Alpinet Hărți Montane Ghid Turistic Cluburi Montane IIC Salvamont
   Caută      site găzduit gratuit de Alpinet.org - ghidul tău montan   
Munții Carpați - Din nou pe Creasta Arpășelului

Din nou pe Creasta Arpășelului

Dinu Mititeanu (Cluj-Napoca)


      Este cunoscută noțiunea de "albastru de Voroneț". Într-o zi de vis, zi de octombrie cu cer de un albastru incredibil și cu vizibilitate "până dincolo de zări" un amic a lansat expresia "albastru de octombrie". Au trecut mulți ani de atunci și din fericire am avut parte de multe zile de munte de neuitat, de octombrie și nu numai, chiar dacă nu toate erau "albastre".
      La începutul de octombrie 2003, în 3 și 5 aveam de aniversat două evenimente familiale fericite, așa că urma să alegem doar locul unde să le sărbătorim.
      Mi se făcuse iarăși dor de Arpășel (vezi revista Munții Carpați, numărul 21). Hotărârea acestei "locații" am luat-o și având în vedere că Radu și Arnold nu făcuseră Arpășelul. O încercare de iarnă, în martie 2001, ne-a fost zădărnicită de vremea potrivnică: de pe Piciorul Caprei am cotit-o prin ceața densă pe lângă Revolver spre Vânătoarea și apoi peste Văiuga înapoi la Bâlea. Doar eu cu Radu și Ovidiu (eram zece, cinci erau turdeni ai lui Doru Iuga, de la Pajura) am continuat peste Iezerul Caprei până pe Paltinu și de acolo am reușit - tot prin ceață - să găsesc știuta coborâre de iarnă spre Șaua Bâlii.
      Așa că joi 2 octombrie, la frontale, montam corturile la Bâlea. Doar noi, 5 persoane, 3 corturi. Vremea se anunța incertă, dar eram în munte, respiram munte. Am stabilit deșteptarea la 5, 30, căci dacă doream să dormim pe săturate rămâneam în Cluj. Dimineața am strâns și corturile, de teama câinilor, vulpilor (care au răscolit noaptea prin containerele "campingului") și a posibilei curiozități a unor "patrupede cu două picioare". O dată cu zorile, plecăm spre ținta noastră.
      Închinăm un gând băimăreanului Gabriel Cojocaru - Kitty, în memoria căruia e fixat lângă șosea și parcare un snow-board de inox. Și el fusese găsit în '97 doar vara, în 29 iulie!!! Uriașa avalanșă din care scăpase ca prin minune Călin Tătaru a avut loc în 29 martie. Auzisem că acolo, în crăpătura acelui bolovan unde e fixată planșa comemorativă fusese găsit snow-boardul lui Kitty. Dar salvamontistul sibian Adi David mi-a spus că de fapt îl avea pe picioare.
      La Monumentul Alpiniștilor de la Lacul Capra, depun o floricică galbenă pentru Marius, Igor, Nelu și Titi. Tristețea ne e dublată de starea de degradare tot mai pronunțată a monumentului. Plăcile de marmură de pe soclu nu mai există, dar deja se desprind și de pe obelisc. Înghețul - dezghețul vor progresa de acum rapid, dacă nu se va face ceva. Dacă CAR - ul nu ar avea atâtea cheltuieli cu Căminul Alpin, aș fi mai optimist.
      Pe Piciorul Capra, ne oprim și ne descoperim la recent realizatul Monument al Speologilor. În marmură sunt săpate numele celor patru orădeni: Diana ARDELEAN, Adrian TONT, Balint HORWATH și Vlad LAZĂR. Și cât de adevărate sunt versurile adăugate (ale Magdei Isanos):
      "...când viața-i doar o picătură, între minutu-acesta care bate și celălalt. Și-mi pare ne-nțeles și trist că nu privim la cer mai des,
      că nu culegem flori și nu zâmbim, noi, care-așa de repede murim"
(din "Murim... ca maine", 1937)

      Dumnezeu să-i aibă în pază. Și bricheta și chibriturile ascultau de vânt, nu de noi...
      De pe Creasta Vârtopelului vedem doi turiști venind dinspre Podragu. Erau francezi, cum ne va spune apoi Raluca (ea rămasese "observator" în poteca turistică). Scoatem o coardă pentru rapelul de pe Vf. Vârtopel, unde pitonul e "la datorie". Ocolim Vf. Fântana, prin stânga. Eu și Marlene admirăm/ rememorăm Albota: Furca, La Vârteje, Sgăucurile, Vf. lui Gavrilă, Vf. lui Toader, neuitatul loc de cort din Căldărușa Preluca... Radu și Arnold urcă până la "sarmelele" de pe Vf. lui Adam, să-i pozam și filmăm, căci vremea e acceptabilă: și nori și valuri de ceață, dar și cer albastru și soare și vizibilitate până departe. Vântul s-a potolit.
      După altă "ședință foto" la "Obeliscul Arpășelului", ajungem în câteva minute la baza Urechii Estice. Ritualul legării în coardă: eu cu Marlene, Arnold cu Radu. Știu că aici sunt trei pitoane, deși Arnold nu vede decât unul. Le spun să-și imagineze (eu știu) cum se urcă iarna pe placa dintre primul și al 2-lea. Nici "țiglele de pe acoperiș" de mai sus nu se urcă iarna fără emoții. Acum însă aderența vibramului e perfectă. În vârful primei Urechi de Iepure, ca și la a doua, găsesc inesteticul cablu de oțel. Dar... până când cineva le va înlocui cu gujoane, le-am înțeles rostul după ce am aflat în seara de sâmbătă de la salvamontiștii sibieni că un piton de rapel de pe una din urechi s-a smuls cu un neamț! Brrr!! Noi, deși încș nu știam asta, folosim la rapel două pitoane.
      La urcușul pe Urechea a 2-a... nici un piton! Arnold încearcă în zadar să bată unul; toate fisurile fie au direcție nefavorabilă, fie sunt "oarbe". Urc eu cu atenție pe acele "țigle", dar mai prin stânga cablului, de care desigur m-aș bucura iarna, dacă l-aș găsi în zăpadă.
      În loc de două rapeluri de 15-20 m, (între ele este o terasă și pitoane) din prostie (am vrut să fie economie de timp) de pe a 2-a Ureche montăm un singur rapel, cu ambele corzi. La recuperare, coarda mea Beal s-a blocat/ înfășurat după vreun bolovan pe terasă și trăgând ''cu nădejde" s-o deblocăm, am reușit s-o facem "bună de tăiat în două bucăți"!! Și uite așa, soarta m-a hotărât să nu mai amân a-mi cumpăra una nouă, căci îi expirase cam de multișor "termenul de valabilitate".
      Strângem din nou corzile, ca să înaintăm mai rapid până la "rapelul cel lung". De fapt doar Arnold se grăbește, din motive de... Raluca; noi ceilalți trei admirăm, inhalăm, aspirăm, pozăm, filmăm, ne îmbătăm de grandoare, de frumusețe.
      Arnold coboară primul în "Marele V" - Portița Arpășelului și... la vale pe vâlcel! Îl înțelegem! Nu știu cum se face că eu, aici, de obicei am probleme. Data trecută, tot într-un octombrie, când eram doar cu Marlene, vântul dorea să facem rapel "la orizontală" și a trebuit să leg bolovani de capătul corzilor. Și pentru că au rămas tensionate, credeam atunci că n-au ajuns jos. De fapt ajunseseră, dar bolovanii și ele o luaseră la vale... Acum, dorind să-mi aduc de jos un opt de rapel, acesta s-a blocat într-o fisură, așa că până la urmă am făcut rapel tot pe carabiniere și am făcut pauză la mijloc, pentru a deznoda coarda buclucașă...
      Urcam spre Vf. Capra, oprindu-ne mereu pentru a privi înapoi. Nu atât spre de unde venim, ci spre tălăzuirea de creste și vârfuri, spre magnetul carpatin Viștea - Moldoveanu, spre acel profil-simbol și dincolo de el spre Urlea. Doar masivul Iezer - Păpușa e în nori. În Vf. Capra și Vânătoarea se întregește "rotundul". "Doamne ce frumusață" - spusese aici, în vara lui '98, unul din cei 5 studenți basarabeni "ai mei". Iar altul îi spunea: "Oare nu visez? Șiupește-mă!".
      Doamne ce măreție! Parcă privim de sus o machetă, așa cum am privit cândva macheta Alpilor, în sediul celebrei Companii a Ghizilor din Chamonix. Vf. Vânătoarea lui Buteanu este pentru mine (aveți fiecare câteva!) unul din acele locuri din Carpați în care - când sunt departe de munte - aș vrea să mă pot teleporta. Altele sunt: Amvonul din Crai, Vf. Picătura, un Ac al Morarului, Vf. Custura din Retezat și... și... Astfel de locuri vrăjite, pot fi/ sunt nu doar piscuri, vârfuri. Pot fi/ sunt și maluri de lac alpin, brâne, izvoare, cascade... Și îmi amintesc că Nea Gligor, cabanier (adevărat!) atunci la Bâlea, îmi spusese prin 1975, că doi ingineri din București au ieșit din cabană în seara de revelion, pe la ora 21, ca să fie la cumpăna dintre ani pe Vf. Vânătoarea!
      Îi propun lui Radu să coborâm pe Custura Buteanului, căci Marlene preferă de data asta să coboare prin Văiuga, de unde ne va filma cu zoom-ul. Cu ea făcusem Custura - cu rucsacii de 80 l, după Albota din vara asta. O tură super lejeră, dar super faină! Multe zone de stâncă le-am putea ocoli pe brâne de iarbă, dar... ar fi păcat!
      La întâlnirea cu marcajul de pe Netedu așteptăm să salutăm apusul. Oare de ce? Căci am salutat, admirat, pozat atâtea?
      La Bâlea, montăm iarăși corturile, tot la frontale. Nu ne mai deranjează vulpea, ci, între orele 1-2 din noapte, un grup de "corturari" ca și noi, dar care continuau să facă gălăgie, multă vreme. E drept că s-au potolit după ce m-am "rățoit" la ei...
      Sâmbătă, 4 octombrie. Ne sculăm abia la 7, căci ținta e lângă noi: Muchia Bâlii. O vom parcurge în aval, până la Curmătura Văroasă, șaua de deasupra vâlcelului cu palisade metalice antiavalanșe. Nu știm cum o fi mai departe, dar până aici nici vorbă de 1B! Vara nu e nevoie de coardă! Pe creastă e vânt, e drept că nu prea turbat. Pe șosea urcă mereu mașini, la Bâlea e din nou "furnicar". Coborâm în însorita Valea Doamnei, unde nu e pic de vânt și urcăm direct vizavi. Facem o pauză de masă, cu ochii atrași de un alt magnet: Muchia Sărății, de dincolo de Valea Laita. Îi va veni rândul și acestei lungi și spectaculoase custuri făgărășene și al celor încă vreo câteva încă neparcurse. Căci atunci când mai ai încă munți sau muchii, văi neparcurse e bine: e o dovadă că ești (încă) tânăr!
      Doream un dus-întors pe Mudroacsele (aval de locul în care am atins Muchia Laita), dar o urmăm spre amonte, căci îi zărisem lânga Lacul Doamnei pe Arnold și Raluca; aveam întâlnire cu ei în Curmătura Văroasă a Muchiei Laita. Urcăm cu ei spre Vf. Laita. Foarte lejer, cu excepția unei zone - superbă surpriză - de 15-20 m unde asigurarea în coardă ne ajută să ne bucurăm din nou de contactul degetelor cu stânca.
      Pe creastă, deja ceață și "mirosul" vremii pe care o anunțau de ieri avangarda de ciruși. Și, în Poiana Soarelui, tare ne mirăm să găsim... o turmă de oi!!! Aici, la prima ninsoare, poate veni camionul după ele. Într-o altă căldare alpină nu cred să riște vreun cioban o astfel de întârziere.
      La Bâlea, sosiseră salvamontiștii. Așa că nu vom mai monta corturile... Speram - și așa este - să fie printre ei și Fane Tulpan. Îl felicităm cu căldură pentru Everest. După ce îi ajutăm să sorteze și să bage în magazie deșeurile de cherestea aduse, urmează seara de povești adevărate. Fane nu e omul care să le spună fără să tot pui întrebări. Și Arnold tot pune întrebări, căci e clar că are în plan să ajungă și el pe acolo...
      E o plăcută ocazie pentru mine și Marlene să deschidem sticlele de șampanie... Ce fain e să fii între Prieteni! Unii cărora le-ai strâns mâna doar de o oră, dar pe care ai sentimentul că-s vechi prieteni. Și nu mă pot abține de a aminti iarăși versurile inegalabilei Magda Isanos:
      "Și-mi pare-așa de rău că se mai poate,
      găsi atâta vreme pentru ură..."
      Continuarea ați citit-o mai sus, scrisă pe Monumentul Speologilor Orădeni.
      Am mai amintit amicilor sibieni de salvamontistul Tedy Tischler -"diriginte de șantier" când se ridica refugiul, de "echipa de aur a lui Toma Boerescu" - alpiniștii salvamontiști Gimi Melzer (+), Egin Scheiner și Ion Grigore, de cât de bine ne înțelegeam noi, clujenii cu sibienii și cu timișorenii lui Do'n profesor Seracin. De ridicarea refugiului Călțun, de ultima urcare la Bâlea a lui Nea Toma...
      A început apoi să plouă. Îi mulțumim Măriei Sale Muntele că a fost din nou îngăduitor cu noi. Duminică dimineață - la Bâlea - era o vreme "să nu scoți cățelul din casă" - cum spunea bunicul. Așa că... am spus băieților și Bâlii "la revedere". La ora 12 porneam spre Cluj. După câteva serpentine, nu mai eram "cu capul în nori". Iar acum când butonez, iarăși e afară vreme de ținut cățelul în casă. Dar eu nu am cățel... Măcar dacă vremea rea din munți ar mai salva viața unor capre negre. Căci ați aflat deja că a început "selecția, extragerea exemplarelor bătrâne, bolnave". I-am și văzut, am și auzit o detunătură...
      Sper că până la Memorialul Miși Szalma să revină vremea bună. Sper să fie amabilă și Crăiasa Carpaților, la un an după ce a întristat-o și pe ea și pe noi, cel care avea atâția buni prieteni: Mihai Benea. Sper să aveți vreme bună voi toți, oriunde veți fi, la oricare din întâlnirile alpiniștilor care de data asta se suprapun, la întâlnirea montaniarzilor cu potecile, vârfurile, crestele de care vă este dor...
      Curândele zăpezi vor omorî prin hipotermie acele nu multe și nu mari, dar delicate floricele întârziate care ne-au zâmbit în aceste zile de neuitat. Din ele, vă ofer un simbolic buchețel, mai ales de rhodo, care, ici-colo câte un fir, a înflorit a doua oară în toamna asta.
redactat: Ică Giurgiu

Autor: Dinu Mititeanu
Înscris de: Cătălin Olteanu
Vizualizări: 11626, Ultima actualizare: Marți, 7 Oct 2003



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii FAGARASULUI  
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii



© Copyright 1999-2019 www.alpinet.org