Alpinet Hărți Montane Ghid Turistic Cluburi Montane IIC Salvamont
   Caută      site găzduit gratuit de Alpinet.org - ghidul tău montan   
Jurnale - De la Cheile Butii la Victoria

De la Cheile Butii la Victoria

    12 iulie. Dupa 2 zile de ploaie si frig stau cu Ramo in cabana, noaptea la 12 refacand inca odata lista echipamentului in minte. Cu cat scotoceam mai adanc in memorie cu atat realizam cate uitasem. Nu-i nimic, ne-am zis, maine dimineata luam restul din Campul lui Neag. Am pus ceasul sa sune la 6, a sunat de nu a mai putut.!Ne-am trezit pe la 8 din instinct, asta e, incepem cu stangul, ne-am zis razand, in drum spre statia de autobuz. Ultimele cumparaturi din Camp, micul dejun in Cheile Butii, pe la 12, si de acolo drum intins. Acum alta, pe drum drept rucsacii erau cum erau, dar la deal era crima si pedeapsa. Abia acum a venit si intrebarea: "de ce naiba am luat atatea?"
    Incet la pas, ca drumu-i lung.
    Pe la jumatea drumului intr-o pauza, cand in mintea mea boscorodeam pe cea care facuse rucsacul cu o seara in urma si pe cei ce il proiectasera asa incapator, ca deh, daca n-ar fi fost asa mare, ma opream si eu la timp cu impachetatul, cum ziceam, in pauza aia trec pe langa noi cei de la salvamont pe un ATV, se opresc si aici vine surpriza, se ofera sa ne duca ei pana la Buta rucsacii. Mai bine nici ca se putea! Si uite asa, restul drumului a fost placere. Retraiam clipe de acum 2 ani cand faceam echilibristica pe bustenii prabusiti chinuindu-ne sa traversam raul. Acum drumul a fost refacut, cu toate ca il preferam pe cel vechi, macar asa ajungeau la cabana doar iubitorii de frumos, nu toate Jeep-urile din lume. Cand am ajuns sus, dupa 4 ore de mers, rucsacii stateau rezemati de cabana asteptandu-si proprietarele. Radeam amandoua ca am avut rucsaci mai harnici ca noi.
     Un ceai fierbinte mai tarziu si cateva invitatii din partea cabanierului, domnul Bela, si a salvamontistilor, ramanem la cabana la jumatate de pret, reducere pentru fetele frumoase. Am ramas pana seara la 11 in bucataria cabanei cu domnul Bela si cu baietii de la salvamont la un pahar de afinata si o vorba.

     13 iulie. Planuri mari de plecare la 8 dimineata. Da  de unde, mai vazusi! La 10 jumate am plecat de la Buta. Planul de bataie era Bucura. Dupa micul-dejun putin mai jos de saua Plaiul Mic si cateva minute in baia de soare s-a votat in unanimitate urmatorul loc de popas: Poiana Pelegii!
    Cand noi urcam spre sa, la vale venea alergand un tip si in urma lui lesinata si alba la fata prietena lui. Arata saraca mai rau ca Berlinul dupa al doilea razboi mondial. Undeva pe la baza seii s-a oprit din alergat si a trimis in zbor cateva cuvinte de lauda spre "zmeul" din fata ei. Probabil avea sa o pateasca din plin, saracul, pe seara. Tot ne intrebam si eu si ramo, de ce alerga tipul, de parca ar fi fost fugarit de un roi de albine. Raspunsul a venit de la sine cand s-a auzit in toata valea un racnet ce tradus ar suna cam asa: "BEEEREEEEEE!!!". Probabil dupa 3 zile prin Retezat, cicalit de nevasta si amarat, saracul cand a vazut cabana Buta in departare, picioarele n-au mai ascultat de cap, nici de frica de sotie n-au mai stiut si au luat-o la goana spre cabana.
     Pe la pranz am ajuns in Poiana Pelegii manate mai mult de somn si de afinata din seara precedenta. Am pus cortul si duse am fost in lumea viselor. Pe la 6 bate cineva in cort. Din instinct am inganat un "buna dimineata". S-a auzit un raset puternic si replica "ba e seara!". Deschid ochii mai bine, focalizez, vad ceva haine rosii si un zambet cat toate zilele. Apoi curg intrebarile sir: "voi sunteti fetele din craiova, studente la....".noi "da, da, da", din ce in ce mai mirate de finetea detaliilor. Il intrebam de unde stie si rade iar "mi-a soptit o pasarica". Ne  gandeam noi, oare de cand or avea pasaricile statie de emisie? Seara iar la povesti cu cei de la salvamont si rangerii pana am inghetat zdravan si am luat-o spre cort.

    14 iulie. 10 dimineata. Se aude o voce puternica langa cort: trezireaaa!! Iar ne dadea trezirea salvamontul. Am baut o cafea impreuna la refugiu, ne-au luat tensiunea inainte de a pleca sa fie siguri ca nu ne trimit bolnave pe traseu, mai ca era sa ne opreasca inca o zi pe motiv ca aveam pulsul putin cam mare. 2 ore mai tarziu, imi oglindeam privirea in lucirile de jad ale Bucurei.
     Totul tragea spre introspectie, spre visare. Aici gigantii de stanca, luptand spre inaltimi, prindeau in clestele lor de granit valtori de aburi moale si-l clocoteau in cazane gigantice pana cand nu mai stiai ce-i nor si ce-i munte.
     Intre ei, Bucura pastra raceala si demnitatea unei regine din vremuri demult apuse. Isi purta valurile albastru-verzui spre tronul de aur ce impodobea muntii la apus. Ca pe un colier de perle isi purta Bucura de jur imprejur tabara de corturi. Am adormit mangaiate de razele apusului, scaldate in cazanele de stanca cu spuma norilor pline, purtata pe aripi de vant molatec spre o noua zi.

    15 iulie.Se vede clar ca Retezatul a stat sub semnul plecarilor tarzii. Ne-am trezit noi pe la 8, dar nu ne-a lasat inima sa ne despartim de Bucura pana pe la 12:30 si atunci cu promisiuni de revedere. O ora mai tarziu, custura Bucurei, primul loc cu semnal dupa 4 zile. am pierdut vreo 40 de minute pe acolo cu telefonul. Zi lunga de vara, drum greu, am ajuns pe la 6 seara la Pietrele, cu picioarele anesteziate complet. Abia cand am data jos rucsacii si ne-am infipt in ceva mancare calda de la cabana ne-am mai revenit.

    16 iulie. Azi a fost zi de tura prin Petrosani. Ne-am infipt amandoua in cate o pizza apoi cauta o sala de net vre-o doua ore sa descarc pozele, apoi ultimele cumparaturi pentru Parang si Cindrel. Cand ne-am urcat in microbuz, cu rucsacii in spate si cu cate doua plase in fiecare mana, soferul ne-a intrebat daca am fugit de acasa.
    
    17 iulie. Cabana Ghiocelul, Parang 1700m.Am in fata obiectivul zilei de maine, vf Carja. Seamana atat de mult cu Bucura II!Cate amintiri imi poarta aceste locuri , cate vise au luat nastere aici, si Doamne, cate au sa se implineasca  tot in aceste locuri.Parangul mi-a calauzit inima spre casa, a fost muntele cel mai greu si cel mai usor, l-am vazut prins in ghearele iernii, bantuit de viscole si avalanse, l-am surpins purtandu-si podoaba de branduse, l-am visat inabusit de caldura verii, tragandu-si sufletul pe malul Mijei, l-am iubit in haina rosiatica de toamna, cand pentru cateva zile, inainte de prima zapada, crestele de un  aramiu aprins plang  vara de mult trecuta.
    Aici am pus pentru prima data schiurile in picioare, aici am invatat sa iubesc, aici au curs ccele mai grele si mai frumoase lacrimi, lacrimile copilului ce simte ca traieste. N-am indraznit niciodata sa-i calc potecile manata de ganduri triste si apasatoare, n-am urcat niciodata cu mine partea moarta a fiintei mele.
    Parangul te trage adanc in sufletul lui, nu mai esti tu, esti parte din munte, Parangul e cel ce iti permite sa il urci si nu altfel, caci cine i-a batut cararile  si nu i-a simtit  rasuflarea, nu i-a iubit  crestele seci si caldarile cu ochii limpezii si albastrii, cine nu si-a simtit inima oprindu-se pentru o secunda  spre a asculta inima Mijei, cine nu s-a oprit la poalele Carjei cu sufletul ascuns de frica pe undeva prin vre-un buzunar vazand pentru prima data ca poteca nu ocoleste varful ci urca de-a dreptul, acela nu cunoaste cu adevarat Parangul.

     18 iulie.5 dimineata.Ma trezesc brusc si fuga spre baie. Am vomitat  si ce mancasem cu trei zile in urma. Abia ma tineam pe picioare, senzatia de voma persista chiar si cand nu mai aveam ce vomita. Cu chinuri mari  pe la 7 am reusit sa ma ridic din pat, abia ma miscam, nici de mancat nu-mi ardea...
   Am plecat de la cabana pe la 9, parca aveam pietre de moara in rucsac, asa il simteam. Cand am umplut sticlele cu apa sus la izvor si le-am pus pe rucsac imi venea sa mor pe drum, 4 litrii de apa ma nenorocaeu, stomacul urla, rucsacul  acum parca era plin cu plumb. Ce zi! am ajuns pe la 2 la refugiul de sub Carja, mai mult lesinata si m-am apucat sa beau apa in prostie decat sa o mai car. Dupa 4 ore de somn  mi-am mai revenit, da picioarele tot protestau. Ma uit cu teama la urcusul pana pe Carja, vad fiecare pas din usa refugiului. Sper pana maine sa se refaca organismul si sa fie totul in regula.

    19 iulie.9: 40 plecarea de la refugiu, urmeaza 20 de min resimtite din plin pana pe Carja. Nu e mult, dar scoate untul din tine. Aceasi pacla la orizont, nici un nor pe cer, doar vantul mai alunga caldura. Pustiu pe creasta, doar noi si ciobani care jucau tetris cu turmele de oi. In viata mea nu am vazut turma de oi sa mearga in forme mai bizare (patrat, dreptunghi, L, etc) . Doua ore mai tarziu eram pe Parangul Mare, 2519m. Ce sa mai mai, ne simteam in forma! Tinta de azi: Calcescu.
    Vedeam cum scade rezerva de apa si mai stiam ca pana la lac suntem in desert de stanci . Coborarea de pe Parangul Mare mi-a rapit cativa ani din viata :de cateva ori era sa o iau la vale mai repede decat imi permiteau picioarele manata de rucsacul greu. Cum venea o portiune mai dificila ce impunea ceva echilibristica si balet  printre stanci, simteam cum vine valul din spate si tragea amenintator spre prapastie. I-am multumit celui de sus cand am ajuns intreaga iar pe pamant plat.
    Apoi drum intins pana spre Coasta lui Rus. Am si uitat cate varfuri am urcat si am coborat  pana acolo. Parca nu se mai terminau, Ranca devenea dinc e in ce mai mare in zare. Intr-un tarziu pe la 7 seara am ajuns la Calcescu. Ucigatoare zi! Bilantul zilei: o basica de toata frumusetea la piciorul stang  la degetul mare si Ramo parlita zdravan in suc propiu de soare.

     20 iulie.La 8: 30 eram in picioare. Ne-a scos din cort soarele. Dupa ziua de ieri, nu mai suportam de nici o culoare caldura soarelui pe piele. Am gasit refugiu temporal  dupa o stanca pe malul lacului si am lenevit acolo pana pe la 12: 30 cand au inceput sa apara norii  si ne-am miscat si noi spre cort sa stangem rucsacii. O ora mai tarziu paraseam lacul in miorlaituri si plansete, nu de jale ci de durere: pe mine ma omora  basicuta aia pozitionata strategic, incat nu trecea un pas sa nu o simt ca pe un fier incins iar ramo avea probleme cu picioarele, se umflasera destul de rau. Am ratacit o ora intreaga prin jnepeni pana am iesit in caldarea inferioara a Calcescului. Poteca era bine marcata dar jnepenii crescuti deasupra potecii formau un fel de tunel ingust, de aveai impresia ca esti in jungla si nu la 2000m in Carpati. Rucsacii voluminosi  deveneau din ce in ce mai greu de strecurat prin hatisul de jenepeni. Ma simteam prinsa intr-o poveste, incercand sa ajung la un castel inconjurat de o padure fermecata de nepatruns. Mai imi lipsea calul fermecat si ceva prieteni cu puteri magice. Cu calul am rezolvat-o putin mai jos cand am nimerit in mijlocul unei cirezi de vaci, deh, ironia sortii...
     Tot drumul forestier am mers in neplacutul acompaniament al populatiei iesite la gratare, cu muzica data la maxim expunand un comportament jenant si neplacut. De ce oare trebuie sa construiasca drumuri si in ultimele colturi de salbaticie ramase in tara asta? De ce, macar , daca tot ofera posibilitatea oraseanului sa-si urce fundul in masina si sa aduca cu el in munte tot zgomotul si mizeria de care incearca sa scape in oras, de ce nu incearca sa-l educe in ocrotirea mediului inconjurator, sa-i sadeasca in suflet iubirea si respectul pentru natura daca bunul simt si cei 7 ani de acasa au devenit pasare rara printre romani. Pe ultimi km, Ramo mai avea putin si ceda fizic din cauza picioarelor. Am luat si rucsacul ei in fata si dai la drum. Se uita populatia la mine ca la urs! Ce senzatie ciudata sa mergi cu capul intr-o parte ca sa vezi in fata.

     21 iulie.   Azi a fost zi de mutat izoprenul dupa umbra. Nu-mi inchipuiam ca sunt in stare sa zac ca o sarla o zi intreaga in halul asta. Maine trebuie sa vina inca 3 persoane din Craiova cu noi  pe bucata Obarsie-Cindrel. Radeam cu Ramo, ca macar asa facem dezorientare in grup.

    22 iulie. Pe la 11 ajung la cort si restul personalului cu proviziile necesare si multa buna dispozitie. Am mancat cate ceva la cei de la cabana (nu va recomand cabana Obrasia Lotrului sub nici o forma), am reusit sa fac si un dus, intre timp Ramo s-a hotarat  sa se intoarca acasa, inca o dureau picioarele, facuse un edem de toata frumusetea pe toata portiunea gambelor. Pe la 3 am luat-o la pas spre Tartarau, 15 km de drum forestier. Baietii au luat-o in fata, ca doar aveau oasele odihnite, eu cu diana mai in spate asa cu rabdare ardeleneasca, la deal. Dupa jumatate de ora facem o pauza amandoua, era prima data pentru Diana pe traseu si cu rucsac destul de greu in spate. Cand vede diana o masina ce urca parca apucase pe Dumnezeu de picior, nu mai putea de fericire. S-a pus in mijlocul drumului si a reusit sa-i convinga pe cei din masina sa ne ia cu ei. Am aruncat rucsacii in graba in portbagaj, le-am facut cu mana baietilor cand am trecut pe langa ei. Cei cu masina ne-am lasata la 500m de pasul Tartarau, la granita intre jud valcea si alba. Cand s-a plecam am realizat ca lasasem batul telescopic unde ne luasera cei cu masina. Am inghitit in sec si am luat-o la drum. Sus in pas am lasat rucsacii jos si am ramas sa ii asteptam pe baieti. De aici mai erau inca 10 km de mers pana la canton.20 de min mai tarziu opresc 2 dacii langa noi si vine un mosulet tot un zambet catre noi, la cativa metrii se opreste si scoate de la spate batul meu de treking. Nu mai puteam de fericire, topaiam mai rau ca un copil in fata bradului de Craciun.tot razand ma intreaba daca n-am uitat cumva ceva pe drum...
    Tot el s-a oferit sa ne duca cu masian pana la cantonul Tartarau, si tot dansul ne-a intrebat daca coboram dupa baieti cu masina. Ne-am dus dupa ei, dar nu stiu de ce erau foc si para, nici rucsacii n-au vrut sa-i dea. Intr-un final si dupa cateva rugaminti am reusit sa le luam rucsacii, da ei tot pe jos au venit.ne-au suierat asa printre dinti sa ne ajunga la urechi cum ca sa gaseasca cortul pus si masa aranjata, si ca o s-o platim noi pe seara. Tot n-am putut cu Diana sa nu radem tot drumul de cat de botosi erau, deh, asa sunt ei cand fetele se descurca fara ajutorul lor, si inca mai bine.
  Am gasit o poienita pe marginea raului parca desprinsa din povestile bunicii, captusita cu muschi verde, inconjurata de braduti desi si mangaiata  de susurul apei. Trecem peste partea cand au ajuns baietii cu o falca in cer si una in pamant si au vazut ca au de trecut raul pana sa ajunga la cort si de restul intepaturilor si ironiilor fine la adesa fiecaruia...
   Una peste alta a iesit o seara frumoasa cu branza prajita la foc in tepuse mesterite de Adi pe loc. Am adormit ca pruncii leganati de valurile apei, parca purtati de bratele bunicilor in leganatul dulce al copilariei.

    23 iulie.  Ne-am trezit noi pe 9 da de plecat pe la 12, asta dupa ce Adi a facut o baie in rau, tare mandru de ce curat era. Mai vedem noi mai tarziu!De pe valea Sebesului am intrat pe valea frumoasei spre Saua Steflesti. Alti 16 km de drum forestier. Superba valea, nu degeaba a primit numele acesta.una dintre cele mai frumoase zone pe care le-am vazut. Dupa vre-o 9 km, la o rascruce de drumuri ne oprim pentru inca o portie de dezorientare.cat timp baietii au luat-o la pas pe celalt drum sa vada ce e, fetele inca o data rezolva situatia. Am oprit un tir cu doua remorci dupa el pline cu lemne ce urca. Am primit si instructiunile de rigoare si iar s-a oferit soferul sa ne duca cu masina pana in saua steflesti. Eu cu diana in cabina si baietii sus intre remorci cu rucsacii pe lemne. O ora mai tarziu admiram saua dintre cindrel si lotrului. I-am recuperat pe baieti mai grei cu vre-o doua kg de caciula de praf pe ei. Si acum ironie la adresa dusului de dimineata. Doua ore jumatate mai tarziu ne luptam cu vantul de pe platoul diavolului la 2244m. Am gasit aici sus plantatie de cruci , numele sa fi fost de vina?...
    Inca 40 de min pana la refugiul Canaia, l-am gasit inchis, doar o camaruta era deschisa.somn de voie...

    24 iulie.Patru ore de mers pana in Paltinis, ceva peripetii cu cainii de la stana,nimic grav. Peisajul s-a scurs pe langa noi fara a-l vedea de cele mai multe ori. Toti aveam in fata ochilor o sticla de cola sau de bere rece si o masa calda. De dimineata la trezire, incepusem sa insiram cam ce ar manca fiecare, si credeti-ma ca ne-ar fi trebuit fiecaruia cate doua-trei meniuri.
     Am gasit si ceva cazare in paltinis, Eu am ajuns la lighean si cu sapunul de casa in mana, la spalat de "sconcsi " si alte haine murdare, doar e si asta o treaba, nu? Pentru prima data de ceva timp am simtit saltea moale sub spate.

    25 iulie. Ajungem la 1 in sibiu. Ceva cumparaturi, masa cu Cristi condimentata cu discutii pe tema turistului montan, roman sau strain, prindem trenul de 7 seara spre Avrig, repetam dezorientarea si ratacirea prin Avirg vre-o ora pana sa o scoatem la cap si sa realizam ca am ocolit ca fraieri vre-o 2 km. La iesire am prins o ocazie, ne-a scapat de vre-o 7 km de drum. Am pus cortul langa o pensiune si ne-am intins la vorba pana tarziu in noapte. Pentru portiune Barcaciu-Balea, eram decat eu si Adi, de la balea pana la Sambata urmand sa vina Diana si celalt Adi.

   26 iulie. Ne trezim cam tarziu dupa discutiile tarzii de aseara, strangem cortul si la pas pe drumul forestier inca 7 km  spre Poiana Neamtului. Ne ia o masina dupa vre-o doi km de mers. Plecam de la cabana pe la 1. Incepe Fagarasul.
   Daca pana acum, cand ii priveam din departare crestele si incercam sa-I ghicesc potecile, aveam inima plina de teama amestecata cu respect si curiozitate, acum gandurile acestea zburasera rapite de frumusetea locului. Ma plecam in fata Fagarasului precum  in fata unui batran  dascal ce-l intalneam in momente de cumpana si ce invata inca o data copilul din fata lui sa traiasca fara teama si mereu cu zambetul pe buze. Ma indemna la ghidusii, la joaca, ma readucea in copilarie Fagarasul.
    Poteca ducea in serpentine line spre urmatorul varf, si de acolo spre urmatorul urcand linistita creasta piciorului Barcaciu. Nu stiu cand padurea de fag si-a schimbat hainele in ace de brad, nu stiu cand si cum in fata ochilor mei s-a deschis privelistea spre Avrig, nu stiu cand si cum in fata ochilor mei s-a deschis privelistea spre Avrig, nu stiu cand s-au scurs cele 3 ore pana la cabana Barcaciu. Stiu doar ca era ora 16  si inaltimile indemnau la relaxare si baie de soare in loc de drum spre Avrig, cum era planuit.
    L-am cam mirosit si pe Adi ca-l apucase moleseala si am lansat momeala in cel mai diplomat mod cu putinta:"Adi, cum iti e spatele, te mai doare?"Am riscat putin, dar pana la urma tot cum am vrut eu a iesit. Am ramas peste noapte la Barcaciu, urmand ca maine sa urcam direct spre Vf. Scara, si doar sa admiram din departare Avrigul.

    27 iulie. Inca nu am reusit sa ma conving sa ma trezesc mai devreme, nu e chip sa-mi urnesc corpul din sac mai devreme de 9.pe la 11 am parasit cabana si-am luat-o la pas in sus. Adi nervos in fata si eu in spate, din tufa de afine in tufa. Va inchipuiti voi cum aratam cand am terminat versantul plin cu delicioasele fructe.
    Sus pe piciorul ce coboara de sub Scara s-a deschis cerul de-odata. In dreapta Avrigul cu piscurile lui, amenintand sa se prabuseasca asupra lacului de la peste 2400m, in zare Budislavu iar in stanga, uhh, acolo mi s-a oprit inima. Serbota, Negoiu si Lespezi-Caltun isi inmuiau stancile de granit in dulceata soarelui. As fi putut sta in acel loc o vesnicie, as fi putut fi stanca aici fara a-mi parea rau  macar o clipa, as fi infruntat cu stoicism furtuni, viscol si ploaie doar spre a-mi tine spiritul in aceste locuri.
     Am lasat rucsacul jos, m-am infipt in sticla cu apa si-am ales o stanca mai plata sa-mi odihnesc corpul si sa-mi rasfat spiritul cu betia inaltimilor. Vedeam vf. Scara, ghiceam traseul dar nu puteam sa-mi mut privirea de pe Negoiu  si zambetul lui de stanca fierbinte ce abia rezista in soare fara sa se topeasca. Nici un inger nu ma va intampina pe varf, caci toti isi poarta pasii alaturi de ai mei in adierea vantului de dupa-amiaza. Aici mi-as lasa o bucatica de suflet, ziceam razand spre caldarea Avrigului, si acolo, privind spre Mazgavul, si dincolo, oh, mai ales acoloprivind fermecata labirintul de stanca al Negoiului, oh acolo as ramane toata pana cand timpul isi va termina scurgerea secundelor prin clepridra anilor. M-as modela precum o stanca in bataia ploii, m-as asterne asemenea zapezii prin locuri ascunse si as ramane acolo pana spre vara cand soarele imi va transforma fiorii de gheata in perle translucide de apa si-as lua-o la vale spre stancile ce-mi vor primi sarutul cu a lor rece imbratisare. Uite un loc in care se poate murii uosr de  frumusetea ce te prinde intr-un dans ametitor peste varfuri, purtandu-ti mai apoi privirea in calarile imense ce parca isi trag obarsia din ochiurile de apa ce oglindesc cerul in adancurile lor de nepatruns.
    Si-am lasat gandurile sa cutreiere zarile, i-am dat vantului visele mele sa le poarte sus printre vulturi, iar eu am luat-o la pas spre Scara pierduta in urcari, traversari si pasi marunti.
   Apoi a venit urcarea pe Scara. Mi-am uitat acolo toate gandurile, toate intrebarile, doar pasii mi-I vedeam urcand spre cer, pana acolo unde raiul mangaie pamantul pe poteci ce nu mai stiu nici sa urce, nici sa coboare.
   Acolo mi-am regasit visele pierdute de mult pe adierile vantului, acolo am reintalnit gandurile ce cutreierasera zarile si si-au intors cuminti pasii spre mine, parca plecandu-si privirea in fata maretului Fagaras, jurandu-si ca de  acum inainte sa nu-si mai desparta amintirile de el.
    M-am intins in iarba, sprijinita de rucsac si-am inchis ochii parca repetand pentru timpul ce va urma ceea ce imi vazusera ochii.erau toate acolo, in mintea mea, toate vaile, varfurile, crestele, nici una nu lipsea. Abia atunci am redeschis ochii, fericita asemeni unui copil ce a reusit sa-si asculte cantecul inimi si sa-l urmeze. De atunci nu mi-a mai fost frica ca voi incepta vre-odata sa-mi ascult inima.
    Fagarasul a crescut un copil cuminte si ascultator ce a invatat aici, printre inaltimile lui sa-si alunge teama si frica din inima, caci doar asa va fi in stare sa auda cantecul suav si dulce al inimi sale. Acest copil a mai primit inca o lectie, tot aici, o lectie la fel de importanta, aceea ca inima sa si inima mutilor, in esenta, dincolo de grosier si dezvelita de orice substrat, ramanand numai partea pura, sunt una si aceiasi, purtate de acelas dor, susurand acelas cantec. Atata tot ca muntele a invatat a canta astfel incat orice inima, deschisa si calda, sa-l auda. Ferice de cei ce au reusit a-I intelege glasul, iar pentru cei ce ii cutreiera potecile cu aer incruntat, manati de teama si murdari la suflet doar tristete si compasiune imi emana fiinta penru ei. Caci mai devreme sau mai tarziu muntele ii va indeparta de el. Intr-un tarziu am ajuns si la refugiul Scara, manati de la spate de foame si oboseala. A urmat apoi o noapte putin mai lunga decat s-ar fi preconizat datorita unei ore intregi de veghe, undeva in puterea noptii, tot fiind atenti la ce se auzea afara. Dimineata am adresat acteva cuvinte calde si pline de energie bucatii de plastic ce poposise in drepta refugiului  peste noapte si tot isi flutura faldurile in vantul turbat din noapte.

 
  28 iulie. Azi m-am trezit mai devreme, dar tot am facut eu cumva, inca nu stiu cum reusesc aceasta performanta, cum functioneaza mecanismul, si tot pe la 10-11 am plecat de la refugiu. O ora jumatate mai tarziu eram pe Serbota. Mi s-a taiat respiratia cand am privit in jos cum se pierde in prapastie banda rosie ce-mi fusese camarad de drum pana acum.. Adi ajunsese pe varf cu un sfert de ora inaintea mea, lucru ce s-a dovedit in scurt timp a fi fost fatidic.
   De pe Serbota iti infigi puternic calcaiele in paman, sa-I simti mangaierea ancestrala in talpi, si-ti arunci privirea spre prapastie in cautarea potecii printre labirintul de stanci si turnuri parca rasarite din negura vremii. Iti faci curaj si privesti in abis, ba chiar urmaresti pentru scurta vreme lupta celor de jos cu poteca, crezand pentru o vreme ca asisti la gratiile unei turme de capre negre si nu la miscarile nefiresti ale unor corpuri omenesti. Apoi te izbeste in piept vantul turbat ce rascoleste caldarea pentru ca mai apoi sa urce nebuneste pe peretii abrupti ai Serbotei spre a intampina spiritele temerare ce incearca sa-si invinga teama si sa coboare spre cuiburile de vulturi de sub picioarele lor.
   Maretul Negoiu rapeste pentru inca o secunda lucirea ochilor, pentru ca mai apoi sa cobori privirea, ca in transa, de-a lungul crestei ajungand intr-un final la zidurile de aparare ale Custurii Saratii.
   Cine a poposit pentru prima data in aceste locuri  si inca sustine ca nu si-a pus intrebarea "oare cei ce au marcat zona asta, ce-au fost , orbi sau nebuni?", acela nu are indeajuns curaj in a fi sincer cu el insusi.
   Mi-am zis atunci ca poate pare fioros de sus, insa sunt sigura ca incet, cu rabdare  si atentie nimic nu e de netrecut. Cu acest gand in minte ma duc spre Adi, pe care-l vedeam de ceva vreme nervos, invartindu-se in loc, tot urmarind progresele celor de pe Custura. M-am izbit  de un refuz categoric din partea lui, nici mort nu ar fi luat-o pe traseu. M-am rugat, am implorat, am incercat sa-i aduc argumente logice ori mai putin lucide captiva in vraja stancii ce imi imbia corpul la miscari fine si lungi printre stanci, asemeni unei ape ce-si cauta drum. A fost imposibil sa ii alung teama ce acum poposise pe trasaturile fetei, crispand muschii intr-o incordare indelungata. Apoi nu am mai spus nimic. Stateam si priveam spre Negoiu, spre frumusetea ucigatoare a custurii, tot inganand in minte ca nu e real, fiind atat de impotriva firii ce se intampla. A fost pentru prima data cand muntele mi-a primit lacrima, in secret de toti si de toate, caci el era singurul care vedea furtuna din adancul meu si doar el simtea strigatul meu inabusit de cotidianul unui refuz prea banal si lipsit de explicati. Atunci pe Serbota am jurat sa nu mai plec pe munte, fara a fi putin mai dura cu cei de langa mine. In acele momente simteam cum se rupe ceva in mine, cum incep sa cada lacrimi in interior. Am tras adanc aer in piept, i-am jurat custurii ca voi reveni cat de curand posibil, si m-am intors spre Adi, spunandu-I ca poate e mai bine asa, ca daca ar fi patit ceva pe custura din cauza orgoliului meu nu mi-as fi iertat-o toata viata.
  Am luat-o la vale spre saua Serbotei cat mai repede posibil. Abia spre seara am ridicat privirea spre Negoiu. Inca ma dureau ceva in interior ingrozitor, inca simteam dojeneala blanda a muntelui ce-mi tinea in brate sufletul si-l dezmierda, asemenea mamei ce isi duce pruncul la piept si-I ingrijeste ranile dupa ce a cazut, certandu-l dulce, invatandu-l a doua oara sa fie mai atent, asa imi purta Fagarasul de grija, iar eu inca nu puteam ridica privirea din pamantul cald spre el, caci imi era rusine de fapta facuta, imi era jena de momentul dictat de egoism sus pe Serbota. Am coborat prin saua Serbotei pe o poteca ciobaneasca prin caldarea mare a Serbotei. La intrare in padure am dat si de traseul ce lega pe sub creasta cabana Barcaciu de cabana Negoiu.
    Inca o data, Fagarasul mi-a predat o lectie ca la carte: se pleaca in echipa pe munte si nu fiecare cu ego-ul lui. Chiar si atunci cand pleci singur, tot esti o echipa, tu si muntele, si trebuie sa inveti sa-ti asculti co-echipierul oricat de greu ti-ar fi.
   Orgoliul trebuie omorat pe munte, altfel te poate omora el pe tine, ori pe interior, ori pe exterior. Am ajuns la cabana Negoiu pe la 5 seara rupti de oboseala de la coborare, dintr-o caldare in alta. Somn de voie pana a doua zi.

   29 iulie. Aceiasi  ora matinala de plecare, undeva pe la 10 dimineata. Moralul e pe rosu de aseara, privind cum dispare din privire Negoiu. Ma asteapta o ocolire de o zi pana la Balea. O ultima privire spre custura si apoi mi-afund gandurile spre alte zari, cufundandu-ma in negura padurii de brad, purtandu-mi pasii pe serpentinele ce coboara alene spre drumul forestier. E pranz, sunt in Porumbacu de jos, sufocandu-ma cu aer incins, parca scapat din talpa iadului. Vreau iar sus, printre creste, acolo unde vantul se joaca si-mi alunga tristetea, fugarind-o printre varfuri. Du-ma sus mai repede timp, caci acolo mi-al lasat sufleul, si am sa mor fara el. Dar timpul nu s-a indurat oricat de fierbinti ar fi fost rugamintile mele, si mi-a tinut oasele amortite in lumea oamenilor pentru inca 6 ore.. Am ajuns intr-un final la Balea cand vantul incepuse sa-mi urle numele prin caldare aprig si nebun. S-a oprit din jale pentru ceva timp, cat sa intindem cortul, si apoi a inceput a cerne marunt lacrimi spre munte, acolo unde omul a ucis spirtul batran al Fagarasului , parca plangand  pentru caprele ce acum isi plimbau pasii doar pe contraforturile Balei, ce odata stapaneau valea, ce in alte vremuri ii cantau vantului, amaginu-l si linistindu-i adierea turbata , imblanzid copilul salbatic din el, pana cand ajungea sa sarute iarba ce acum abia se zarea dintre zecile de gherete, gunoaie si terase. Manios e vantul in aceste locuri, parca voind sa faca curat aici. Speriat, omul se retrage in cortul lui, ori in vre-o cabana, razand de la adapost de impotrivirea neputincioasa a muntelui. Oh, sa indrazneasca sa vina el aici cand iarna mangaie coltii de stanca si le ascunde ascutimea, cand muntele e puternic si mandru, sa vina atunci animalul pe doua picioare si sa incerce sa schiteze acelasi gesturi varatice, vai si amar de el! Dar acest animal e las, si isi ascunde pasul iarna prin apropierea unei sobe privind de dupa un zid de piatra si var cum urla muntele, si atunci il dispretuieste si isi ascute ghearele si dinti pentru vara ce urmeaza. Jalnic animal si omul...

   30 iulie.  O dimineata  scaldata in soare, muiata in roua zorilor. Azi Adi trebuie sa plece spre Craiova, isi doreste asta de ieri, abia am schimbat cateva cuvinte, parca uneori i-ar fi jena sa-mi vorbeasca, lucrur ce ma tulbura, si ma vad doar singura vinovata in asta, insa faptele raman  imprimate adanc in amandoi. Tot azi, trebuie sa vina Diana si cu Adi, am vorbit cu ei, sunt deja pe drum. Au ajuns abia dupa-masa, Adi a gasit sa coboare cu un barbat pe care il intalnisem la Negoiu cu o zi in urma, si dus a fost, nici macar o privire in urma nu a lasat, parca fugea de Fagaras, parca fugea de el insusi, mintit de mirajul unei zile in oras.
   Adi si Diana venisera cu forte proaspete, in sfarsit aveam si eu langa mine oameni care radeau, glumeau, aduceau o altfel de atmosfera asupra grupului, iti imprimau in oase o dorinta de a urca, de a fugi de toata harmalaia din caldare. Am dat in gluma o tura pe la tarabele de la Balea, razand, ca parca am fi la mare, nu la 2000 de metri. Din curiozitate imi arunc ochii asupra marfii expuse pe una din tarabe, mi de lucruri  ingramadite in cativa metri patrati. Ochii mi se opresc asupra unor mici tablouri ce adaposteau dupa gratiile de sticla ale ramelor micile si plapande flori de colt! Am simtit cum mi se incinge sangele. Ma duc la urmatoarea taraba, regasesc aceleas tablouri, expunand un pret de 20-50 de lei, la urmatoarea la fel, Doamne, toate aveau expuse spr vanzare flori de colt. Ma apropi, le examinez, agatandu-ma disperata de ultima salvare, ca poate totusi sunt o imitatie, sau sunt orice altceva. S-a spulberat si ultima speranta, sunt reale. Ma duc la primul vanzator si il intreb cu vocea tremurand, "nu va suparati, acelea sunt flori de colt?". Primesc un raspuns manjit cu ingamfare, orgoliu si dispret fata de tot ce imi e mie drag "Da!".Atunci a urmat unul din putinele mele momente de cedare psihica. Am inceput sa ii insirui infuriata tot felul de motive pentur care ceea ce face nu e bine, ca nu are voie sa faca asa ceva, ca legea, ca...nici nu mai stiu clar ce am zis atunci, clar e ca omul se uita cu dispret la mine in continuare si imi arunca in suierat, ca florile ar fi crescute in sera! Imi venea sa plang, sa il iau de guler si sa ii urlu, ce naiba de sera! M-au luat de acolo Diana si cu Adi, mai mult tragand de mine, in timp ce cumparatori se uitau  la mine ca la urs, razand, uni pe fata, altii mai mascat. Ma incerca un sentiment puternic de jale si durere amestecat cu putina ura pentru noi toti, buni sau rai, noi cei ce permitem sa ne batem joc de ce avem mai scump. As putea sa insirui acum pagini intregi, ce rost si-ar avea? Multi ar sari peste acest pasaj, iar putini ce l-ar citi, nu ar putea decat sa constate cu amaraciune in suflet ca lumea e murdara si rea, si ca uneori morile de vant sunt de netrecut. Am fugit de acolo, era singurul lucru pe care il mai puteam facea, am urcat spre saua Capra acompaniata de mugetele ingrozitoare ale turmei de oameni de sub picioarele mele, ce-si trimiteau acordurile de manele si alte muzici vulgare spre crestele sacre ale Fagarasului. A venit si noaptea, cu urlete de furtuna, cu fulgere ce luminau lacul Capra, pamantul se cutremura sub noi toti, cerul spunea povestea veche a acestor pamanturi, muntele se scutura de noi toti, ce nu am stiut sa-i iubim spiritul. Un strop de rai amestecat cu iad poposise in aceste locuri. Ingerii si demonii saltau valuri imense deasupra noastra. O noapte rupta din vechile timpuri cand inca animalele stapaneau acest tinu, cand omul doar privea spre munti, neindraznind sa-i calce drumul de piatra, erele cand omul urca in munte ca intr-un templu, cand mandria si ura inca nu isi facusera cuibarul pe aici, ci doar dragostea si compasiunea umblau nestingherite prin aceste cuiburi de vulturi. 
    A fost o noapte teribila, si in exterior si in interiorul meu, o noapte a marilor schimbari.

   31 iulie.  La 7 eram in picioare, pentru prima data adulmecam aerul rece al diminetii, parca tot in jurul meu se purificase de-a lungul noptii, aproape toate corturile disparusera, omul fuga din calea muntelui, caci nori grei apasau umerii puternici ai Fagarasului. Am ramas intr-o asteptare imobila, pierzandu-mi gandurile in departarile ingustate de talazurile zarii, sfidand nemarginirea sufletului pentru un moment de pace interioara.si am ramas asa pana la pranz tot asteptand o raza de soare, un moment de liniste in ploaia nesfarsita. Am strans cortul pe ploaie, si-am pornit la drum spre Podragu, undeva pe la 1 dupa-masa, in pantaloni scurti si un tricou, lasand ploaia si vantul sa-mi biciuie pielea vanata, sa simt respiratia rece a muntelui pana in oase, sa-mi traiesc pedeapsa de a fi om printre animale. In Fereastra Zmeilor am ales varianta secundara de creasta, ce mergea pe sub varfuri, macar sa fim adapostit de vantul de gheata ce bantuia inaltimile. Am scapat noi de vant, insa ploaia ne-a insotit tot drumul, asemenea vechilor pacate si greseli ce se intorc sa-l chinuie pe om in clipele de intospectie.

   Urcam, coboram, treceam rauri iesite din matca, radeam de sete cu care paseam prin apele involburate, ne mai tinant cont ca-i apa sau pamant sub picioarele noastre, tot una era. Uneori cerul isi ridica valurile negre si deschidea in fata ochilor cate o caldare imensa, si-o lasa in fata noastra doar atat cat sa o vedem si sa ne inspaimantam cat avem de coborat si de urcat, lasand in urma intrebarea apasatoare "oare pe unde e posibil sa traversezi caldarea asta". Am mers cu picioarele, cu mainile, cu tot corpul, in genunchi, in coate, am tras cu dinti de noi, am ascultat urletul muntelui pravalind asupra noastra pietre, ploaie si vant, ne-am tarat prin namol, am uitat ca avem rucsaci grei in spate si haine ce cantareau cu 5kg mai mult decat ar fi trebuit de cata apa aveau in ele. Am mers 6 ore astfel, am cunoscut adevartul Fagaras in aceste ore, puternic, maret si de temut. I-am simtit fiecare bataie de inima, fiecare respiratie, fiecare sunet in corp. Au fost momente in care ma rugam sa ajungem toti intregi la cabana, altele cand trebuia sa ma intorc si sa ii dau din puterea pe care nu o aveam Dianei, au fost clipe cand am invatat sa fac pasi mici cand as fi rupt-o la fuga, am invatat sa rabd, sa sper, si sa am incredere in cei de langa mine si in munte. Adi radea, spunand ca am reinventat semnificatia cuvantului fleasca.
   Ultima urcare a fost rupta din iad. Urcam si tot urcam, si nu se mai termina, poteca devenea din ce in ce mai abrupta, pana cand am inceput sa urcam aproape vertical, si am tinut-o asa o eternitate. Inaintam prin namol, iarba si stanca, totul era vertical, vedeam maracjul abia cand ajungeam langa el, in jos parca era hau, prapstie, nu poteca marcata, urcam incet, pe rand, lasand in urma noastra semne de lupta disperata cu peretele. Rucsacul trage spre abir, bratele trag spre cer, picioarele se lupta zadarnic  sa ramana infipte in mocirla ca de clei ce aluneca spre negurile de sub noi. Ajungem intr-un final in creasta, ghicim ultima coborare spre Podragu si ne convingem ca undeva in nori, jos, e si cabana. Pornim iar la drum, dupa 10 min incepem sa zarim ceva  prin ceata, eu prima, apoi si Adi o vede, Diana saraca e prea epuizata ca sa mai aiba puterea de a crede in ceea ce ochii ii arata si se incapataneaza sa spuna ca nu vede nimic. Chiar si noi suntem putin tematori in a ne lasa prada iluziei ca suntem atat de aproape de adapost si de caldura, si nu ne putem permite sa ne lasam molesiti de speranta, asa ca ne incapatanam sa inaintam, pana cand speranta devine certitudine. O ora mai tarziu, uscati, si incalziti cat de cat am cazut de acord toti trei: acestea au fost cele mai aprige 6 ore pe munte de pana acum. Am adormit leganati de visul cald ce ne inconjura.

    1 august. Ploua, ploua, ploua.Am dormit toti trei aproape toata ziua. Ce-am mai stat trezi, am avut grija sa incercam sa mai uscam hainele, cortul si bocanci. Seara abia am adormit. Pcioarele imi tresareau involuntar, parca neobijnuite cu ziua ce trecuse, cand abia daca au fost folosite.

    2 august. Nori incep sa se ridice, nu mai ploua, apare si soarele. Scoatem si noi tot echipamentul in fata cabanei pe pietre la uscat. Abia pe la 12 am plecat de la cabana, cu tot echipamentul uscat de data asta. Am mers mai mult de placere, pai cu asa soare deasupra noastra cum sa nu mergi? Partea nordica a Fagarsului era in nori, sudica in soare, creasta parca era un imens vulcan ce fumega. In fata Vistea-Moldoveanu capitivi in soare. Parca eram prinsi intr-un miraj, atmosfera parac era rupta din basmele orientale. Ne asteptam sa iasa din nori un balaur sau un dragon inspaimantator, ne jucam in ceatata inabusitoare a muntilor, respiram cand  aerul rece al sudicei cand mireasma fierbinte a nordicei. Urcarea pe Vistea am facut-o mai mult pe ceata, trecand prin efectul de sauna al norilor. Cu cativa metri inainte de varf se linisteste atmosfera, si reusim sa vedem si noi varful. Lasam rucsci pe Vistea si pornim spre Moldoveanu. Diana se lasa furata de betia stanci, nerecunoscand omul care acum doua zile mai avea putin si plangea in ploaie de nervi, acum radea si catara fiecare colt ce-i iesea in fata. Am prins un moment de liniste pe varf, pana sa vina turistul roman si sa celebreze atingerea vf Moldoveanu printr-o poza nud, si prin urlete. M-am intors scarbita spre Vistea rugand muntele sa-si plece privirea, sa nu fie martorul unui asemenea comportament.
   Am pornit spre refugiul de la Vistea, inca avand un gust amar in mine, nestiind ce sa mai cred  despre oameni. Maine era ultima zi de vreme buna, dupa iar furtuni...trebuia maine sa ajungem la Sambata, si iar primesc o lovitura de data asta din partea lui Adi. Vrea sa coboram maine pe valea Vistea Mare, direct, sa nu ami pierdem incao zi, deja nu mai avea nici un chef de munte, se saturase de tot. Am inghitit in sec, si-am zis bine, de data asta invatand lectia de data trecuta. Aceasi privire plina de durere si regret pleca acum spre Sambata. Eram aproape 40 de oameni la refugiu, 18 au dormit in refugiu, restul afara. Seara se stabilise deja, a doua zi toti coboram, alarma de vreme rea zbura dintr-un colt in altul al Fagarasului.

  2 august. Ultima zi in Fagaras, ultima zi de tura, o tura incheiata in mod salbatic si natural, o tura in  care muntele m-a primit si cu bune si cu rele, mi-a aratat fata sa in toate ipostazele. A fost ziua in care am vazut prima capra neagra, urmarindu-ne de undeva de la 50 m deasupra noastra. O vale superba, salbatica, dusa pe picioare pana in Vistisoara, o vale presarata cu tufe de zmerura, un munte superb, salbatic, ce-si trage originea parca din junglele necalcate de om si isi aluneca coamele spre orase intr-o panta abrupta, parca spre a taia elanul omului ce-l nesocoteste si-l batjocoreste.
    Muntele stie ca cel mai pur adevar nu poate exista fara un strop de minciuna , ca bunatatea ascunde si rautate si ca in rautate se afla un dram de bunatate. Eu  stiu ca am in mine si samanta de demon insa nu asta ma intristeaza, ci mai degraba ma intristeaza demoni din jurul meu care au uitat samanta lor de ingeri. Adu-ti aminte ca esti om, ca ai o demnintate de a traii. Daca inseamna ceva aceasta demnitate atunci trebuie sa stii:"they ask no quarter, they hold no quarter".

Autor: Anca Ștefănescu
Înscris de: Anca Ștefănescu
Vizualizări: 7478, Ultima actualizare: Luni, 27 Aug 2007



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii FAGARASULUI  
Comentariu
Emi Cristea Emi CristeaAdministrator Alpinet , Luni, 27 Aug 2007, 18:28

Anca... de cand am eu visul asta. Pacat ca nu am timp...:-(

Comentarii pentru acest articol
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii



© Copyright 1999-2019 www.alpinet.org