Alpinet Hărți Montane Ghid Turistic Cluburi Montane IIC Salvamont
   Caută      site găzduit gratuit de Alpinet.org - ghidul tău montan   
Jurnale - Cum am cucerit Moldoveanu

Cum am cucerit Moldoveanu

București, 28 octombrie 2000. Trecusem Transfăgărășeanul cu câteva zile înainte. Sus pe creste soarele topise și uscase zăpada din septembrie. Nici unul din noi nu mai fusese pe Moldoveanu și atunci, sâmbătă, ne-am hotărât: vom urca anul ăsta! Adică mâine, fiindcă miracolul vremii frumoase nu mai poate ține mult. București-Moldoveanu-București într-o singură zi? La sfârșitul lui octombrie? Ei bine, da!

Suntem patru în echipă: Cătalina, Roxana, Niki și cu mine. Roxana nu mai fusese niciodată la munte, dar dansează multe ore în șir după ce noi cădem lați la mese. Din prima chiar pe Moldoveanu, e o norocoasă. Planul e bun, un traseu ce-l pitrocesc în cap de câteva luni: prin sud, cu Dacia până la capătul unui drum forestier, apoi pe jos 1100 de metri diferență de nivel și nici 6 km pe orizontală, vreme frumoasă fără zăpadă. Va fi floare la ureche.

Duminică dimineața înainte de 7 plecăm. Peste câteva ore mașina glisează în toate direcțiile, pe noroi, la deal. Cu rugăminți și speranță, încet-încet, urcă și trece. Mai mergem ce mergem, iarbă, în față o poiană, o stână părăsită și drumul se termină. Scot GPS-ul, măsor, 1445m.
- Ok, am ajuns!
E mult mai târziu decât planificasem, e deja ora 12. Dar e soare, e super.
- Încercăm sau o punem de-un picnic?
- Încercăm!
- Or fi urși pe aici?
Cine știe... Noi, băieții, ne punem rucsacii în spate. Niki bombăne la cele patru lanterne:
- Una ne ajunge, tre să fim ușori!
Dar eu sunt ferm pe poziții iar el, bombănind în continuare, bagă două lanterne în rucsacul său.

Înaintăm prin poiană, inspectăm "stâna" pe care e un triunghi roșu, ne uităm în stânga, în dreapta dar marcajul nu continuă nicăieri. În fața noastră două văi. No problemo, scot harta, busola și orientez:
- Pe valea din stânga!
- Căscăduță! Căscăduță! Uite, hai, hai s-o luăm pe valea din dreapta!
Cătălina e puștoaică și e înnebunită după cascade. Mă uit din nou la hartă. Valea Rea se cheamă valea noastră "bună" și întradevăr pe hartă e o cascadă. Dar busola indică stânga și hotărâm s-o luăm prin stânga. Cascada e probabil un pic mai încolo, ascunsă de stânci.
Începem să urcăm, cam abrupt față de impresia mea de pe hartă, dar hei, e greu de evaluat și nici timp de impresii nu e fiindcă suntem în întârziere. Pe firișorul de apă din stînga nici urmă să se profileze vreo cascadă. Cătălina e ușor dezamăgită dar muntele e superb și-i trece. Marcajul tot n-a apărut și nici poteca nu-i prea clară. Urcăm la simț pe mâna stângă a văii. Care vale e mult mai îngustă decât pe hartă. "Să nu ne încurcăm în amănunte" și continuăm să urcăm. Pauză de masa și odihnă, am ajuns la 1835m. Sunt floricele și e superb, dar timpul trece nemilos, mult mai repede decât calculasem. La 14: 30 plecăm.

În stânga noastră apare ceea ce ar trebui să fie Moldoveanu. E bine!
Urcăm entuziaști dar eu sunt din ce în ce mai mirat: unde e lacul? Și de ce nu se vede refugiul Portița Viștei? În sfârșit, refugiile mai ard, marcajele mai dispar, și-mi țin îndoielile pentru mine.
Ajungem în creastă în șea. Stîlpul e vandalizat și nu mai are săgeți. Harta, deși foarte detaliată, nu pare a reflecta de loc terenul, ce ciudat! Măsor cu GPS-ul, oarecum degeaba fiindcă nu știu nici coordonatele nici altitudinea: un pic mai jos decât mă așteptam, dar nimic strigător la cer. Toți suntem bine, e soare, Roxana a mers excelent, suntem fericiți, facem poze, Cătălina arată triumfătoare spre vârf: acoperișul României e la doi pași.
- E târziu, zice Niki.
Are dreptate și pornim trap-galop. Ajungem parcă prea repede. Nu e nici un semn, nici un marcaj, nimic! Încercăm să ne bucurăm, dar nu ne vine de la sine. Ceva nu e ok. Îndoiala începe să mi se strecoare în suflet și pornesc GPS-ul să tranșăm problema. Fetele încep să strige mirate, dar nu le mai aud fiindcă mă uit stupefiat la ecran cum încet-încet se stabilizează la o cifra incredibilă: 2420. "De ce nu e 2544, e defect?" Realizez ca într-un vis ce spun fetele: "Hei, vârful din spate e mai înalt!" Ridic ochii din aparat, nu e defect, au dreptate. Atunci unde suntem?

Recapitulez totul de când am pornit, mă uit pe hartă cu atenție și reflectez. Bănuiala devine certitudine:
- Am greșit valea, cea bună era în dreapta. Noi am luat-o în stânga pe o vale nemarcată. În creastă am ajuns în Curmătura Moldoveanului, în stânga vârfului. Am făcut tot stânga, depărtându-ne, și am ajuns pe un vârf fără nume de 2419 metri.
Moldoveanu se vede în zare, dincolo de un alt vârf. Dezamăgirea e mare. Nu mai e mult și se înserează. Mă simt vinovat față de toți deși nu înțeleg ce am greșit. Îmi amintesc de o iarnă cu mulți ani înainte, pe o ninsoare disperată de nu se vedea la zece metri, singur prin zăpadă nedeschisă, când am mers după busolă kilometri în șir, ajungând cu bine. Am îmbătrânit oare?
- Vezi... am simțit eu că trebuia pe la căscăduță!
Fără să vrea Cătălina pune sare pe rană. Nu mă mai simt sigur pe mine. Înjur busola, mică și de împrumut, și jur în gând să-mi cumpăr una ca lumea. Deși acum arată corect, altă explicație nu este. Sau? am descoperit la capătul drumului forestier un minereu de fier.
- Poate ne îmbogățim!
Moralul ne revine treptat în timp ce coborâm înapoi spre șea. Cu sau fără Moldoveanu cucerit, Fagărașul este superb. Iar noi trebuie să mai și coborâm.

Ajungem în șea și ne oprim uitându-ne unii la alții. Tentația e mare. Dar și pericolul. Vorba ceea, noaptea nu-i ca ziua. Roxana privește cu jind în direcția adevăratului Moldoveanu dar e obosită și încă nu știe ce înseamnă să cobori pe întuneric. Cu Cătălina am mai fost și a fost atât de frumos. Are încredere să coboarâm noaptea împreună. În ochii ei lucește dorința și bâzâie continuu:
- Hai pe vârf, haai, haaai!
Niki vrea dar e total contra, are emoții pentru Roxana și pentru mama ei care în curând va începe să sune disperată, noi neavând semnal. Eu îmi doresc mai mult decât orice. Mă uit la Niki. Se oferă să rămână cu Roxana în șea pentru ca noi să putem urca pe vârf. Emoționantă propunerea lui... dar am plecat împreună, mergem împreună, chiar dacă asta înseamnă să nu ajungem pe vârf. Stă... stă... și se hotărăște:
- Parca-i știut, cu lanternele... Hai!

Fără un dram de curaj și nebunie nu faci lucruri deosebite în viață! Pornim cu un entuziasm imens, mergând cât de repede putem, fără a ne mai gândi la coborâre. Pe ultima bucată fetele urcă în patru labe, merg repede ca maimuțicile și ne și depășesc, spre mirarea și distracția noastră. După mulți ani visul se materializează: suntem pe vârf! L-am cucerit!

E rece și vânt puternic, dar o vreme superbă. Suntem în extaz. Totul e roșiatic de la soarele ce începe să apună. Senzația e greu de descris, sufletul ne e plin și stăm mult, fericiți, admirând peisajul, apusul, lăsându-ne pătrunși de fiorii muntelui, făcând poze.

Gata, trebuie să coborâm, e 18: 30. Facem planul de bătaie, începe lupta. Decât să coborâm noaptea pe un traseu necunoscut cu un marcaj asupra căruia avem dubii, mai bine coborâm fără marcaj pe unde am urcat. Tăiem diagonal curbele de nivel spre valea noastră. Capre negre dincolo de lac, prea departe pentru o poză, dar ne încântă privirile. Mergem cât putem de repede pentru a profita de lumină. Primele probleme, Roxana își forțează o gleznă. Se face întuneric dea binelea. Haltă scurtă de odihnă, scoatem lanternele și dăm să pornim dar surpriză: fără potecă e greu de ghicit drumul iar iarba e umedă și alunecoasă. În dreapta e hău. Problema e foarte serioasă. Să înnoptăm acolo nu e cazul. Să coborâm pieziș pe iarba înclinată puternic spre dreapta e prea riscant. Să coborâm pe creasta din stânga e sinucidere. A mai rămas o singură alternativă. Să coborâm prin valea de torent din dreapta.

Și coșmarul începe. Noptea e neagră, nu tu lună, nimic, lanternele sunt singura sursă de lumină. E și din cauza văii, îngustă și înaltă. Parcă coborâm spre fundul pământului. Înaintăm extrem de încet. Roxana nu e obișnuită cu terenul colțuros și accidentat. "Una e ringul de dans, alta sunt stâncile" realizez și eu într-un târziu. Cătălina îi arată cum se poate ține lanterna în gură pentru a avea ambele mîini libere dar succesul e relativ. Ar fi fost bună o frontală... Niki ne protejează mergând înainte pentru a găsi cea mai bună cale, eu îl urmez la 10-15 metri cu fetele, luminându-i Roxanei drumul. Ajungem la primul pasaj dificil, vreo cinci metri verticali printre două stânci. Stăm mult. Bucățica de cordelină pe care-o avem la noi se dovedește salvatoare. Legăm fetele și au astfel încredere să coboare. Continuăm. Roxana e frântă, de abia merge, dar curajul ei e impresionant. O fiolă de glucoză o pune pe picioare, mare lucru glucoza asta. Cătălina se simte bine și-mi surâde protestând că am legat-o cu cordelina. Iscodind permanent în jur, Niki se depărtează prea mult și pornesc în căutarea lui. Ne găsim dar alt drum nu e, iar prima lanternă se stinge...

Schimbăm rolurile, pornesc eu în cercetare iar Niki rămâne cu fetele. Suntem din ce în ce mai obosiți. Pentru a risca cât mai puțin cobor până la limita la care ne auzim, urc înapoi și le arăt drumul apoi fuga în jos să mai câștigăm câțiva metri. Mă rog din tot sufletul meu să nu ne încuiem pe vale fiindcă ar însemna să înnoptăm acolo. O lanternă cade și se sparge, dar continuă să lumineze.

La urcare înregistrasem drumul pe GPS iar acum ne oferă un pic de încredere, arătându-ne cum coborâm paralel cu urcarea la vreo sută de metri în dreapta. Cel puțin suntem siguri că vom nimeri mașina.
- Am ajuns?
- Da Roxănica, mai avem foaarte puțin!
O amăgesc de câteva zeci de ori, în timp ce mă uit cu tristețe la GPS: 1660, 1640, 1620 metri... Coborâm într-un ritm de melc. Nu mai avem nici 200 de metri pe verticală dar în ritmul de până acum ne vor mai trebui câteva ore, iar bateriile se termină. Roxana zice ceva de walkman-ul ei. E dependentă de muzică și l-a luat cu ea. Am bodogănit-o la urcare, dar acum acumulatorii ne-ar putea fi utili. Un mic calcul trist, ne vor da maxim jumătate de oră de lumină. Tot e mai bine decât nimic fiindcă a doua lanternă se stinge și ea.

N-ar fi mai înțelept să ne oprim? Spre ușurarea noastră, fetele sunt încă curajoase și dispuse să continue. Ne zâmbim încurajator unul altuia și coborâm economisind lumina devenită acum resursa critică. Luminăm două secunde, apoi mergem cei câțiva metri pe întuneric, ținându-ne de mână. Din fericire e mai puțin accidentat și înaintăm mai repede. Lanternele au chiorât de tot dar valea pare să se lărgească. Drumul e mai orizontal iar în față parcă a sclipit ceva. În aer plutește speranța dar n-avem curaj s-o spunem cu voce tare. Mai mergem câțiva pași și e clar.
Semn al ușurării și destinderii, punct de stabilitate în incertitudinea coborârii, în fața noastră, în noaptea neagră, sclipește magic numărul mașinii. Am ajuns!
Ne îmbrățișăm. Este trecut de unu, ne-a luat 7 ore să coborâm, suntem rupți, dar nimic nu mai contează. Am ajuns cu bine, suntem întregi, suntem fericiți. N-a fost chiar floare la ureche, dar am reușit!

Dimineață, după 24 de ore, suntem înapoi în București. La servici înapoiez busola. În timp ce povestesc aventura pornesc GPS-ul aflat pe masă lângă busolă și înmărmuresc. Ce? Acul busolei deviază? Nevenindu-mi să cred, închid GPS-ul. Acul revine. Doamne! Înțeleg în sfârșit. De fiecare dată când am orientat în teren, am pus harta jos, busola pe ea și GPS-ul pornit în dreapta. GPS-ul a deviat acul busolei! Ne-a jucat un renghi sinistru! Poate e timpul să reînvățăm să ne orientăm după soare, stele și mușchii de copac fiindcă cu tehnica asta modernă nu poți ști niciodată. Sigur însă e timpul să ne reapropiem de natura de care civilizația încearcă să ne depărteze, an după an. Nici bine nu ne-am întors și muntele ne și recheamă la el. Abia așteptăm să urcăm din nou!


Traseul:

București, Pitești (ieșirea spre Cîmpulung, apoi la ~15 km stânga de-a lungul Râului Doamnei: Negreni, Coșești, Domnești, Sboghițești și Slatina). În Slatina (~60km de Pitești) începe teoretic drumul forestier.
Slatina (în intersecția de drumuri)Lat: 45.37028, Long: 24.80917, Alt:   671m
Barajul de pe Valea Rea (coronament)Lat: 45.46667, Long: 24.86083, Alt:   868m
Capătul drumului forestierLat: 45.58583, Long: 24.76889, Alt: 1445m
Vârful Moldoveanu (2544m)Lat: 45.59944, Long: 24.73639, Alt: 2549m

Câteva detalii tehnice privind coordonatele GPS:

Eroarea normală a aparatului pe care l-am folosit (un Magellan mai vechi) era de sub 100 m. Prin mediere (îi trebuiau câteva minute ca să se stabilizeze) eroarea rezultată era sub 20m. Confruntarea măsurătorilor cu harta și cu coordonatele postate pe Alpinet confirmă acest lucru. GPS-urile din zilele noastre au erori de sub 10m, până în 3 metri și sunt mult mai rapide. Atenție, nu numai GPS-ul poate devia acul busolei: și celularele și probabil și alte aparate electronice:(
Pentru ușurința prelucrărilor pe calculator și uniformitate cu Alpinet, coordonatele de mai sus sunt în grade zecimale și nu în grade-minute-secunde de arc cum se dau de obicei coordonatele geografice și cum le-am înregistrat atunci în teren. Spre exemplu, Vârful Moldoveanu l-am înregistrat cu 45grade 35m 58s Nord, 24grade 44m 11s Est. Ce înseamnă în teren coordonatele? Pe teritoriul României o miime de grad latitudine înseamnă cam 111m iar o miime longitudine înseamnă cam 77m. Spre exemplu între 45.600N și 45.601N sunt pe orizontală 111m. Între 24.702E și 24.700E sunt pe orizontală 2*77=154m. Între capătul drumului forestier și Vârful Moldoveanu sunt pe orizontală în linie dreaptă 2950m. Evident, poteca e mai lungă:).
Un site care calculează distanțele orizontale între puncte îl găsiți aici.

Baftă tuturor!

Autor: Marius Ilioaea
Înscris de: Marius Ilioaea
Vizualizări: 12727, Ultima actualizare: Miercuri, 22 Oct 2003



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii FAGARASULUI  
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii



© Copyright 1999-2019 www.alpinet.org