Alpinet Hărți Montane Ghid Turistic Cluburi Montane IIC Salvamont
   Caută      site găzduit gratuit de Alpinet.org - ghidul tău montan   
Munții Carpați - Custura Ciobanului

Custura Ciobanului
Munții Făgărașului
Marilena Clenciu (Cluj-Napoca)


             Motto: "Escalada unei creste este cel mai nobil traseu de alpinism; în comparație cu un horn sau chiar cu un perete, îți dă impresia că plutești în văzduh, că ești o pasăre și încerci din plin fericirea de a trăi." (Ionel Coman)

             Octombrie 1999. Primele raze de soare începuseră să lumineze crestele profilate pe cerul ca un cristal, când părăsim Căldarea Bâlea, cu destinația refugiul Călțun. Vârfuri și șei rămân rând pe rând în urma noastră, iar după două ore de la plecare, ajungem pe Vârful Lăițel. O superbă panoramă ni se deschide în toate direcțiile; contemplăm fascinați zimțuirea minerală a Custurii Ciobanului, cu a sa strungă ce pare crestată de un paloș uriaș. Aproape că nici nu-mi vine a crede că numai peste câteva ore vom fi acolo. Coborâm spre lacul ca un ciob de sticlă neagră unde ne așteaptă refugiul - minuscul punct galben rătăcit în imensitatea de piatră. Suntem tot mai aproape, iar lacul ne întâmpină cu oglinda-i întunecată și încrețită de rafalele puternice de vânt. Mă bucur să revăd locul ăsta, parcă aș sosi acasă. Pornim mai departe, lăsând aici cea mai mare parte din bagaje.
             În Portița Călțunului facem un mic popas. Negoiu se înalță în fața noastră în toată splendoarea sa de suveran. Zimțuite contraforturi, stâncării cenușiu-gălbui pline de licheni, țancuri zvelte și bolovani prăvăliți la tot pasul, alcătuiesc un haos incredibil la picioarele sale, în Căldarea Laita. Lăsăm în stânga marcajul bandă roșie, ce urcă spre vârf prin Strunga Dracului și urmăm și acum crucile roșii care ne-au condus acum doi ani, prin ploaie și ceață la cabana Negoiu, prin Strunga Ciobanului. Astăzi însă este o zi superbă. Îmi umplu ochii și sufletul de imagini inegalabile. În stânga, din vârf se desprinde Creasta Fierăstrăul (Scara Negoiului), cu a sa zimțuire uluitoare de vârfuri și vârfulețe, separate de strungi înguste. Inspirată denumire. Dacă n-aș fi citit și n-aș fi auzit că se poate parcurge, aș putea jura că acolo nu pot ajunge decât păsările. După un timp, apare și ținta noastră, Custura Ciobanului, care începe să-și dezvăluie superbia. O succesiune incredibilă de turnuri și coloane înclinate, asemeni tuburilor unei ruinate orgi, se profilează pe cer în stânga noastră, închizându-ne orizontul. Voi ajunge eu acolo, sus, deasupra tuturor acestor filigranuri minerale aruncate spre înaltul cerului?...
             Pe un țanc, o capră neagră își etalează grațoasa-i siluetă în contre-jour, urmărindu-ne curioasă. O privim și noi, în timp ce urcăm, apropiindu-ne tot mai mult de Strunga Ciobanului, punctul de minimă înălțime în această competiție a verticalelor. Bolovanul prăvălit peste lanțuri este tot aici. Îl ocolim prin stânga pe perete, pe niște praguri fine. Ajungem în strungă. În fața noastră, ca printr-un cadru de fereastră, apare Căldarea Sărății, cu aspectul ei de ruină. Doamne, ce imensitate!...
             Gata cu plimbarea; e momentul să ne echipăm. Din rucsac își fac apariția coarda și hamurile, căștile, carabinierele și buclele de asigurare. În stânga noastră se înalță cenușiu și vertical un perete. Dinu a mai parcurs cândva acest traseu și a lăsat aici un piton, dar nu vedem nici unul. O ultimă privire cercetătoare asupra peretelui, un zâmbet de încurajare, și... a pornit. Își pune o asigurare după fierul de care este ancorat lanțul. Apoi urcă la liber pe prize înguste pe care eu nu le văd de jos. Tot timpul vin de sus pietricele, semn că roca este friabilă. Cu inima cât un purice, îl filez. A parcurs cam 15 metri și nici un piton. Îmi spune că zărește unul, dar mai are până la el câțiva metri. Își pune o asigurare după un colț de stâncă. Asta mă mai liniștește. Îmi spune să fiu atentă, căci urmează un pasaj dificil, cu prize fine. Un pas, doi, și... gata, e la piton! Mai sus îl mai așteaptă încă unul. Mai urcă puțin, nu-l mai văd, dar mă anunță că s-a regrupat. Ce bine că aici nu bate vântul ca în Arpășel și că ne putem înțelege. Acum e rândul meu. Coarda se întinde. Pornesc. Primii pași sunt pe o placă netedă și înclinată. Apoi dau de un prag înierbat, lat numai cât să pui vârful bocancului. Dinu filează strâns. Mai sus, ajung la zonele friabile, unde trebuie să verific fiecare priză de trei ori. Recuperez asigurarea și pornesc mai departe. Am ajuns la pasajul dificil, unde trebuie să fac o traversare spre stânga, până la piton. Nu am prize la mâini, iar la picioare, doar niște mici praguri înierbate, late de 3-4 centimetri. Cu toate fibrele mușchilor încordate la maxim, reușesc să ajung la piton. Răsuflu ușurată, și privesc câteva secunde înapoi. De aici, peretele pare și mai vertical. Privesc în sus, spre următorul piton, spre care mă conduce un horn înierbat. Până în regrupare nu mai am nici o emoție. Dinu mă liniștește, spunându-mi că ăsta a fost unul dintre cele mai dificile pasaje. Aș vrea să-l cred, dar, când mă uit la înșiruirea de țancuri ce ne așteptă, mă trec fiori. Coarda se întinde din nou. Dinu trece pe sub o stâncă ușor surplombantă, profilată pe cer; o ocolește pe fața estică a crestei și în scurt timp se regrupează din nou, pentru ca să ne auzim mai ușor și să evităm frecarea corzilor. În câteva minute sunt și eu sus, pe muchia zimțuită, alcătuită din lespezi plate și subțiri, înfipte vertical. În stânga și în dreapta se adâncesc căldări pietroase, pline de un haos de nedescris. E o priveliște fascinantă și înspăimântătoare totodată. Încerc să alung gândul că aș putea face un pas greșit.
             Dinu e deja departe, nu-l mai văd, apoi apare pe vârful unui pisc, pentru ca să dispară câteva secunde mai târziu, ca într-un ciudat joc de-a v-ați ascunselea. Îl urmez. Las în urmă lespezi ascuțite și mișcătoare, ca niște parșive lame ce stau gata să se desprindă. Am pierdut deja numărul țancurilor rămase în urmă. Pe unele le-am ocolit, când pe o față, când pe alta, dar pe altele le-am urcat de-a dreptul pe prize sau prin hornuri ce mi s-au descoperit în ultimul moment. Urcușul ca urcușul, dar coborârea de pe ele mi s-a părut în câteva locuri de-a dreptul dificilă. Ajungem într-o strungă adâncă, pe unde se pare că o potecă traversează dintr-o parte în alta. Aha, acum îmi amintesc... Parcă-i auzisem la un moment dat pe salvamontiștii de la Negoiu spunând că ar exista o variantă mai ușoară, mai sus de Strunga Ciobanului.
             Cerul a devenit cenușiu și fuioare albicioase sunt purtate printre turnurile de piatră de vântul care sus șuieră ca un turbat. Pornim mai departe, spre următorul țanc, ce ne așteaptă cu nepăsare. Mi se pare că aici chiar ni s-a înfundat. Dar, în ultimul moment, ca un vrăjitor ce rostește o formulă magică, Dinu îi descoperă "cheia". Continuăm pe o creastă plină de lespezi înguste și ascuțite, care se mișcă la atingeri. Urmează un pasaj cu adevărat dificil - coborârea de pe un țanc. La picioarele mele se adâncește o despicătură cu pereții verticali, cam de 4-5 metri. Dincolo de ea mă așteaptă un mic vârf, singura mea salvare. Dar cum să ajung la el? Dinu îmi spune că a făcut un pas foarte mare. Încerc și eu; mă întind cât pot. Zadarnic! Mi-ar mai trebui 5-10 cm. Mă uit cu disperare în jos. Exclud ideea de a coborî până în fundul despicăturii, căci nu am prize. Dinu mă sfătuiește să cobor autoasigurându-mă cu coarda după un țanc. Verific unul: mișcă... Următoarele la fel. "Calm, Marlene... calm... Nu intra în panică... Dacă Dinu a trecut pe-aici, o să treci și tu...". Tot vârfulețul de vizavi trebuie să fie salvarea mea. Respir adânc. Îmi caut o poziție mai bună pe pragurile precare pe care stau. Întind piciorul peste despicătura nesuferită, încă... încă puțin... Coarda se întinde în exact același moment. Am reușit!... Îmi vine să îmbrățișez stânca rece, care m-a susținut fără să se clintească. Sunt epuizată; ajung lângă Dinu, care fără să fie prea impresionat de sfârșeala mea pornește mai departe. Un nou țanc, o nouă coborâre abruptă. El a făcut-o direct, mie îmi spune să ocolesc prin dreapta. Privesc în jos și simt că mă cuprinde amețeala. Trebuie să traversez pe curbă de nivel un jgheab abrupt, plin de iarbă și colțuri de stâncă. Găsesc totuși prize faine la mâini. Ajung la un loc sigur. Ca un mic cadou, zăresc mai jos, la adăpostul stâncilor, câteva floricele de rododendron. Cât sunt de suave, ce nuanță superbă!... Probabil că sunt ultimele pe care le văd anul ăsta... și, din nou mă încearcă un nelămurit regret că, în generozitatea lor nesfârșită se vor oferi cu nonșalanță gerurilor și curândelor zăpezi.
             Parcă mi-a dispărut oboseala, ca prin farmec. Dinu a ajuns la un perete de 7-8 metri, vertical, tăiat parcă de un topor gigantic. E cam la jumătate și n-a găsit nici un piton. (De fapt, până aici, în afară de primele două n-am mai găsit nici unul.) E hotărât să bată el unul și-mi spune, bucuros, că a și găsit fisura potrivită. Căldările răsună de țipătul metalic sacadat... Urmează un pasaj delicat, cam fără prize la mâini. Îl depășește și mă așteaptă sus, pe vârful proaspăt cucerit. Ajung la piton, recuperez asigurarea și reușesc să mă cațăr cu chiu, cu vai pe treapta îngustă unde l-a bătut. Deasupra mea sunt încă 2-3 metri de perete cenușiu și vertical, fără nici urmă de prize. Pas mare, mare spre dreapta, unde găsesc o priză minunată la mâini, la intrarea într-un mic horn, dar situată cam prea sus. Reușesc să trec, încordându-mi iar toți mușchii. Dinu e uimit cât de ușor am trecut, zice el, fără să mă fileze strâns.
             Facem o scurtă pauză, atât cât să constat că vârfurile de deasupra noastră s-au acoperit cu ceață și că creasta principală, ce mi se părea atât de îndepărtată și de sus, este acum la o aruncătură de piatră... În spatele nostru se întinde Custura Ciobanului, haotic zimțuită, ca dinții împietriți ai unui rechin uriaș. În vale, dincolo de marea de stâncării, ce parcă se scurg ca un fluviu nesfârșit în Valea Sărății, se zărește minusculă, în oceanul verde al pădurii de brad, cabana Negoiu. Trăiesc din nou acea senzație unică și absolut fascinantă că plutesc, că aș putea să mă înalț pentru o clipă, că ar fi suficient să dau din mâini, ca din niște imaginare aripi, ca să zbor cu adevărat.
             Dar, ceața ce se rostogolește în rotocoale cenușii printre vârfuri mă readuce cu picioarele pe pământ. Nu văd încă vârful, dar simt că nu poate să fie prea departe. Deocamdată, în față ni se ridică un alt țanc, parcă și mai cenușiu, ca o nouă încercare. Dinu a și pornit spre el, printr-un horn destul de larg, cu prize faine. Ajuns sus, îmi spune că ar fi mai bine să-l ocolesc prin dreapta, ca să evit coborârea ce este cam dificilă. Ne regăsim într-o mică șa înierbată, înconjurată de stânci și ferită de vânt. În dreapta, foarte aproape de noi, un ultim perete vertical, pe care îl ocolim prin stânga, pe fețele înierbate ale Negoiului Mic, unde coarda practic nu-și mai are rost. Ne cufundăm pas cu pas în pâcla umedă și rece. O rafală puternică de vânt ne anunță că am ajuns în creastă. În stânga, Vârful Negoiu, este acoperit în întregime. Căutăm un loc mai adăpostit, de unde, în timp ce ne strângem echipamentul, zărim pentru câteva secunde poteca turistică, urcând din greu spre vârf și câteva petece de cer albastru, ce ne dau speranțe.
             Pornim pe muchie, direct spre vârf. Ca un balet fantastic, ceața se împrăștie și se repliază, dându-mi strania senzație că urc fără țintă. Dar nu, iată, foarte real, un stâlp de marcaj, iar la câteva zeci de metri mai departe, borna de piatră ce marchează vârful. Din când în când, printre fuioarele de ceață zăresc Căldarea Laita, adâncită la picioarele mele și creasta pe care tocmai am urcat-o. Spre sud-est, ca o insulă pustie într-o mare albă de nori, se înalță întunecata siluetă a Vârfului Călțun.
             Marcajul bandă roșie ne conduce prin Strunga Dracului la refugiul Călțun, unde sosim în pragul înserării.
***

             Am trăit trei zile în împărăția de piatră a mărețului Făgăraș (primele două zile sunt relatate, cu imagini, în Munții Carpați nr. 21 - Între cer și pământ). Ce priveliști fantastice! Ce jocuri ciudate de lumini și umbre răsfrânte în oglinzile lacurilor, de fuioare fugare de ceață zdrențuite de vânt!... Câtă solemnă măreție puteau să-mi inspire vârfurile, cu ale lor împietrite verticale minerale, cu abrupturi amețitoare, dezvăluindu-și tainele în lumina asfințiturilor! Priveam și nu mă mai săturam... Aș fi vrut să iau imaginile acestea, să le închid într-un colțișor tainic de retină și să pot să le eliberez ori de câte ori mi-e dor de locuri atât de dragi...
Autor: Marilena Clenciu
Înscris de: Cătălin Olteanu
Vizualizări: 8810, Ultima actualizare: Vineri, 17 Oct 2003



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii FAGARASULUI  


O poză: [N-am găsit]

Un articol: [N-am găsit]

Un traseu:
Piatra Prinzului-Strunga Ciobanului-Portita Caltunului (Negoiului)

 

Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii



© Copyright 1999-2019 www.alpinet.org