A treia zi (ultima): 18 iulie 2003

"Daca te voi uita vreodata, uitata sa fie dreapta mea! Sa se lipeasca limba mea de cerul gurii, de nu-mi voi aduce aminte de tine..."

M-am trezit ultimul. Am fost trezit mai intai de niste bubuituri in podea, spargeau ceva lemne, insa am adormit la loc. Apoi am fost trezit de fratele meu, cu un ghiont in coaste de mi-a oprit rasuflarea - asa stie el sa trezeasca oamenii. Am raspuns ceva morocanos si am mai stat putin, pana sa ma trezesc. Apoi m-am trezit, am facut bagajul, am mancat ceva si ne-am pregatit de plecare. Aveam drum lung de facut. Pana la Gropa Seaca era ceva de mers, iar de acolo mai erau vreo 19 km pana in Petrosani. Am facut poze la refugiu, am scris cateva randuri in acel caiet, ne-am luat tot ce ne trebuia, am lasat acolo ce nu ne mai trebuia (niste conserve, zahar - o conserva au luat-o cei care urcau pe creasta, cei din Petrila... nu-mi aduc aminte nici un nume, decat al fetei: Nicoleta, pentru ca doar pe ea au strigat-o pe nume). Ei au plecat spre creasta... vremea nu se anunta prea superba... era cald, boare, si nu mai era senin ca ieri dimineata... Au plecat si ei spre creasta. Alte persoane cu care ma intalnesc, cu care ma simt bine si pe care nu o sa le mai vad niciodata! Asta face parte integranta din drumetiile pe munte. Intalnesti oameni, te simti bine impreuna cu ei, apoi fiecare isi urmeaza drumul sau, de multe ori nemairetinand nici macar numele...

Insa astfel de lucruri de intampla si in viata de zi cu zi, nu numai pe munte, si cu persoane pe care le stii de mult, nu pe care le intalnesti intamplator intr-o noapte!

Imi aduc aminte de toate persoanele pe care le-am cunoscut in adolescenta mea, care inca nu s-a terminat complet... de persoanele cu care multe navete de bere am ucis la petreceri, in parc sau la terase, de persoane care mi-au inseninat multe zile si nopti, de persoane in compania carora m-am simtit minunat si de care acum nu mai stiu nimic! Absolut nimic...  unde sunt acele vremuri? Unde sunt acei amici? Spulberati in cele 4 colturi ale tarii, daca nu chiar ale lumii... cine mai stie? Fiecare isi urmeaza viata lui, cunoscand noi persoane si pastrandu-le in amintiri pe cele vechi... cat de mult? Asta cred ca depinde de cat de mult acele persoane au intrat in sufletul nostru... unele vor ramane vesnic... si ce poate fi mai trist decat sa le porti imaginea lor in minte, in amintiri si sa nu le mai vezi niciodata?... sa le retii chipul... un chip care ramane mereu tanar, asa cum l-ai cunoscut tu, si care nu imbatraneste o data cu tine... sa porti mereu, pana la adanci batraneti, un chip al carei aparitie in mintea ta, in amintirea ta, sa te faca sa zambesti chiar si pe patul de moarte... un om, o persoana, poate chiar mai multe, care ti-a intrat in suflet si pe care nu o mai poti scoate... persoane pe care nu le vei mai vedea niciodata... unele pt ca nu faci nimic sa le reintalnesti, gandindu-te ca probabil te-au uitat si nu le mai pasa de o posibila revedere, si care poate isi doresc la fel de mult ca si tine sa va revedeti... altele pt ca tu, chiar daca incerci sa le revezi, iti vei da seama ca ai fost deja uitat si ca acea/acele persoane nu mai vor sa te vada... de ce sa nu vrei sa revezi o persoana, un fost prieten? Exista doar 2 motive: fie pt ca ti-a facut ceva rau si nu vrei sa mai stii de acea persoana (te-a tradat, te-a inselat, etc); fie pt ca tu i-ai facut ceva rau,  si te simti vinovat fata de ea, si nu vrei sa fii nevoit/a sa iti ceri iertare (pt ca ar insemna sa recunosti ca ai gresit, desi tu nu ai facut decat sa iti urmezi propriile dorinte...) sau pt ca iti trezeste amintiri neplacute, legate de faptul ca daca nu ai fi gresit fata de acea persoana, desi crezi ca ti-ai urmat propriile dorinte, alta ar fi fost viata ta acum... poate chiar mai buna... poate ca tocmai asta ti-ai fi dorit, dar atunci nu ai stiut, ai gresit, si nu vrei sa recunosti... sau nu ai curajul...

Am pornit si noi la vale. In refugiu mi-am dat seama ca in drumul de coborare de pe Parangul mare pana la refugiu, mi-am pierdut un tricou...

Coborarea spre Groapa Seaca se face la inceput prin padure... un traseu usurel, insa genunchii nostri nu mai suportau coborarea. Era foarte cald, nu adia nici urma de vand si o boare insuportabila ne inconjura. Am trecut peste apa paraului Rosiile, pe partea dreapta si ne-am indepartat de el. Padurea era plina de copaci cazuti, fie de vand, fie de greutatea zapezii, fie sub propria lor greutate, fie doborati de alti copaci, in caderea lor. Era o mare anarhie in jur, insa toata aceasta anarhie forma un tot unitar, imposibil de invins, de distrus: padurea!  Atunci cand urmaresti un tel, numai singur poti ajunge la el - nu poti astepta ajutor de la nimeni... totul depinde de tine!  Atunci de ce suntem impreuna toti cei care urmarim un tel comun in viata? Padurea ne raspunde la aceasta intrebare: suntem toti uniti pentru ca padurea este mai puternica decat un copac solitar. Padurea pastreaza umiditate, rezista la furtuni si ajuta pamantul sa fie fertil. Copacii fac padurea puternica. Dar ceea ce face un copac sa fie puternic, sunt radacinile lui. Dar radacinile unei plante nu pot face alte plante sa creasca. A fi uniti pentru acelasi scop inseamna a permite fiecarei persoane sa creasca in felul sau... cine nu stie insa cum trebuie sa creasca, cine nu se intreaba si nu afla asta, fa sfarsi ca acei copaci prabusiti inainte de vreme... cu ceva au gresit ei, din moment ce toti ceilalti au rezistat inemperiilor care pe ei i-au doborat!

Am continuat coborarea prin padure, am mai trecut peste un parau care venea de pe versantul din dreapta si alerga grabit spre apa Jietului, apoi am coborat pana jos, la un baraj pe Jiet (care nu ne-am dat seama pentru ce fusese construit) si de acolo am continuat pe un drum forestier. Un drum superb, calm, linistit, care ne-a relaxat. Era un drum de care aveam nevoie, drumul perfect de a incheia excursia. M-am uitat inapoi, la crestele Parangului si am simtit ca, chiar daca asi vrea, nu asi fi in stare sa uit acest munte. Pana acum, ramane favoritul meu. Am multe amintiri placute de aici... Am privit inapoi: "Nu te voi uita niciodata... niciodata! Si de cate ori voi avea ocazia, ma voi reintoarce!"

Drumul acela ne-a readus starea de veselie, insa mie imi amintea ca asta e drumul de intoarcere, de parasire a locului unde ma simt cel mai bine... Am vazut si o vipera, care a trecut peste drum, prin fata noastra. Alin a dat cu un bat pe ea, si a inceput sa se agite, dupa care a fugit in padure. Nu stiam ca sunt vipere prin Parang. Am ajuns si la cabana Groapa Seaca, de unde am luat o sticla de Sprite de 2 litri (aveam o pofta!!!) si unde am mancat cate ceva. Tot din rucsac... am scos o paine feliata, impachetata intr-o punga de plastic - asa o cumparasem. Cand am luat o felie sa o mananc, am observat ca era complet stricata - mijlocul ei era umed si mirosea puternic. Era imposibil de mancat. Am zambit: asta e viata care si-a urmat cursul si nu a fost folosita la maxim - si acum e prea tarziu. Am scos o cutie de pateu, dar nimeni nu avea pofta de pateu: asta e viata care inca nu si-a facut cursul si asteapta momentul potrivit. Am scos apoi cealalta paine, pastrata intr-o plasa, care era inca foarte buna... si am impartit-o cu ceilalti: acesta e momentul prezent:). Sa stii sa-l folosesti fara frica. A fost mistuita intreaga paine - fara frica:).

Am pornit la vale pe drumul asfaltat, care duce in Petrosani. 19 km. Am inaintat vreo 4 km, si a trebuit sa facem un popas, pentru ca aveam niste treburi ce nu mai sufereau amanare... prin padure, am mai zarit un sarpe (nu am vazut exact ce era)!

Am pornit din nou la drum... a trecut pe langa noi o masina cu numar de Bucuresti si au iesit din ea, pe geam, 2 jumatati de fete care dadeau agitate din maini... ce vroiau, nu stiam! Insa ne-am zis: decat sa se fi agitat atata, mai bine ne luau si pe noi. Alin chiar a exclamat:"Ba, e bine sa ai cu tine intr-o excursie si o bezmetica din asta, ca te mai inveseleste!" Apoi, a mai trecut o masina, si inca una, si inca una, si inca 2, toate cu numar de Bucuresti - tot neamul cred ca fusese la munte. Una din masini nu transporta decat 2 persoane, in fata, in rest era plina cu izoprene. Unde or fi campat si incotro se indreptau? Am trecut pe partea dreapta a Jietului, pe pod si am dat de un izvor. Eu ma pregateam sa ma spal cand a trecut un camion, care, la semnul lui Alin, a oprit. Si ne-am urcat in el, desi nu prea era loc. Cara lemne iar in cabina nu prea era loc. Dar ne-am inghesuit acolo, insa eu am fost nevoit sa-l tin in poala pe Traian, ca el era cel mai usor... saracele mele picioare. Am intrat si in chei, am vazut si un pescar pe acolo. La un km inainte de a iesi din chei, s-a pus si ploaia! Si ce ploaie... si ne-a urmat pana unde a trebuit sa coboram. Caci nu mergea pana in Petrosani, ci ne-a lasat la vreo 5 km departare de gara. Ne-am dat jos pe o ploaie torentiala, am pus pelerinele pe noi, insa la incaltari i-ar ne-am udat putin... I-am dat 50000 lei si a fost prea multumit omul. Si hai la drum, la vale. Ne-am uitat spre creste - saracii, cei din Petrila, care acum probabil erau pe creasta. Ne-am gandit si la cei din Dej, care acum erau in drum spre Calcescu, pentru ca ieri au stat sa odihneasca. Obosisera de la telescaun pana la Mija. Asta e: a fost alegerea lor, iar acum suportau consecintele acelei alegeri! Se auzeau unele tunete, inabusite, indepartate. Din fata trece o duba, care ma stropeste tot si imi scapa cateva cuvinte la adresa stramosilor soferului... dupa 1 minut, ma uit inapoi, in speranta ca va veni vre-un camion, si il vad pe cel cu duba ca intoarce exact unde coborasem noi din celalalt camion, urca cateva persoane in duba si vine spre noi. Ii anunt si pe ceilalti. Ne oprin, asteptam, facem semn, semnalizeaza dreapta, deci clar, opreste sa ne ia. I-am multumit in gand si mi-am cerut scuze, tot in gand, pentru cuvintele care mi-au scapat cand m-a stropit cu masina... Si am urcat in duba... acolo era o femeie cu 2 fete care fusesera la cules de afine (una din fetite era mov pe la buze, de la cate afine mancase) si mai era un baiat din Petrosani, care m-a intrebat de unde vin. I-am spus, i-am spus si de unde suntem. A zis ca a facut si el cateva trasee pe aci, ca intentioneaza sa se duca in Fagaras, dar dupa Sighisoara... nici in acest an nu voi ajunge in Sighisoara, din pacate!

Am coborat in Petrosani, am ramas surprinsi ca nu a trebuit sa platim nimic... aceea era o cursa pentru mineri...

Si iata-ne in mijlocul civilizatiei... Noi, veniti de pe munte, din trasee dificile, eram veseli si plini de viata. Cei din jur pareau plictisiti si... obositi. Da, obositi! Obositi de zilele lor identice una cu cealalta! Cand o actiune devine obisnuinta, isi pierde semnificatia; si poate sfîrsi prin a provoca daune. Fiecare actiune este actiunea ta, si exista un singur secret: nu lasa ca obisnuinta sa preia comanda miscarilor tale. Nuu e vina nimanui ca ei se complac in aceasta viata. Ei sunt singurii care pot sa si-o schimbe. Se amagesc ca le place asa cum traiesc... insa de ce sunt asa de rupti de realitate cand merg pe strada? Pentru ca totul a devenit rutina in viata reala si ei traiesc mai mult in ganduri... in vise. Viseaza cu ochii deschisi. Cine insa ii opreste sa-si puna in aplicare visele? Nimeni altcineva decat ei insisi... Si sunt multi care fac la fel. Viseaza dar le e teama sa isi puna in aplicare visele. Nimic nu ii opreste in afara de ei insisi. Singurul lucru care face visele oamenilor imposibile este frica de esec. Pentru ca, de teama ca nu or sa reuseasca, nu mai incearca nimic. Asa nu vor afla niciodata daca ar fi putut sau nu!

Cei care apuca intr-o noua directie dar vor sa pastreze ceva din vechea lor viata, sfarsesc prin a fi sfîsiati de propriul trecut.

Muntii sunt atat de aproape de ei... insa, nu stiu de ce, cred ca foarte multi nici nu au calcat pe crestele lor...

Fiecare zi este o noua sansa, si asta nu trebuie sa uitam niciodata. De aceea soarele rasare in fiecare dimineata, pentru a ne reaminti asta. De aceea privim rasaritul cu sufletul plin de fericire, iar apusul il privim coplesiti de melancolie! Insa si apusul anunta incheierea tuturor framantarilor, odihna, si apoi inceputul...

Am vazut un magazin de suveniruri, insa era inchis. In fata mea, o iconita care reprezenta pe Sfanta Fecioara cu pruncul in brate.  Priveam acea iconita - intradevar, totul va fi altfel, intr-o buna zi. Cand vom intelege ca suntem asemeni copilului din fata, care ne priveste.

Ne pomenim uneori stapaniti de un sentiment de tristete pe care nu izbutim sa ni-l controlam. Ne dam seama ca momentul magic al zilei a trecut si noi nu am facut nimic. Viata isi ascunde atunci magia si arta. Trebuie sa-l ascultam pe copilul care am fost candva si care inca exista in noi.  El stie mereu ce este  cel mai bine pt noi. El detine mica doza de nebunie care ne trebuie pt a face fata acestei vieti, pt a  merge cu capul sus. Copilul care danseaza prin ploaie sau prin mijlocul orasului, lucruri care uneori par absurde. Copilul acesta intelege momentele magice. Putem sa-i inabusim plansul, dar glasul nu i-l putem reduce la tacere. Copilul acesta care am fost candva continua sa fie prezent. "Fericiti fie copiii, caci a lor este Imparatia Cerurilor". Daca nu ne nastem inca o data, daca nu reincepem sa privim viata cu inocenta si entuziasmul copilariei, nu mai are nici un sens sa traim mai departe. Exista multe feluri de a te sinucide. Cei care incearca sa ucida trupul, incalca legea Divina. Cei care incearca sa ucida sufletul incalca si ei legea Divina, chiar daca a lor crima sare mai putin in ochii oamenilor. Sa dam atentie celor spuse de copilul pe care inca il mai adapostim in inima. Sa nu ne rusinam de el. Sa nu-l lasam prada fricii, deoarece copilul acesta e singur si nu este aproape niciodata auzit. Trebuie sa-i ingaduim ca uneori sa ne tina el haturile existentei. Copilul acesta stie ca fiecare zi e diferita de celelalte.

Sa facem astfel incat el sa se simta din nou iubit. Trebuie sa-l facem sa se simta bine - chiar daca ar insemna sa actionam altfel de cum suntem obisnuiti, chiar daca asta ar parea ca o sminteala in ochii celorlalti. Intelepciunea oamenilor este nebunie in fata lui Dumnezeu. Intelepciune nu-i sa descoperi noi laturi ale vietii, ci sa faci ca toate treptele vietii sa fie urcate la timp. "Ferice cel ce din tinerete a fost tanar". Daca-i vom da ascultare copilului pe care il purtam in suflet, ochii nostri vor reincepe sa straluceasca. Daca nu vom pierde contactul cu acest copil, nu vom pierde contactul cu viata.

Traieste clipa... nu o lasa sa treaca pe langa tine. Caci nu se tie daca te vei mai intalni cu ea. In viata trebuie sa acceptam totul atunci cand ni se ofera. Pentru ca mai tarziu nu se stie daca vom mai primi acel lucru...

Am mers spre gara, am vazut ca avem tren la 18: 35, era abia ora 14 si ceva, asa ca am colindat putin prin Petrosani. Cum nu aveam ce face sau ce sa vedem, ne-am asezat la o terasa si am stat acolo pana pe la ora 17: 45, timp in care am servit 2 beri! Ne-am intalnit acolo cu un cunoscut al lui Traian, care astepta 2 tipe din Bucuresti cu care sa plece spre Obarsie - zicea ca gasise si o masina! A aberat putin omul asta, apoi a tacut... i-au venit si tipele si a plecat... intre timp, s-a pus si ploaia, si a plouat pana am plecat noi spre tren. Ne-am dat seamam cat de norocosi am fost, ca am prins la fix acea fereastra de 2 zile intre ploi... dar si cat am vanat-o!!! Inainte de a pleca spre gara, i-am vazut pe cei 4 care dormisera cu noi in refugiu. Ajunsesera si ei. Ne-au povestit ca au avut vreme buna pana pe Parangul Mare, dupa care s-a pus ploaia. Erau fleasca!

Tipul care a plecat spre Obarsie a zis ca a venit cu trenul din Craiova full, pentru ca era plin de martori ai lui Iehova, care aveau o intrunire in Petrosani. Bine, el le-a zis in alt fel...

Si, in gara, asteptand trenul, peronul era plin de martori... Am plecat din gara pe peron, cu vreo 5 minute inainte sa fie anuntat trenul si au pornit toti dupa noi... asa ca ne-am intors in gara. Apoi, ne-am zis sa mergem pe partea cealalta a peronului (trenul venea la linia 3) pe partea opusa garii, pentru ca pe acolo nu coboara nimeni, sa putem urca mai repede, sa prindem locuri. Vroiam un vagon cu compartimente, sa ocupam un compartiment, sa nu nimerim in vre-un vagon de persoane, ca nu prea aveam chef...

Am trecut deci pe peronul opus si au trecut mai mult de jumatate din cei de pe peron dupa noi... Asa ca ne-am intors inapoi. Cand a venit trenul, am ochit un vagon cu compartimente, si ne-am indreptat spre el. Am asteptat pana sa coboare cei din tren, insa nici cei din partea cealalta nu au putut urca, deoarece culoarul pe care veneau cei ce trebuiau sa coboare era pe partea lor si nu aveau loc de ei. Am urcat si am gasit un compartiment in care era doar o doamna mai in varsta, care mergea pana la Filiasi. Ne-am instalat acolo, numai ca era al doilea compartiemnt si venea un miroas oribil de la wc. Asa ca am fost nevoiti sa mergem cu geamul inchis si am stat mai mult pe culoar, cu geamul deschis. In drum spre Tg. Jiu am revazut cainele pe care il hranisem la venire, care de fapt era catea si care avrea vreo 4 ghemotoace de par, durdulii, in fata custii special amenajata de lucratorii CFR pentru ea. Acele ghemotoace paroase si miscatoare, erau tare haioasa si foarte durdulii... Trenul a inaintat pe ruta lui. In Tg. Jiu, am vazut din tren si Coloana Infinitului a lui Brancusi, care era chiar in fata noastra la cateva sute de metri... cand am venit insa nu am vazut-o. Pe tren am facut o poza. Am pus pe cineva sa faca. Cu aparatul lui Traian, un Canon Prima nu-mai-stiu-cum. Nu prea stia sa-l utilizeze si i l-a dat aluia sa ne faca o poza. A apasat pe buton, insa blitzul licarea slab de mai multe ori. Traian l-a luat sa se uite la el si atunci a facut aparatul poza, undeva la tavanul trenului... asa ca am mai facut una, care de data asta a mers mult mai repede. De la Tg. Jiu incolo, nu am mai avut ce face... numaram orele pana cand vom ajunge. Pe la Mija si pe valea Rosiile si a Jietului nu am avut semnal la telefon. Decat pe creasta, putin. Cand am ajuns in Petrosani, am fost toti luati de radar, adica sunati de acasa, asa ca "eram asteptati". Si am ajuns si acasa, in randul acelorasi oameni, fiecare cu viata lui. Nu stiu ce era in mintea lor, dar, cand am coborat din tren, in mijlocul lor, am stiut ca nu ma voi plictisi nici aici, in oras... am multe de facut, de incheiat, de rezolvat... am multe de trait...

Astazi, este o zi buna pentru  a  face ceva iesit din comun. Am putea, de exemplu, sa dansam pe strada in timp ce ne indreptam spre casa sau serviciu. Sa privim in ochi un necunscut si sa vorbim de iubire la prima vedere. Sa-i dam cuiva (chiar sefului nostru) o idee care ar putea parea ridicola, o idee pe care nu am mai mentionat-o vreodata inainte. Astazi am putea plange pentru vechi nedreptati greu de acceptat. Am putea da un telefon cuiva caruia am jurat sa nu ii mai vorbim niciodata (dar de la care asteptam sa gasim un mesaj pe robotul telefonului). Azi ar putea fi considerata o zi care nu face parte din scenariul pe care il scriem in fiecare zi. Astazi orice vina va fi permisa si iertata. Astazi este o zi in care sa ne bucuram de viata.

Azi este prima zi din restul vietii noastre...

Fiecare lucru din jurul nostru este in continua schimbare. In fiecare zi soarele straluceste peste o lume noua. Ceea ce numim rutina este o zi plina de noi propuneri si oportunitati. Dar noi nu percepem ca fiecare zi e diferita de celelalte. Astazi, undeva, o comoara te asteapta. Poate fi un zambet, poate fi o mare victorie - nu are importanta. Nimic nu e plictisitor, pentru ca totul se schimba constant. Plictiseala nu face parte din lume.

Mergi pe multe strazi, întoarce-te acasa la tine si priveste fiecare lucru ca si cum ar fi prima data.

Pe Refugiul Agatat scria asa: "Organizati-va viata in asa fel incat sa va ramana timp si de urcat pe munte. Astfel, viata voastra va fi mai echilibrata si mai bine cumpatata".

Le multumesc tuturor celor care m-au facut sa ma simt atat de bine, de fiecare data cand am urcat pe munte.

Pana data viitoare, numai bine si la cat mai multe ture pe munte.

Va urma... intotdeauna "va urma"!

Participanti (fara ei, nu m-asi fi simtit atat de bine!):

Fratele meu: Laviniu

Alin

Traian

Si eu: Claudiu