Alpinet Hărți Montane Ghid Turistic Cluburi Montane IIC Salvamont
   Caută      site găzduit gratuit de Alpinet.org - ghidul tău montan   
Jurnale - Făgăraș - Moldoveanu

Făgăraș - Moldoveanu

La capătul unei lungi perioade de acumulări pe diverse planuri (echipament, materiale, experiență și antrenamente adeseori epuizante) am reușit cea mai mare performanță a mea de până acum: cucerirea solitară a vârfului Mont Blanc - 4810m - în luna august 2003.

De atunci, am început să fac noi planuri și de ce nu, să visez mai sus. Astfel gândesc acum la o expediție în America de Sud pentru cucerirea vârfului Aconcagua - 6985m - vârf pe care sper din toată inima să ajung, poate chiar anul viitor, în cursul lunii februarie (în plin sezon).

Am început din nou acele antrenamente dure și prima etapă practică "în munte" am ales să se desfășoare în munții Făgăraș. Obiectivul principal l-a constituit "acoperișul României" (vârful Viștea Mare 2527m - vârful Moldoveanu 2544m) și parcurgerea unei muchii nordice (Muchia Zănoaga - 1A) cu văile ce o mărginesc (Valea Viștea Mare la vest și Valea Viștișoara la est).

Am plecat din Târgoviște, joi 11 noiembrie 2004, însoțit de doi prieteni și colegi de club, George Matei și Gică Burlacu, alături de care am petrecut minunate clipe și am parcurs numeroase trasee, atât vara cât și iarna. Din echipă urma să mai facă parte Marius Popescu sau Marius Prundaru, dar din păcate, nici unul nu a reușit (din motive personale) să ni se alăture.

Traseul parcurs cu mașina lui George a fost următorul: Târgoviște - Sinaia - Bușteni - Pârâul Rece - Râșnov - Zărnești - Șinca Nouă - Șinca Veche - Secărița - Sebeș - Recea - Lisa - Sâmbăta de Sus - Complexul Turistic Sâmbăta, unde ama ajuns la ora 15: 30.

Am pus cortul lângă apă (sub cireș) în vecinătatea Mănăstirii Brâncoveanu pe care am și vizitat-o. Ca și altă dată, am rămas profund impresionați de arhitectura în stil brâncovenesc și de curățenia și liniștea ce domnesc aici. Am făcut poze, am aprins lumânări și am revenit la cort parcă mai curați în suflet și credință.

Am mâncat, am instalat sacii de dormit apoi am mers să bem câte o bere. Am fost singurii clienți din local în acea seară... Afară era din ce în ce mai frig, cerul era senin, fără nici un nor. În sacii de dormit era însă chiar foarte bine și am adormit curând alintați de susurul pârâului Sâmbăta. Peste noapte ne-am trezit de câteva ori, am făcut ceva manevre la fermoarele cortului, deoarece afară erau  - 4 grade.

Dimineață ne-am trezit la 6: 30, am mâncat câte ceva, am băut câte un ceai fierbinte după noaptea friguroasă și am strâns bagajele. Tot cortul era plin de gheață iar pe jos, la fel, o brumă groasă. Altă surpriză a constituit-o mașina care nu voia să mai pornească. Am reușit într-un final s-o mișcăm, cu ajutorul altei mașini - de fapt singura care a trecut în decurs de o oră și jumătate. Această zonă atât de populată vara, este aproape pustie în această perioadă, exceptând zilele de sărbători religioase.

Datorită întârzierii, am hotărât să plecăm spre Valea Viștea Mare cu mașina, pentru a câștiga timp, deoarece eram în întârziere cu o oră și jumătate. Am ajuns la cătunul din dreptul Văii Viștișoara și am hotărât să lăsăm mașina la una din gospodăriile ce alcătuiesc această așezare, neștiind pe unde o să coborâm, astfel ca mașina să fie undeva la jumătatea distanței între văile Viștea Mare și Sâmbăta.

Am plecat pe jos și am început să urcăm pe Valea Viștea, după plictisitorul mers pe drumul forestier și perioada de acomodare cu rucsacurile grele. Frumusețea locurilor, vremea deosebit de generoasă - senin și relativ cald - fac ca buna dispoziție ne să revină, la cote maxime. În timp ce mergeam, mai consumam din energie depănând amintiri, vorbind despre prieteni și nu numai și uite așa, încet, încet, am ajuns la golul alpin. În față, căldarea Viștei se deschidea în toată splendoarea ei. Marcajul apărea destul de discret, ascensiunea pe timp de iarnă, necunoscând zona, fiind extrem de dificilă și chiar nerecomandată, spun eu. Am depășit un adăpost (probabil o stână) destul de bine întreținut, ce avea chiar și niște izoprene, e adevărat cam rupte, dar bune în lipsă de altceva.

Serpentinele, când mai scurte, când mai largi, ne purtau spre culmi, spre Portița Viștei. La un moment dat a apărut un pui de hermelină, complet albă, semn că se apropie iarna. Ajungând la turnul de sub Portița Viștei am făcut poze și glume, unul pe seama altuia, după obositorul marș cu rucsacurile grele. În Portița Viștei, având în vedere că nu era decât ora 16: 00 și vremea foarte bună, am hotărât să urcăm pe vârf în acea seară. Am ascuns bagajele printre stânci, luând cu noi doar pioleții, lanternele și aparatele de fotografiat.

Am ajuns pe Vârful Viștea Mare (2527m), al treilea ca altitudine din România, la ora 16: 30 și am făcut poze în toate direcțiile.

"Creasta de 421m ce leagă vârfurile Viștea Mare (2527m) și Moldoveanu (2544m) formează un ansamblu trapezoidal (ca un acoperiș de casă) foarte ușor de recunoscut, atât dinspre est, cât și dinspre vest. Ansamblul are patru fețe: două trapeze, spre est și spre vest și două triunghiuri, spre nord și spre sud. Trapezul estic aparține muntelui Valea Rea, iar cel vestic - Muntelui Orzăneaua. Muntelui Moldoveanu îi revine doar triunghiul sudic, iar Muntelui Viștea Mare, cel nordic. Creasta de mare altitudine a ansamblului a fost măsurată de A. B. Szalay (421m) și are în zona de mijloc o șa îngustă, o spintecătură. Din vârful Moldoveanu pornește spre sud una din din cele patru mari ramuri făgărășene Culmea Moldoveanu - Scărișoara - Picuiata, cea mai înaltă creastă de munte din țară. L a 6 km de Colțul Viștei Mari, ramura atinge încă altitudinea de 2400m iar pe lungimea de 8 km ea nu scade sub 2300m" - Ilie Fratu, Andrei Beleaua, Octavian Fratu - Pe custurile făgărășene - Editura pentru  Turism 1991

L ora 16: 50 am ajuns acolo unde ne-am dorit, pe Vârful Moldoveanu (2544m). Priveliștea era copleșitoare: spre nord Ardealul cu Oltul șerpuind pe la poalele subcarpaților, spre sud Muntenia, atât de dragă nouă. Trăiam clipe unice și savuram un citat din Blaga "oprește Doamne clipa și mărește eternitatea..." ce era încrustat pe o placă montată aici. Am făcut poze și am legat panglica tricoloră ce am avut-o legată la piolet pe vârful Mont Blanc, de crucea metalică ce marchează cel mai înalt vârf al țării.

Ne-am retras, pentru că întunericul se apropia, era ora 17: 15 când am început coborârea. Am recuperat rucsacurile și ne-am îndreptat spre refugiul alpin Portița Viștei, administrat de formația Salvamont Victoria. Am rămas aici peste noapte, alături de doi bucureșteni și doi turiști polonezi. Noaptea, datorită adăpostului din zid, în ciuda faptului că eram la 2300m, a fost mai cald decât în seara precedentă, jos la Sâmbăta în cort. Totuși, nu era chiar ca acasă...

A doua zi, după ce am mâncat și ne-am luat apă de la unul din izvoarele ce se varsă în Iezerul Triunghiular din Valea Rea, am plecat la drum, dar nu pe traseul de creastă, marcat cu bandă roșie. Am urcat pe vârful Hârtopu Ursului (2461m) și am admirat căldarea cu același nume, suspendată deasupra văii Viștea Mare și muchia omonimă de grad 3B, lungă de œ km, custură stâncoasă ce închide căldarea pe latura vestică, despărțind-o de valea glaciară Viștea Mare. Tot de aici am studiat și Muchia Zănoaga și am constatat că Spintecătura Zănoazei delimitată de doi pereți verticali de circa 40m nu se poate parcurge decât cu materiale tehnice (pitoane, coardă etc), așa că am hotărât să evităm această porțiune din Vârful Gălbenele (2456m), până dincolo de spintecătură, printr-o buclă ceva mai lungă, extrem de spectaculoasă, cu diferență de nivel destul de mare, dar mai ușoară din punct de vedere tehnic.

Așadar am coborât în șaua Viștișoara (2304m). Pe această porțiune versantul nordic al crestei principale, cade spre Căldarea Viștișoarei printr-un perete de stâncă de aproape 100m, având la bază pânze de grohotiș. Peretele este întretăiat de numeroase hornuri și fisuri. Cel mai estic horn este și cel mai accesibil, având panta relativ moderată (în medie 45 de grade, exceptând o zonă situată la două treimi de bază, unde o săritoare barează calea). Hornul este ușor de recunoscut datorită faptului că este ușor răsucit spre vest și pentru că pe fundul său se găsește grohotiș. Am coborât atenți să nu declanșăm o avalanșă de pietre, dar la un moment dat undeva deasupra săritorii a trebuit să împingem la vale doi bolovani ce stăteau să cadă, riscând astfel să pice pe noi. Am constatat pentru a nu știu câta oară că aparențele sunt înșelătoare și dificultățile constatate de sus, nu sunt chiar atât de greu de depășit. Mai multe trepte și o mică brână de lățimea unei tălpi de bocanc, ne-au permis să străbatem punctul cel mai dificil. După săritoare, panta a devenit mai moderată și locurile mai primitoare. Principala problemă în această zonă o constituie grohotișul instabil. Până la lac am mai făcut circa 20 de minute, dar vremea bună și reușita parcurgerii acestui pasaj ne-au făcut să uităm de bagajele grele.

Am ajuns la Lacul Viștișoara unde am întâlnit un stâlp indicator cu săgeată de marcaj punct albastru ce vine din vale și urcă în Curmătura Răcorelelor, pe Muchia Drăgușului (1B), de unde coboară la cabana Valea Sâmbetei. Aici am mâncat ciocolată, am făcut poze și am studiat atent versantul estic al Muchiei Zănoaga în căutarea unui posibil traseu  (nemarcat desigur) care să ne scoată sus pe muchie. Din spintecătura Zănoagei coboară un horn pământos ce pare accesibil dar peretele nordic este vertical și prea greu de parcurs cu rucsacurile grele. Undeva în zona Vârfurilor Bisericii de Sus și de Jos coboară numeroase hornuri foarte accidentate și înclinate spre Căldarea Viștișoareai, toate acestea formând Răutațile Zănoagei. Zona părea inaccesibilă. Ceva mai jos, am zărit un vâlcel mai bine conturat până în creastă și am hotărât să urcăm pe el. Urcușul a fost foarte obositor iar panta foarte mare ne-a supus la un serios examen de cățărare "în patru labe", uneori cu ajutorul pioleților. Am bălăurit un timp prin niște arbuști uscați apoi prin jnepenișuri ce parcă nu se mai terminau. Privind înapoi către vale ni se tăia răsuflarea constatând că nu mai e cale de întoarcere, poate doar în rapel, așa că "mergi ori crapă!" erau cuvintele pe care le repetăm adeseori obsesiv.

În cele din urmă, am ieșit într-o mică căldare suspendată și de aici în creastă. Versantul vestic este la fel de înclinat, dar datorită faptului că este înierbat, părea ceva mai primitor. Creasta prezintă mici variații de nivel delimitate prin șei, pe toată lungimea ei. Treptat ea devine mai lată iar jnepenișurile urcă până spre creastă. Am ales să coborâm tot în Valea Viștișoara, deoarece este mai sălbatică, astfel încât să parcurgem un traseu general în circuit și să recuperăm mașina aflată undeva jos în vale la una din cele câteva case.

O posibilitate de coborâre pe versantul vestic era Piciorul lat numit Piscul la Pârâul Calului către o poiană unde se găsește o casă de vânătoare, iar de aici în Valea Viștea Mare, pe unde am urcat. Coborârea era și ea destul de dificilă, am făcut-o "la bunul simț" și ne-a luat ceva timp. Apoi a început pădurea, locurile fiind de o sălbăticie rar întâlnită pe o vale marcată. În cele din urmă, pe la 16: 30 am revenit în firul văii, la marcajul care apare destul de rar. Valea era întunecoasă și pe alocuri are aspect de canion. Datorită frunzelor poteca se distingea foarte greu, uneori o luam pe firul apei, printre stânci, când pe un mal când pe celălalt.

Începea să se întunece. Am tras tare să prindem capătul drumului forestier înainte de lăsarea întunericului, orientarea fiind foarte dificilă. Apele Viștișoarei au intrat într-un mic canion presărat cu numeroase praguri. Poteca spânzură undeva deasupra. Am ieșit la liman la ora 17: 30, așa cum ne-am dorit. De acum drumul era lat și vizibilitatea încă bună, era senin dar începea să fie din ce în ce mai frig. La ora 18: 00 am ajuns în sfârșit la mașină. Drumul a fost foarte lung, obositor, cu diferențe mari de nivel. Am parcurs în două zile ceea ce ne propusesem să facem în trei, dar a meritat. De mâine, prognoza meteo nu era cea dorită.

Ajunși la mașină, aceasta refuza din nou să pornească. Cu ajutorul unui localnic vânjos și bine "afumat", am reușit să pornim mașina. Dar acesta, nu împingea de unde trebuie și în elanul lui voinicesc, a rupt eleronul din spate al mașinii lui George. Acesta era distrus, aproape uitase de frumoasa tură ce ne-a reușit și stătea să se încheie.

La ora 19: 00 am ajuns din nou la Complexul Turistic Sâmbăta. Am mers la o bere și le-am făcut cinste prietenilor mei pentru reușita acțiunii și pentru că a doua zi era ziua mea. Berea mult dorită ne-a mai dezlegat limbile dar ne-a înnodat parcă picioarele. Am plecat la mașină și am campat din nou sub cireș cu speranța că va fi mai cald decât în prima noapte.

Duminică am plecat spre casă, oricum vremea se schimbase foarte rău. În suflet rămâneam cu amintiri de neuitat, cu sentimentul dorințelor împlinite, poate mai curați, mai buni și cu siguranță mai săraci în buzunare dar mai bogați în suflet.

Mulțumesc din toată inima celor doi tovarăși de drum, buni prieteni și colegi de club, George Matei și Gică Burlacu, fără de care cu greu aș fi reușit parcurgerea acestui traseu, precum și tuturor celor care m-au sprijinit moral în această acțiune.

Dedic această tură, cuiva tare drag mie, unei persoane cu totul și cu totul specială, care a dispărut dintre noi, în urmă cu exact 13 luni, bătrânului și scumpului meu bunic, Radu Nicolae, decedat pe 10 octombrie 2003.

 

Mihai Radu - membru A. T. Chindia Târgoviște

Autor: Mihai Radu
Înscris de: Ileana Bocanciu
Vizualizări: 15140, Ultima actualizare: Duminică, 14 Nov 2004



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii FAGARASULUI  


O poză:
Înaintare, înscrisă de Claudiu Craciun
Mergeam spre Vanatoarea lui buteanu, sub comanda lui Fane Tulpan,in a 2 zi de iesire in creasta, in timpul scolii de iarna din 3-10 aprilie, imediat dupa controversata scoala, pe lista alpinet2k. Se poate si asa, fara controverse si toti multumiti ;)

Un articol: [N-am găsit]

Un traseu: [N-am găsit]

Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii



© Copyright 1999-2019 www.alpinet.org