Am aflat de pe un site că se pregăteşte o mare tură pe creasta Parângului şi mi-am adus aminte că nu mai fusesem acolo de zece ani. Mă tentase cândva custura Cârjei, dar nu ajunsesem să o parcurg, mai ales din cauza vremii rele. Ce-ar fi să merg acum?

Zis şi făcut. Trec pe la un magazin montan din Bucureşti, în care un tip negricios mă serveşte în sictir cu ce mai aveam nevoie: nişte cordelină ca să trag eventual rucsacul, beţe noi, pentru că pe cele vechi am reuşit să le îndoi, şi o căciulă, soră cu cea uitată acum o lună la stâna de pe piciorul Iezerului din munţii omonimi. Mă documntez pe alpinet şi aflu că există un refugiu, Cârja. Ce bine, deci voi putea dormi în creastă. Plănuies să urc pe Mija, să dorm la refugiul Cârja, iar a doua zi să fac creasta şi cobor pe piciorul Parângului, iar apoi la refugiul Agăţat.

Mă trezesc duminică 29 aprilie la 5, în două ore am bagajul gata, iar la 7 mă urc în maşină şi plec. O iau pe la Brezoi, ştiind din vară că se poate trece spre Petroşani fără mari probleme. Sus la Obârşia Lotrului mare aglomeraţie mare, deşi voiam să mănânc ceva nu m-am oprit, semăna cu Padina. Urc spre pasul Groapa Seacă aproape bară la bară, pe un drum în care dacă se bloca vreun Tico plin de familişti acolo rămâneam (zăpadă mare, şosea îngustă). Zic merci că trec vis-a-vis cu bine şi cobor la vale. Pe dreapta văd o cabană ca-n poveşti - Groapa Seacă. Oameni de omenie, preţuri mici, mâncare bună. Doar că ploua mărunţel. Un grup îmbufnat se agita totuşi să facă un gratar, că doar de-asta veniseră ("Pupla, ce facem cu pulpa! Că doar n-o s-o luăm înapoi acasă!"). Îmi fac plinul şi primesc drept bonus revista cabanei (!). Se numeşte chiar aşa: "Cabana". Include un articolaş al soţilor Mititeanu şi un interviu cu unul dintre constructorii refugiului Agăţat, care îi girează calitatea. Un loc de revenit.

Pe la 13 sunt la cotul Jieţului. Las maşina lângă cantonul muncitorilor. O femeie care fierbe ceva într-un cazan imens la foc de lemne mă priveşte ciudat când îi dau bună ziua. Mă echipez de urcuş direct cu plasticii, ca să nu mai care încă o pereche de bocanci şi pornesc la deal pe plaiul lui Dăncilă (conform hărţii lui Nae Popescu). De fapt merg mai întâi câteva sute de metri pe forestier, căutând un loc bun de intrare în traseu. Apare: două marcaje cruce, una galbenă, alta roşie, fără nici un indicator. Urc pe ele până la o mare dobărâtură de vânt combinată cu tăietură (cam 1700m; n-am altimetru, dar m-am folosit ca reper de vf. Capra 1927m, de peste valea Jieţului). Pare să fie şi un capăt de drum forestier, venind din stânga. Sau din dreapta? Aici marcajele se pierd şi nu am mai aflat unde se duc. De fapt nici nu am prea căutat, pentru că mă interesa vărful Mija, care era drept în sus. Zăpada mare mă ţine, doar când mă apropii prea tare de vreun buştean căzut intru până la... rucsac. Încet, încet găsesc drumul cel bun ca fiind locul geometric al distanţei maxime faţă de copacii şi stâncile pădurii. Încă puţin şi ies la gol pe margine căldării Burtan, pe o pădure de jnepeni. Lacul e complet acoperit de zăpadă. Ba e ceaţă, ba plouă, ba se luminează. Un du-te vino de nori. Încerc să aplic aceeaşi tehnică de înaintare, cu ceva mai puţin succes, pentru că vârfurile jnepenilor sunt mult mai multe. Pe picior în jos se vede stâna din Dâlma Sliveiului, funcţională. Pe măsură ce prind înălţime zăpada e mai tare, dar şi vântul. După un efort susţinut văd prin ceaţă un par înclinat, care n-avea ce căuta acolo. Speram să fie vârful Mija (2390), şi a fost. De fapt a fost un vârf, dar dacă era Mija sau nu, nu mai sunt sigur, pentru că a urmat o creastă lată cu suişuri şi coborâşuri domoale. Zăpada era mult mai moale, înaintarea mai dificilă, rafalele mai puternice. La un moment dat creasta s-a îngustat cam la 1, 5m, un fel de cornişă dublă. Pe ea trecuse un căine de curând (urme proaspete!). Dar nu-mi venea să intru fără colţari şi piolet din cauza vântului, aşa încât m-am echipat şi am pus beţele pe rucsac. După  vreo 150 de m am ajuns iar pe nişte plaiuri, trebuia să mă dezechipez, dar n-am mai făcut-o. Am mers ce-am mers prin ceaţă când, deodată, s-a luminat, şi am vazut despicătura Cârjei şi custura. Ooops! Stâncă multă goală combinată cu mici cornişe. La mijloc un ţugui stâncos care trebuia traversat. Arăta interesant, dar problema era că nu era nici de colţari, nici de fără colţari. Am lăsat-o cum eram deja echipat, cu colţari, şi am pornit la treabă. Era deja cam ora 17. Custura e cam un 1A, nu ridică probleme de aproape. Cobori zdravăn până pe la 2100, traversezi ţuguiul vreo 20 de m în sus şi 50 în jos, iar apoi urcii muchia finală. Aceasta are la început vreo 45 de grade şi se face pe latura stângă pe trepte de stâncă şi iarbă, iar apoi are o pantă de vreo 75-80 de grade de cam 15m cu trepte de stâncă friabile, care se trece chiar pe creasta f.f. îngustă. Pare niţel surplombată peste căldarea vestică, ceea ce te face să te întrebi dacă ţine piatra, dar a mers fără fie nevoie să trag rucsacul cu cordelina. Prizele sunt mari. După această porţiune creasta se înmoaie şi ajunge la guguloiul final al Cârjei, pe care din cauza întunericului nu l-am mai abordat direct, ci printr-un horn micuţ de pe partea lui stânga, după o ocolire de cam 20m. Sus pe vârf erau urme proaspete, pe care am coborât la frontală spre refugiul Cârja (vest).

Partea proastă a fost că nu am găsit refugiul. Ori am fost prea obosit să-l văd, ori era acoperit de zăpadă, ori amândouă. Am tot mers sperând că va apărea, dar n-a apărut. Nu era frig, aşa că am dormit afară, după ce am încercat în zadar să topesc nişte zăpadă călare pe primus ca să îl protejez de rafalele de vânt care îl tot stingeau. După vreo 40 min m-am mulţumit cu amestecul de apă şi gheaţă, am întins izoprenul lângă un stâlp, l-am şters frumos de măzărichea adunată pe el şi m-am introdus în sacul de puf şi suprasacul din folie de supravieţuire (Gogo să trăiască, un amic din liceu, el l-a inventat). Înăuntrul a fost cald şi bine, prima oară m-am trezit la patru, a doua oară la şase, a treia la şapte. A fost greu să decid să ies, dar a trebuit totuşi să o fac. Renunţasem la gândul cu creasta pentru că nu aveam apă, aşa că m-am gândit pe unde să cobor. Pentru început am luat-o spre Parângul mic, prin ceaţă.

Dar la 15 min s-a luminat deodată şi am vazut tot împrejur: Mija, Cârja, etc. Aşa încât am devenit mai optimist şi primul gând a fost să cobor undeva de unde să iau apă. Am luat-o pe coastă spre lacul Mija, pe traseul de vară, acum acoperit de zăpadă, doar, doar. Cu atenţie, era preferabil să nu pici, pentru că te opreai cam jos. Zăpada era cam 15 cm moale, iar sub destul de tare. Băţul se înţepenea adesea în tot felul de crengi subterane. Pe măsura ce intram în căldare se lumina şi mai tare, până la urmă a ieşit soarele printre nori şi am început să mă prăjesc. Parcă eram într-o fotografie alb negru, doar câte un petec de cer mai strica din cromatică. Pe fundul văii te simţei minuscul, dar singur nu, nu ştiu de ce. Parcă răsufla muntele. Apoi mi se părea că aud apă şiroind. Halucinaţie? Sau curgea pe dedesubt? Curgea pe un perete la vreo 10m în sus. N-aveam cum să ajung. Nu vedeam nici lacul, dar privind în jur am zărit un pârâu dezgolit pe o porţiune de câţiva metri, la trecerea unui prag de piatră. Evrika! Mi-am luat micul dejun. Acum puteam continua tura.

După ce am intrat în uluitoare căldare unde cred că se află lacul Mija (mai căldare ca ea nu am văzut până acum), am pornit la stânga pe o creastă laterală de contur, care m-a scos înapoi lângă vf. Mija. Traseul apare cu puncte puncte pe hărţi. Jos se vedea cum lacul începe să dea semne de revenire la viaţă: zăpada se prăbuşise pe conturul lui, sau cel puţin aşa am interpretat eu. N-au fost probleme la urcuş, doar cu scufundarea periodică printre jnepeni, iar la final cu câteva stânculiţe pentru a evita un traverseu de zăpadă cam expus. Chinul a fost abia sus, pe ultimii 2-300 de m care închid căldarea spre vf. Mija, pentru că zăpada era foarte moale: te urcai şi cădeai, iarăşi şi tot aşa. Dar a meritat efortul, pentru că de sus am vazut clar ce nu văzusem prea bine ieri: căldările, crestele, lacul verde dezgheţat, hornuri, cornişe de 5m suspendate peste creasta principală.

M-am lăsat repejor în căldarea Cârjei pe un pinten de munte declanşând mici avalanşe superficiale în trecere şi rugându-mă să nu fie zăpadă moale în căldări. N-a fost, şi am avut şi pârtie făcută de o căpriţă care traversase şi ea peste Sliveiul spre Roşiile. I-am mulţumit frumos şi am ţinut traseul de-a coasta după dânsa, prin zăpada niţel înmuiată, dar tare. Stâncile Sliveiului atârnau ca nişte tavane negre deasupra capului. Să urc în creasta principală, să nu urc? Făcusem într-o iarnă traseul, cerea doar de timp şi efort. Am decis să nu forţez norocul, e totuşi o tură de week-end. Din creasta Sliveiului nu am reuşit să reperez stâna Roşiile, unde am dormit în alte ierni. Să se fi distrus? M-am lăsat direct în valea Roşiile pe o limbă de zăpadă, dar n-a mai fost la fel de uşor ca la coborârea de pe Mija. Simţeam că n-am controlul, colţarii nu era locul să-i pun, aşa că m-am întors cu faţa la zăpadă şi am coborât "regulamentar" cu preţul udării şi a ultimei perechi de mânuşi. După vreo 200 de m panta s-a mai înmuiat şi am revenit la stilul pe călcâie şi beţe.

Căldarea Roşiile m-a uluit, parcă niciodată nu am vazut-o atât de impresionantă ca acum. Stâncile negre al Gemănării, piscul Parângului Mare, imensitatea întregului peisaj, cred că oferă unul din cele mai magnifice privelişti din Carpaţi la vremea începutului de primăvară.

Din fundul văii m-am lăsat uşor la stânga spre refugiul Agăţat, întrebându-mă dacă voi găsi locuri. În Bucegi reugiul ar fi fost arhiplin de 1 mai. Iată stânca pe care exersam rapel de revelionul din 1996! Amintiri din tinereţe... Iar la refugiu nu era nimeni. Dar fusese de curând. Pe policioare o mică bucătărie, destul de multă mâncare lăsată. Sătul de rahatul şi ciocolat din dotarea proprie m-am repezit într-o jumătate de conservă de ton deja desfăcută şi, după ce am mirosit-o de probă, am devorat-o. Să lichidez şi conserva de porc? Nu, poate vin alţii mai nevoiaşi. Mai bine fac o supă din stocul personal. Am făcut un litru, apoi şi pe al doilea, în timp ce citeam jurnalul refugiului. Oameni de munte, în general, dar şi câţiva cu băutul pe munte (textul lor e utilizabil de către un psiholog în ale alcoolismului), sau alţii, probabil complexaţi de generozitatea locatarilor obişnuiţi, ne informează cum s-au şters la fund cu foi din jurnal...

După noaptea afară am dormit neîntors. Dimineaţă mi-am băut cafeaua citind mesajul unui alpinist elveţian, afişat pe perete. Vorbea despre confreria munţilor... O placă de lemn pusă pe partea exterioară a refugiului îndemna turiştii să îşi organizeze viaţa astfel încât să aibă timp de mers la munte, pentru că mintea le va fi atunci mai bine cumpătată. O mică eroare de ortografie în textul de pe placă nu schimbă mesajul, dar arăta că nu există o corelaţie între cunoştinţele de gramatică şi calitatea umană.

Am făcut curat, am lăsat şi eu două ciocolăţi şi două eugenii. Uşa de la intrare se cam bălăngănea fără închizătoare, aşa că m-am gândit să improvizez una din cuie şi cordelină. Încercarea iniţială de a tăia un metru de cordelină cu toporul din dotarea refugiului, pentru rapiditatea execuţiei, mi-a demonstrat că forţa nu e suficientă, ci mai trebuie şi inteligenţă... Aşa că am rezolvat problema tăiatului cu un cuţit de pe policioară prin mişcări lente şi repetate... Mulţumit de improvizaţia făcută am pornit la vale pe urme. După drumul forestier de rigoare am aflat ce fierbea femeia de la canton în marele cazan: între brazi erau întinse funii cu rufe colorate la uscat. Pe la 12 am plecat de la canton. M-am întors prin Târgu Jiu, pe sub poalele Parângului, admirând defileul Jiului şi frumuseţile Gorjului şi ale Vâlcii, chei, buile, alte cele. La 17: 40 eram acasă.

Să ne dea Dumnezeu oameni mai buni, că ţară avem.