de vant. A doua zi am plecat pe creasta mai departe. Ne-au ajuns din urma doua perechi, barbat-femeie, oameni in jur de 40 de ani, si pe drum tot vorbind am inteles ca unul dintre ei era prof. universitar Costin D. Nenitescu, acela care cu toate repercursiunile, care au urmat asupra lui, nu si-a batut joc nici de el ca persoana si nici de stiinta pe care o slujea nevrand sa semeneze asa zisa teza de doctorat a Elenei Ceausescu.

Am ajuns la Balea. Cabana era distrusa din timpul razboiului, mi se pare ca o daramasera nemtii. Incepuse sa se recladeasca. Pe lac era o pluta lunga de vreo 7m,  din trunchiuri de brad, cu care se cara nisip pentru constructia cabanei din capatul celalalta la lacului. Era o zi vantoasa, eu si varul ne-am urcat pe pluta sa facem putin canotaj, erau niste prajini lungi cu care te impingeai de fundul apei si te ducea incolo. Asa de tare batea vantul ca ne-am chinuit mult sa ajungem inapoi la debarcader de unde luasem pluta.

Am trecut prin Strunga Dracului si am ajuns la Negoiu. Era cabana de lemn, se numea Robert Gutt. Am ajuns apoi la Suru si mai departe am coborat la Piatra Olt. Aici ne-am despartit de profesorul Nenitescu. Am ramas in legaturi de prietenie cu el fiindca sotia lui canta la pian iar varul meu era deja violonist in Orchestra Radio, si am fost invitati de cateva ori sa faca muzica.

 

In care masive din Carpati nu ati fost pana acum?

 

Sant cativa munti pe care i-am considerat mai impaduriti, mai fara privelisti, fara belvedere. N-am fost in Macin, Bargau, Persani, cam atata. In rest am fost cel putin o data.

 

De cand santeti activ la Floare de Colt-Bucuresti?

 

La Floare de Colt sant de cand a luat fiinta, cred ca in 75-76.

 

L-ati cunoscut pe Emilian Cristea?

 

Pe E. Cristea il cunoscusem cu mult inainte. Prin 1956 eram cu cortul in Seaua Tamasului, iar mai sus de mine catre Umerii Pietrei Craiului erau instalate vreo 4-5 corturi, refugiul Spirlea nu exista inca. M-am dus mai aproape ca sa vad cum faceau catarare. Drept care unul dintre ei mi-a zis: hai, nu vrei sa incerci. M-am uitat asa putin, domne, zic, nu ma atrage nu ma pasioneaza treaba asta. Si dupa ani de zile la o Stafeta a Muntilor l-am recunoscut pe cel  care ma tentase la catarare, era Emilian Cristea, l-am recunoscut dupa nasul lui stramb si turtit.

 

Cum erau excursiile clubului pe vremea aceea?

 

Drumetiile pe timpul lui E. C. se faceau cu autocarul, care era inchiriat de la firmele de transport respective, sau cu trenul. Erau destul de multi care se inscriau la aceste drumetii, tin minte ca odata am fost si 35 de persoane, se faceau si vai de abrupt si trasee mai obisnuite. La o vale de abrupt, o vale din Bucegi, eu eram cu bocancii tintuiti cu maselele date de Dunareanu. Si cand m-a vazut Emilian mi-a zis: randul viitor sa nu mai vii cu astea. Intradevar maselele erau bune la teren moale, la pamant, dar pe stanca alunecai ceva cumplit. Tin minte ca am facut odata creasta P. Craiului cu un coleg, ma mir ca n-am cazut de pe acolo ca pe piatra plata si neteda alunecai ca pe gheata. In general mie drumetiile de grup nu prea mi-au placut, mai ales ca dupa ce iesisem la pensie in 74 dispuneam de timp si nu intelegeam sa alerg cu sufletul la gura ca sa prind trenul la intoarcere. Asa ca prea multe drumetii in grup nu am facut, iar prin cabane poate sant doar 3-4 cabane in care am mai dormit, in rest mi-a placut foarte mult si m-a pasionat drumetia cu cortul. Cortul, aceasta casa din panza la purtator, care iti asigura independenta si libertatea de miscare. Afara de asta iti asigura si linistea, fiindca la cabana in perioada comunista se faceau drumetii colective in care nu se urmarea  distractia in mijlocul muntelui, ci se faceau chiolhane pe la cabane. Se lasa cu scandal, cu tipete, cu strigate, cu muzica de toate felurile.

 

 

Acum e si mai rau.

 

Acum poate o fi si mai rau, nu stiu cum e fiindca eu tot cu cortul merg si acum.

 

Vorbind de cort, inteleg ca vi le confectionati singur.

 

Toate corturile mele, vreo cinci la numar, mi le-am facut singur. Le faceam pentruca dupa razboi nu existau materiale speciale. Pe parcurs insa au inceput sa apara importuri din tarile socialiste, si eu tot schimbam fel de fel de modele tentat de noile materiale mai usoare, mai impermeabile, si din cauza asta am facut vreo cinci corturi. Ultimul este de tip iglu, cumparat de pe piata,, si care a inlocuit pe predecesorul sau, un cort conic rosu, care mi-a fost furat din cala unui autocar, care ma ducea, cu vreo trei ani in urma, la Campulung Muscel in vederea unei drumetii prin Iezer-Papusa. Pe parcursul itinerarului autobuzului unii se mai urcau, altii coborau, cei care se coborau se duceau la cala de bagaje, ridicau capacul, si luau de acolo ce voiau fiindca nu erau supravegheati de nimeni. Fiecare isi inchipuia ca isi luau bagajul respectiv, mie mi-au luat cortul atunci.

 

Le coseati singur la masina?

 

Totul facut de mine, croit, cusut de mine si reusisem desi era cort dublu sa nu depasesc 2, 4 Kg...

 

Ce ture interesante ati facut in 2006, anul in care ati aniversat 60 de ani de drumetie montana?

 

Da, am facut doua rute foarte placute in compania a cinci prieteni de la club intre care, ca sa zic asa, un american, un arhitect care a emigrat in America acum vreo douazeci de ani. Cu acesta facusem, chiar in anul in care a plecat, si cand s-a organizat ultimul Memorial E. Cristea in Cheile Brusturetului, o tura de la Balea, pe creasta Fagarasului, prin Iezer-Papusa la Brusturet unde am ajuns dupa 17 zile.

Traseul a fost prin Bratila, Mezea-Oticu, Voina. De la cabana Voina  catre rasarit pe curba de nivel am traversat V. Argeselului si am ajuns la Rucar si de acolo la Dambovicioara. Asta a fost penultima drumetie pe creasta Fagarasului. De la Voina a fost o potiune de cateva sute de metri in care am mers in patru labe, eram noroiti toti pe maini si genunchi pentru ca padurea facuse un fel de bolta, era ca o padure virgina, nu puteai sa stai in picioare pentru ca te agatai de toate cracile. Ceeace e de remarcat e ca mancarea pe care am luat-o ne-a ajuns timp de 17 zile. Eram eu, prietenul meu si cu baiatul lui care avea 13 ani pe atunci.

 

Pe american cum il cheama?

 

Constantin(Titi) Gheorghiu.

Treaba cea mai de neuitat din drumetia asta, vremea a fost exceptionala, fara ploaie, fara vant, eu aveam o cutie de conserve de carne tocata chinezeasca, era mi se pare sintetica, si la lac la Urlea ne-a apucat pranzul. Am intins cortul aici ca sa dormim noaptea si eu m-am apucat sa fac din carnea aia tocata niste chiftele. Am avut tot ce trebuia, aveam ceapa la noi, aveam chiar si verdeata, am avut niste patrunjel, eu eram pregatit. Domne si am facut chiftele, au iesit 21 de chiftele, am mancat doua zile din ele, niste chiftele calde cu piure. La piure ma pricep asa de bine ca la Memorialul E. Cristea, asta din Cheile Brusturetului, am facut ultimele pachete de fulgi, am facut iara piure de am lasat cu gura cascata pe doamnele care erau mari gospodine.

La Memorial ne asteptau Dunareanu si sotia americanului, trebuia sa ajungem la data fixata ca sa nu se ingrijoreze ceilalti. Am mers exceptional de bine.

 

Acum ne intoarcem la excursiile din 2006.

 

Prima a fost o drumetie prin nordul Moldovei pornind de la Putna si mergand pe jos. Am fost patru: eu, Emil Dima, "americanul" si Doina Tudor. Am pornit de la Putna, la Sucevita, Moldovita si am ajuns la Vatra Dornei. Trecand prin Cheile Bistritei am facut si o tura prin Giumalau si Rarau. Am dormit o noapte la cabana Rarau, asa zisa cabana pastorala, o cabana exceptional de frumoasa si de bine pozitionata facuta de legionari. Cabanier era un baiat tanar foarte serviabil, ne-a pus la dispozitie aragazul lui cu butelie si am stat doua zile.

Alta drumetie a fost in Apuseni in m-tii Trascaului. Pornind de la Aiud am trecut prin Cheile Aiudului, Cheile Valisoarei, Cetatea Colti, am urcat pe Bedeleu la Poarta Zmeilor, o arcada mare de piatra care ofera o priveliste asupra vaii Ariesului, si am coborat la Manastirea de dupa Piatra. Aici am primit gazduire si o masa exceptionala, am stat doua zile, totul gratuit, n-a vrut maica stareta sa primeasca nimic, am dat noi un "ajutor" pentru biserica. Dar ce mancare, am mancat si la Rameti dar nu se compara. Pana si struguri ne-a dat maica stareta, si nu numai noua la toata lumea, toate maicutele mancau acolo. Biserica este una foarte veche de la 1749, care este si la ora actuala in functiune. S-a construit o noua biserica din piatra si caramida, mare, frumoasa, care este inca in curs de amenajare pe masura ce mai vin fonduri. Asa, n-am incheiat, de aicea ajungand la Rameti am vizitat Cheile Rametilor. Cheile Rametilor sant si ele marcate si amenajate pentru ca nu exista poteca fiind multa stanca. Se merge pe malul apei, daca vremea este ploioasa si nivelul apei este crescut nu se poate merge pentru ca in stanca sant bagate niste scoabe de care sa te tii sa nu aluneci in apa si cate odata nivelul poate sa creasca peste aceste manere.

Prima drumetie a durat noua zile, cea de a doua opt. In principal la cort. Am dormit o noapte la Rameti, aici am avut si o mica aventura. Pana sa ajungem la Rameti Doina si cu Emil au ramas mai in urma si eu cu americanul ne-am grabit sa ajungem pe lumina. Si, cum ziceam, ei au ramas mai in urma, noi am luat-o mai repede la picior ca sa ajungem pe lumina si sa luam camera la manastire. Intradevar am luat, dar intre timp ei au ajuns in urma noastra la o ora pe care noi o estimasem mai tarzie, si pentru ca era un intuneric cumplit in jurul manastirii si n-au stiut cum sa ajunga in manastire au pus corturile pe malul apei si au dormit acolo. Si ne-am intalnit a doua zi cu ei in manastire, foarte bucurosi am mai tras un chef din mancarea din rucsace. Manastirea Rameti este monument istoric, este una dintre cele mai vechi din Ardeal. A fost bombardata de unguri de doua ori, prima data ca represalii pentru ca localnicii nu au vrut sa treaca la catolicism, a doua oara ca represalii pentru ca luasera parte la rascoala lui Horia, Closca si Crisan. In timpul comunistilor a fost desfiintata si si-a reluat activitatea imediat dupa revolutie. Ca vechime biserica e de pe la 1358, cam asa ceva, si in prezent s-a construit o alta biserica care intruneste mai multe stiluri arhitectonice.

 

Nu mi-ati spus de drumetia pe care ati facut-o chiar la locul faptei de acum 60 de ani?

 

Intradevar am fost in Bucegi, am facut o drumetie de vreo trei zile, tot cu cortul, eu si cu doua membre de la Floarea de Colt: Rodica Radulescu si Camelia Popescu. Am ajuns la Babele si de acolo n-am coborat pe drumul marcat, ci am luat-o mai catre nord putin si am coborat in Valea Sugarilor. Radu Cota are un articol in Romania Pitoreasca despre aceasta vale mai necunoscuta si pitoreasca. Din V. Sugarilor am urcat mergand asa pe curba de nivel si am ajuns ceva mai jos de cascada Ialomitei. Am instalat acolo corturile si am petrecut doua zile fermecatoare. Apoi am urcat la Omu si am coborat pe V. Cerbului. Aici pe V. Cerbului Camelia si-a scrantit piciorul, a trebuit sa chemam Salvamontul. De fapt a avut o mica fisura la glezna. A fost o vreme exceptionala, a fost ploaie dar pe V. Prahovei, vedeam norii cum se canalizau ca un suvoi pe un uluc. Si noi radeam ca la noi era soare si pe aia ii ploua prin statiunle de pe vale.

 

Ce ati simtit fiind in acelasi loc dupa 60 de ani?

 

M-am gandit ca toate cele vazute acum 60 de ani nu s-au schimbat cu nimic, numai eu m-am schimbat, atata tot. Ii multumesc lui D-zeu ca mai m-au tinut picioarele sa ajung pana acolo si cu cortul in spate si cu mancare. De data asta aveam aragaz. Am avut si eu doua primusuri. Unul mi l-a dat un prieten care facuse razboiul, era un primus nemtesc de pe timpul razboiului, si altul cumparat de mine la Praga, care era asemanator cu cel nemtesc. Nu am putut sa le flosesc niciodata. Absolut niciodata, nu stiu nu mergeau... Aragazul e cel mai simplu. Am niste butelii romanesti la care am adaptat un arzator, care ma tine multa vreme consumand putin gaz. Am facut atunci cu americanul 17 zile pe creasta Fagarasului si ne-am intors cu butelia acasa cu gaz in ea. Am facut ceai, supe, mancare, am avut energia asigurata. Ma mai intreaba americanul din cand in cand la telefon, asa de aducere aminte, nu mai faci tu vreo chiftea ca alea din Fagaras? Iti inchipui cati drumeti au mai mancat chiftele calde pe creasta Fagarasului.

 

Cum v-ati pastrat interesul pentru drumetie in toti acesti ani?

 

Interesul pentru drumetie l-am pastrat pentru faptul ca muntele pentru mine n-a fost o distractie, pentru mine muntele a fost un fel de necesitate sufleteasca. Inca de mic copil mi-aduc aminte ca ma sculam dis-de-dimineata ca sa vad rasaritul soarelui, imi placea cum se colorau norii. Ma tentau tablourile cu rasarituri si apusuri de soare. Am crescut in Bucuresti, dar o sora a mamei, care ma iubea foarte mult, ma lua in fiecare vara cu ea la diferite statiuni: Campulung, Rasnov, Vatra Dornei... Dragostea de munte m-am nascut cu ea, sant convins de asta. De multe ori mai fac si o legatura, destul de bizara intr-un fel, gandindu-ma la reincarnare, atunci cand a murit Bucura Dumbrava m-am nascut eu, poate ca o parte din sufletul ei s-a... Pentru parintii mei, nascuti la sfarsitul secolului XIX, nici nu se pomenea de drumetie si de munti, ca nu exista aceasta activitate in tara noastra. Sau poate cine stie ce stramos, cu nu stiu cate generatii in urma, o fi pascut turmele pe plaiurile Carpatilor si a ramas in gene. Ca altfel n-am de la cine sa mostenesc. Deci munte si carti despre munte si cu peisaje m-au atras, tin minte ca am vazut un peisaj al Cheilor Dambovicioarei intr-o carte de geografie si mi-am zis atunci "doamne cinci minute sa traiesc in acest loc si pe urma pot sa mor". Atat de mult m-a fermecat si m-a entuziasmat imaginea aceea. Aveam pe atunci doar 12 ani de viata.

 

Ce planuri de viitor aveti?

 

Planuri ce se mai pot indeplini la ora actuala sant multe. Drumetii la altitudine mare poate mai putin, pentru ca e bine sa stii cand sa te retragi. Eforturile astea de la o anumita varsta nu prea sant bune. Insa oricum de mers pe jos, drumetii chiar este recomandat. Mai vreau sa merg in vara asta in Apuseni, care sant foarte placuti. Americanul, care nu fusese pe partea asta a Trascaului, a fost foarte incantat si anul asta m-a amenintat ca vrea sa stea vreo trei luni in tara sa ne "destrabalam" la munte.

 

Va multumesc si va urez la muti ani si multa sanatate!

 

Si tie.

 

 

Am luat acest interviu pe 28 martie 2007  acasa la d-l Stoenescu. Transcrierea am facut-o dupa inregistrarea pe banda magnetica. Imaginile ii apartin colonelului, diapozitivele originale au fost digitalizate de Angel Enache.

 

Dan Golopentia

Autor: Golopentia Dan
Înscris de: Golopentia Dan
Vizualizări: 11508, Ultima actualizare: Marți, 29 Mai 2007



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii PIATRA CRAIULUI  
Comentariu
Fără foto Grigore Sârbu, Marți, 29 Mai 2007, 20:50

Multa sanatate domnului Stoenescu! Si Munte pe masura!
Un rucsac mare plin cu multumiri pentru cuvintele din articolul de mai sus. De citit, de invatat, de luat aminte!
---
Grig

Comentarii pentru acest articol
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii



© Copyright 1999-2019 www.alpinet.org