Alpinet Hărți Montane Ghid Turistic Cluburi Montane IIC Salvamont
   Caută      site găzduit gratuit de Alpinet.org - ghidul tău montan   
Jurnale - Moarte pe munte

Moarte pe munte

Moartea pe munte

În 2001, cred, prin iunie, am găsit un tânăr mort pe Albişoara crucii. Tocmai ieşisem dintr-o săritoare, mă uit în sus şi îl văd cu capul în jos îmbrăţişând un bolovan uriaş. Am ocolit bolovanul, avea doar un adidas, pe celălalt îl pierduse. Nu ştiu cum ajunsese acolo, la 2-300 de m diferenţă de nivel sub şaua Crucii.

Prin 1995-6 am găsit pe creasta Vânturariţei locul unde un fulger lovise un grup de turişti: haine, lucruri arse rupte, resturi răvăşite pe zeci de metri. Ştiam că muriseră câţiva cu o vreme în urmă, dar ne-a şocat imaginea.

Şi mai de mult am găsit doi tineri pe piciorul Babelor, în urcuş de la Peştera la Babele. Unul intrase în hipoglicemie şi nu mai putea merge, celălalt nu ştia ce să facă, nu îi venea să îl lase acolo pe prieten, dar nu aveau nici un fel de mâncare la ei. Le-am dat nişte rahat, cred, şi biscuiţi, sau covrigi. Le-au mâncat cu o disperare de moarte.

Dar moartea unui tânăr pe valea Viştei acum două zile m-a impresionat mai mult decât alte accidente montane, pentru că am urcat pe valea asta pe 31 decembrie anul trecut, şi am coborât-o pe întâi. Nu ştiu dacă de atunci o mai urcase cineva. Bănuiesc că tânărul care a murit şi prietena lui sunt primii care au urcat după mine.

În urma turei au ieşit câteva poze frumoase, pe unele le-am postat pe alpinet. Nu am spus nimic însă alături de ele despre problemele acestei văi. Dacă aş fi scris un articol mai devreme despre tură, pe care nu l-am scris din lipsă de timp, poate că cineva care s-a uitat la poze nu s-ar fi lăsat sedus, sau dacă ar fi făcut-o s-ar fi pregătit mai bine...

Chiar dacă pozele de pe alpinet nu au nici o legătură cu cei care au decis să urce vale Viştei zilele trecute, tot cred că merită ridicată această problemă. Există o tendinţă generală a noastră de a arăta doar ce este foarte frumos, fără a menţiona riscurile, problemele, dificultăţile. Uneori greşim pe munte, şi avem mari probleme, dar scăpăm şi nu vorbim despre acestea, ca şi cum nu ar exista. Preferăm să facem publice minunatele fotografii rezultate, sau povestea de succes a turei.

În acest articol povestesc unele dintre problemele mele pe munte. Nu vor fi toate, vor fi aşa cum îmi vin acum în minte.

Voi începe cu două evenimente limită de care am avut parte.

Primul s-a întâmplat în 1987, pe 26 ianuarie, aveam aproape 18 ani. Personalul de Bucureşti a ajuns la 5 şi ceva în Buşteni, la 7 eram la poiana Izvoarelor, pe la 10: 30 la Prepeleac (după o muncă teribilă de tăiat zăpada pe coastele Bucşoiului şi scăpat fără avalanşe), pe la 16 am cedat psihic şi fizic şi mi-am săpat un adăpost sub o cornişă chiar în şaua de după Bucşoiu spre Omu. Între timp avusesem şi o alunecare pe faţa Bucşoiului după ramificarea Brânei Caprelor, pentru că nu aveam colţari, nici beţe, ci doar un piolet împrumutat de la un coleg de liceu (care peste un an a murit în Piatra Craiului în zona la lanţuri); m-am oprit din alunecare lungă pentru că nimerisem pe o porţiune cu pantă mai mică, de vreo zece metri, suficient ca să mă opresc râcâind cu mâinile în zăpadă. Am urcat înapoi şi am continuat urcuşul, am ajuns pe vf Bucşoiului. Poteca de coborâre de pe vârful Bucşoiu era sub o mare cornişă, aşa încât am ţinut feţele din dreapta. După un timp am făcut stânga, tot în coborâre. Dar am luat stânga prea mult, sub linia crestei. Când mi-am dat seama am făcut dreapta din nou, în urcuş. După câteva zeci de metri m-am trezit cu o cornişă de peste un metru deasupra capului. Nu ştiam unde sunt, eram epuizat, nu ştiam ce e după cornişă, am cedat psihic şi am decis că trebuie să dorm. În versantul de zăpadă de 75 de grade am săpat o nişă de 1.5 m lungime şi de adâncime suficientă în care am intrat ghemuit, şi pe care am acoperite cu rucsacul (tip vechi, cu cadru). După un timp viscolul aproape a acoperit ieşirea şi s-a creat un microclimat, eram ud fleaşcă, deşi afară erau -25 C, conform spuselor celor de la Omu a doua zi.  Când simţeam frigul îmi încordam musculatura întregului corp pentru a produce caldura (tehnica asta o folosesc mereu în astfel de situaţii). Toată noaptea m-am rugat prietenei mele, pe care o iubeam, să mă ajute să rezist (pe atunci nu credeam in Dumnezeu, eram un tânăr utecist ateu). Dupa un timp, nu ştiu cât, am avut momente de somn. M-a trezit lumina. Capul îmi intrase mult în peretele de zăpadă, care se topise de la căldura degajată prin glugă. Am împins rucsacul si am ieşit, cu spatele la vale. În cateva zeci de secunde hainele ude s-au făcut carton, sub ele ţineu totuşi cald. Nu simţeam picioarele. Bocancii de vară nu putuseră proteja picioarele, mai ales că spre picioare rucscaul nu închisese nişa pe care o săpasem. Era senin, viscolul trecuse şi era un ger teribil. Am spart cornişa cu pioletul şi am trecut prin ea. Omu era aproape. Dacă aş fi ştiut ieri... Peste o ora eram la cabana meteo, la ora 7 şi ceva. Meteorologul de serviciu şi colegul lui s-au mirat, ce căutam la ora aceea (l-am reîntâlnit anul trecut pe meteorologul de atunci, m-a servit cu caracatiţă la conservă, un bărbat de munte, bărbos, acum are vreo 50 de ani, îmi cer scuze că nu îmi aduc aminte numele lui, nu am memoria numelor). Când le-am spus nu le-a venit să creadă la început. Apoi m-au descălţat, picioarele erau albe, le-au frecat, degeaba. M-au dus într-o cameră caldă unde am adormit imediat. La trezire picioarele erau negre. Veniseră şi nişte salvamontişti de la Babele. Picioarele abia au reîncăput în bocanci. Am mers la Babele, mai cu akia, mai pe jos, durea teribil. La Babele salvamoniştii m-au rugat să semnez că m-au salvat ei (şti, avem plan la salvări, trebuie să raportăm), le-am semnat. Apoi două săptămâni la spitalul din Sinaia, degerături gradul doi spre trei, nu ştiau dacă să îmi taie degetele sau nu. Apoi la Municipal la Bucureşti, au zis să mi le mai lase, să vadă ce se întâmplă. Nu s-au infectat, s-au refăcut oarecum, partea degerată a ieşit ca nişte căpăcele şi sub a crescut carnea. Dreptul a rămas foarte sensibil la frig. După câtiva ani s-a refăcut circulaţia labei piciorului.

Aşadar greşelile majore au fost: singur, fără echipament adecvat, nedormit, zăpadă mare, ger, viscol. Nu aveam mâncare la îndemână (buzunare), iar din rucsac eram prea epuizat să mai scot. Bidonul cu apă îngheţase. Nu aveam sac de dormit. Nu vedeam la mai mult de 10-20 de metri, pentru că era viscol.

Acum aveam o problemă personală cu Bucşoiul, trebuia să îl înving. Mentalitate de adolsecent. Mi-am cumpărat nişte bocanci mari de prin consignaţii, mi-am luat sacul la mine şi un cort, în aprilie acelaşi an urcam din nou, acelaşi traseu, aceeaşi oră de plecare. Vreme mult mai rea, zăpadă şi mai mare, n-am ajus nici măcar la primul stâlp din creasta Bucşoului, dar am bivuacat legat de nişte jnepeni, acum fără probleme, sperând că vremea se va reface a doua zi. Nu s-a făcut vreme bună, aşa că am coborât direct la vale, n-am mers nici la Izvoare, nici la Mălăieşti, ci pe faţa de nord a Bucşoiului prin zăpada mare prinsă de arini; am găsit un canion foarte interesant şi am ieşit din traseu cu un rapel peste o săritoare cu cascadă înainte a ajunge aproape de drumul forestier de jos. Revin mereu cu plăcere pe Bucşoiu de atunci şi sper să revăd cândva canionul ascuns.

Al doilea eveniment major a avut loc în 7 aprilie 2002. Am pierdut primul tren spre Busteni, asa ca am ajuns la refugiul Coştila abia la 12. Era ceaţă, fulguia foarte uşor. Cu o saptamana in urma era zapada doar pe fir, vazusem de jos, fusese o primavara calda. Asa ca am inceput urcusul, desi doi baieti de la refugiu imi spusesera ca, dupa ei, nu e bine. De cu o săptămână în urmă ninsese totuşi, nu prea mult, dar destul. La un moment dat, putin inainte de ramificatia valcelului ce se tine sub peretele Costilei, zapada pe vale era foarte adanca, panta foarte mare, nu mai era de urcat pe fir. Am prins un valcel la stanga, ma simteam in forma, si, dupa ceva lupta cu suvoaie de zapada fina care veneau din cand in cand de sus si un pic de ramanaj, am iesit pe un fel de fata de iarba, care l-a dreapta m-a scos la intrarea in firul de la baza palniei finale a Costilei. Aveam de optat: tin valea sau o iau tot pe valcele la stanga spre creasta vaii Albe.  Mi s-a parut prea stancos la stanga, zapada era intrerupta de portiuni lungi cu stanca. Am intrat pe vale, pe langa pintenul cu jnepeni. Am urcat cam 100 de metri si am auzit un fssss, o forta puternica si silentioasa m-a dizlocat ca pe o musca si m-a luat la tavaleala la vale. Auzeam propriul corp cum face un zgomot surd la impactul cu obstacole, cum se aude cutia toracica a unui caine lovit de o masina, daca vi s-a intamplat. Dupa o perioada de rostogolori m-am stabilizat cu fata in jos si capul inainte, curgeam cu zapada, nu mai ma loveam de nimic. Dar zapada incepuse sa se taseseze, respiram tot mai greu. La un moment dat mi-am spus "cred ca s-a terminat", si mi-am cerut iertare copilului meu, cu gandul ca nu se mai poate intampla nimic. Dar avalansa, aveam sa imi dau seama ulterior, ajunsese in locul unde valea face o curba la dreapta, chiar inainte de refugiu. Locul meu in suvoi a fost in asa fel incat nu m-am izbit cu capul de peretele de stanca, ci doar am fost proiectat in afara firului vaii de forta centrifuga, razant cu perete (atunci cred ca s-a rupt mana stanga). Dupa cateva rostogoliri m-am trezit pe un pat de jnepeni  foarte inclinat, cu fata la vale, la cam 6 metri deasupra firului. Avalansa trecuse la vale. Am scuipat zapada din gura si m-am inspectat. Plasticul drept era rasucit cu varful la spate. L-am pus cu mana la loc. Cativa colti de la coltar erau rupti de la impactul cu stanca. Am incercat sa ies in vale pe brana de jnepeni, dar nu am reusit. Aveam un singur picior de sprijin si mi-am dat seama ca un os de la mana stanga e rupt, la tractiune incepuse sa doara. A trebuit să mă arunc in vale, având grija sa controlez poziţia corpului astfel incat sa pic paralel cu suprafaţa zăpezii, ca sa nu ma rostogolesc. A mers. Apoi am inceput sa ma tarasc la vale cu piciorul drept in sus, franand cu cotul (pioletul il pierdusem). Imi era foarte frig, desi stiam ca nu e frig. Am strigat ajutor, desi mi se parea absurd, nu avea cine sa mai fie la refugiu, era duminica dupa-amiaza, dar am zis ca trebuie să incerc orice sansa. Baietii pe care îi întâlnisem la pranz (stiu despre ei doar ca sunt din Brasov) tocmai plecasera, dar au auzit avalansa trecand si s-au intors cu gandul ca, cine stie poate m-a prins (după cum mi-au spus mai târziu) Aşa făcând, m-au auzit. I-am vazut cum sar in vale si alearga spre mine. Le-am strigat sa stea acolo, ca pot cobora pana la ei. Unul m-a tras spre refugiu (nu aş fi reusit traversarea singur, şi chiar dacă aş fi ajuns acolo, cine venea luni? Nu aveam mobil). Tot el mi-a tinut mana stanga la pieptul lui, sa o dezghete (pierdusem manusa). Celalalt a fugit la Busteni si adus salvamontul. Baietii de la salvamont m-au dus cu akia, aveau şi un reporter cu ei căruia i-am povestit ce şi cum. Jos în traseul marcat, aproape de Buşteni, a apărut şi o pipiţă de la o antenă locală, căreia nu am avut chef să îi mai repet poveste (de fapt si obosisem). Am stat la spitalul ortopedic din Azuga patru luni, din care una imobilizat la pat cu ambele picioare în gipsuri mari (a fost şi piciorul stâng rupt, la un os din laba piciorului). Operaţii, fiare, şuruburi. La piciorul drept glezna a rămas semi-imobilizată, de vreo şase luni şi-a mai dat drumul.

Simţeam că trebuie să revin pe munte, dar nu credeam că voi mai reuşi ture mai grele decât plaiuri gen Godeanu-Cerna. Când am urcat prima sută de meri diferenţă de nivel pe un deal de lângă Pucioasa (Măgura) am plâns de bucurie. Prima tură de revenire a fost in ianuarie 2003. Buşteni - Pichetul roşu - Poiana izvoarelor - Buşteni, tură de pensionari. Apoi Sinaia - Azuga peste Baiului. Apoi Valea albă la colţari. Apoi Turnurile Podragului. În mai 2004, sau cam pe acolo, am urcat din noua valea Coştilei, pentru moral. Valea Coştilei nu mi-a rămas simpatică, pentru că este doar o probă de efort şi e foarte expusă, chiar când nu e pericol de avalanşă. E un tobogan teribil. O prefer mai degrabă vara, deşi nu se compară ca tură, cu Gălbinele-Hornul Coamei, care e la doi paşi, sau cu Albişoara Crucii ori Râpa Zăpezii (când le prinzi uscate, toamna).

Probleme de genul celor de mai sus au existat în numeroase alte ture, la dimensiuni mai mici.

·        M-am invârtit în cerc pe viscol în Bucegi (nu găseam intrarea în valea Albă) şi Parâng (între Cârja şi Parângul mic), şi am rezolvat problema doar cu busola în palmă şi cu multă atenţie. Altă dată n-aveam busolă, ca în Giumalău, dar s-a luminat exact când trebuia ca să vedem marea cruce care era pe vârf în 1994 şi pe unde să o luam la vale cât mai repede spre Vatra Dornei pe un ger de -25 de grade. Nu facusem vara traseul. Daca nu iesea soarele? Anul trecut în Baiului, pe o ceaţă şi ninsoare cu vizibilitatea la 5 m, venind de la Sinaia, am încercat de n ori să prind "creasta" către ultimul vârf important înainte de Azuga, creastă care de fapt e un plai lat de o sută de metri. Făcusem traseul de 4-5 ori înainte, ca plimbare de iarnă, când e soare oferă privelişti superbe. Nu am reuşit să găsesc trecerea, pe direcţia nord indicată de busolă zăpada era mare, panta substanţială şi nu aveam chef de avalanşe, se făcuse seară aşa încât am coborât spre est la limita pădurii unde am dormit sub un brad sprijnit în nişte arini ca să nu mă duc la vale (cu sac, folie, primus). A doua zi vremea era la fel, urmele nu se mai vedeau, dar am ţinut linia de cea mai mare pantă şi am ajuns înapoi. Tot nu am găsit "creasta". Sătul, am luat pe busolă sud, înapoi, şi din prima şa am pus vest, spre valea Prahovei, ieşind până la urmă în Poiana Ţapului. Când am revenit ulterior am văzut că intrasem puţin pe un picior spre est, către Doftanei, deoarece "vârful" e puţin ieşit din creastă spre este, şi fireşte că aveam o pantă mare spre nord, unde acum era o mare vale. Intrarea către nord pe "creastă" era înainte de "vârf", câteva zeci de metri mai la vest...

·        Am intrat fără colţari în iunie pe creasta văii Albe şi am găsit hornul stâncos de lângă Vulturilor prin cu gheaţă, şi am spart-o cu greu cu băţul de schi din poziţii penibile.

·        Am intrat fără colţari pe traseul spre Mălăieşti în mai şi a trebuit să sparg trepte în gheaţă la traversarea văilor de la Prepeleac spre creasta Bucşoiului, sub şuvoaie de zăpadă venind de sus. Porţiuni de zeci de metri mi-au luat oră.

·        Am intrat fără colţari pe creasta Albotei de 1 iunie şi a trebuit să ne retragem de la custura Prelucilor, pentru că era zăpadă mare, în vale, cu vreo două rapeluri şi părţi expuse.

·        Am zis să o scurtez de la ieşirea din Hornul lui Gelepeanu către valea albă, fără să mai intru în platou, şi m-am chinuit în Iadul văii albe pe feţe şi vâlcele expuse ajungând în firul albei după mult mai mult timp decât dacă nu o "scurtam".

·        Am coborat (în liceu...) cu cizme de cauciuc pe valea Cerbului în noiembrie (venisem de la peştera Rătei pe valea Ialomiţei şi aveam bocancii fleaşcă, am zis să fiu uscat la picioare), şi am alunecat, fireşte, la traversul din partea superioară, înşirându-mă cu toate lucrurile din rucsac pe câteva sute de metri (le-am cules urcând înapoi, dar nu chiar pe toate...).

·        Am plecat fără frontală pe Albişoara crucii şi pentru că am ajuns prea devreme la cruce am zis să nu mergem la telecabină şi să mai facem ceva. Am coborât pe vâlcelul mortului mai greu decât ne aşteptam, pentru că la coborâre e mai greu, şi apoi am ieşit pe brâna portiţa în valea jepilor, dar deja se făcuse noapte. Am făcut la flash-uri de brichetă valea jepilor, iar pe ultima parte de potecă expusă am mers mai mult în patru labe, doar la lumina scânteilor, pentru că gazul se terminase. La 22: 30 eram în Buşteni

·        Şi multe altele, dintre care îmi vine în minte acum galeria principală - tunel a peşterii Topolniţa cu Gogo şi Bogdan Cândea. Planul era să prindem o galerie la dreapta ca să intrăm în etajele superioare. Nu am reuşit, am mers vreo 600 de m dus întors în 10 ore într-o primăvară, poate 1986, cu apa Topolniţei ba până la piept, ba căţăraţi în traversee pe pereţi, având frontale artizanale doar cu lanternă, pe căşti de municitori de şantier, cu loc de baterii făcut dintr-o savonieră prinsă de cască cu şuruburi....; dar ce minunat a fost altă dată toamna singur în Topolniţa trecând prin sifoanele uscate ale unei galerii impresionante, parcă Murgoci, din partea activă, neînchisă, când am intrat prin Sohodol şi am ieşit prin Gura Prosăcului; numai că la un moment dat mi s-a stricat frontala şi nu am reuşi să o repar, rămăsesem doar cu o lanternă de mână, care nu s-a mai stricat...)

In zona Viştei am urcat de revelioanele 2001 şi 2007, când era zăpadă mică, şi în 2002, când era zăpadă mare.

În 2002 am încercat creasta viştei, dar zăpada mare m-a epuizat. Înainte de ieşirea din pădure, pe la ora 17, ştiam că abia acum începe greul şi că nu se poate urca direct în creastă din cauza spintecăturii viştei, aşa că am decis să cobor în vale pe versant şi să renunţ la a face bivuac. O dată ajuns în vale la fiecare vâlcel traversat se vedea urmă de avalanşă proaspătăt. Orice dorinţă de a urca pe vale, care mă tot îmbia din refuzul orgolios de a recunoaşte eşecul, m-a părăsit. Am mers cât am putut de repede ca să ajung în forestier, auzisem de avalanşe în Făgăraş care prinseseră oameni şi în pădure. Pe la 22 eram la un canton părăsit, chiar înainte ca drumul să treacă pe malul stang, foarte fericit, deşi ratasem tura şi aveam rucsacul plin cu provizii. Dar nu ratasem viaţa.

Cu un an în urmă, în 2001, fusese însă superb. Am ajuns la Ucea la 2 noaptea, m-a dus cineva cu maşin la Victoria, iar la 4 eram în cătunul Viştişoara. Am dormit pe o prispă până la 7 şi am pornit la drum. Poteca până la golul alpin nu a ridicat nici o problemă, dar de acolo era zăpadă măricică. Însă soare. Am tăiat ce am tăiat potecă, până ce am vazut nişte urme apărute ca din senin. O trupă bivuacase în căldare şi am mers pe urmele lor. Dar mi s-a părut că se duc prea în dreapta (deşi nu făcusem valea vara), aşa că de la un moment dat m-am tras mai spre stânga, pe zăpadă bună de colţari, pe lânga Hârtopul Ursului. Am prins înălţime rapid, dar în curând mi-am dat seama că traseul lor era cel bun, nu al meu, îi vedeam în dreapta mai jos de mine ca nişte furnicuţe harnice, legaţi în coardă. Mi-a părut rău să pierd înălţimea câştigată ducându-mă spre ei. Aşa că m-am uita în jur. Ştiam că muchia H. U. e 5 A, dar Beleaua şi colegii în "Drumuri spre creste" scriau că partea superioară e doar 2A. Oare nu se putea ajunge acolo şi altfel? Am început să urc o pâlnie de zăpadă care s-a terminat la un perete. În dreapta era un horn drăguţ, cu condiţia să se poată continua după el. Nu ştiam cum va fi, de coborât de sus nu se mai putea, coardă nu aveam, dar am zis hai, intuiţia mi-a zis că se poate. Am urcat 10 m pe horn şi am ieşit într-o muchiuţă fără posbilitatea de continuare în sus, am făcut un mic traverseu dreapta şi am ajuns într-o muchiuţă mai prelungă, pe care am puteam să urc. Dar era aşa de tare zăpada şi panta aşa de mare că nu puteam folosi decât vârfurile colţarilor, ciocul pioletului abia intra. După 20-30 de m eram terminat la picioare, trebuia să fac o pauză, dar unde? Cu greu am găsit o bucăţică unde în echilibristică şi fără nici o asigurare am dat jos rucsacul şi m-am alimentat. Apoi am forţat încă vreo 20 de m şi am dat de un traverseu cu zăpadă mai groasă care spre norocul meu m-a scos la baza unei feţe enorme de inclinatie 40-50 de grade care se termina chiar sus, în muchia hartopului. De aici n-a fost decât o problemă de efort si atentie, cu mers din piatra in piatra de teama vreunei ruperi de zapada. Sus a fost un pic de căţărare pe muchia de stâncă, cu tras rucsacul în cordelină, vreo două trei vârfuleţe (cu prăpăstii verticale la stânga, pentru senzatii tari). La 17 eram pe vârf, sub mine refugiul viştea, soarele strălucea spre apus. Băieţii din căldare nu ajunseseră. Am stat ce am stat la refugiu şi m-am dus după ei. Am coborât niţel de la indicator şi am strigat, mi-a răspuns unul de la vreo 100 de m sub mine, cel mai avansat, că nu e nici o problemă, vor ieşi. Erau, cred, salvamontişti la antrenament, au preferat să doarmă la cort, le-am văzut cortul a doua zi când urcam piciorul Viştei, unul care tocmai ieşise mi-a făcut cu mâna. Seara am ajuns la cabana Turnu, cu ceva dificultăţi pe creastă la Ucişoara şi emoţii la coborârea directă din şaua Podragu.

Tura de revelionul acesta iarasi a fost reusită, dar nu fără emoţii, deşi mai uşoară ca în 2001. Am ţinut traseul, fără şmecherii pe feţele expuse ale hartopului. Până la partea finală, cu panta mare, nu au fost probleme, efort pur şi simplu, parcă nu se mai termina (deşi am pornit mai de sus, de la cabana părăsită unde dormisem în 2002). Ruptura de pantă finală însă mi-a ridicat probleme, pentru că nu era zăpadă mare, şi câtă era - era tare. Eu unul nu pot să urc la cramponaj 2-300 de m diferenţă de nivel, cât estimez că are, după ce am mai urcat 1300, zic, în aceeaşi zi. Aşa că după ce m-am ţinut de un vâlceluş ceva mai în dreapta decât traseul de vară, vâlceluş care avea un pic de zăpadă, până la genunchi, dar apoi devenea gheaţă, am intrat pe o zonă cu stâncuţe. Mai urcam una, speram să mă pot odihni deasupra, dar nici vorbă, era o pantă cu gheaţă. Am ajuns la una cam de doi metri. Nu mureai dacă picai, dar te duceai câteva sute de metri pe tobogan, îl vedeai printre picioare. Mi-am scos din minte perspectiva asta şi am forţat cu colţarii pe stâncă, vegetaţie, ce era pe acolo, am prins şi o priză de mână şi am ajuns sus unde am răcnit ca un luptător de arte marţiale, pentru detensionare. Ce e uşor fără rucsac, cu 15 kg nu e la fel. Fusese punctul critic, mai sus era tot aşa, dar cu stanci mai micuţe. Imi ieşise morcovul. Am spart un loc de pus rucsacul cu pioletul şi mi-am oferit un ceai cald din termos. După încă ceva timp eram sub peretele crestei şi căutam ieşirea, dar deja incepea să se facă întuneric. Aveam frontală, nici o problemă, dar a venit ceaţa şi începuse un fel de viscolaş, mai mult spulberare decât ninsoare, însă cu acelaşi rezultat: nu vedeai mare lucru. Am prins un horn care s-a dovedit ulterior a nu fi cel standard de ieşire, pentru că nu era nici un indicator în creastă. Acum trebuia să găsesc refugiul. Ştiam că e un pic la stânga, spre est. Am mers ce-am mers prin noaptea albă, nimic. Mai merg iar, simt că începe un urcuş, nu vedeam cât de mare. Hopa, înseamnă că am trecut de el, o fi vârful pe care ieşisem în 2001 de pe hârtop. Mă întorc înapoi şi o iau în sens invers, merg ce merg şi dau de indicator ! Începea să semene cu filmele cu proşti. Deci înseamnă că tot în prima direcţie era refugiul, mi-am zis, deja mi se făcuse somn, mă gândeam dacă e cazul să fac revelionul în sac şi folie, parcă nu mă tenta. Mă întorc iar la prima încercare, ajung la urcuşul abandonat şi încep să urc. După câţiva metri urcuşul se termină şi se conturează o creastă cu prăpastie în stânga. Era bine, e abruptul tipic portiţei Viştei. Ţin cornişa la 2 m de mine ca reper şi continui. După încă puţin simt că se face un platou în dreapta, începe să miroasă a refugiu, dar vedeam la 7-8 metri, nu mai mult.  Deodată văd un stâlp în dreapta. Mă duc spre el câţiva metri, apoi fac iar stânga, cam paralel cu cornişa zic, cu paşi rari şi atenţi în beznă. Mă rog la Cel de Sus şi mi se tot pare că văd un zid, dar mereu se dovedeşte o iluzie. În fine, apare refugiul. A doua zi, după vizita pe Moldoveanu am ales să cobor exact pe traseul de vară, cu gândul că panta e mai mică, deci e mai uşor. Nici vorbă. Zăpadă supertare, pioletul abia intra, a trebuit să cobor cu spatele la vale de m-am plictisit până am ajuns în căldare.

Este valea Viştei uşoară iarna? Pentru alpinişti e o banalitate, pe vreme favorabilă, o simplă cale de acces. Dar pentru turişti, fie ei şi experimentaţi, cum îmi place să cred că sunt, nu. Sub nici o formă. E un traseu cu riscuri, localizate după un urcuş epuizant, deci cum e mai rău.

Nu am vrut să fac un pomelnic cu prostiile pe care le-am făcut pe munte, sau cu situaţiile dificile care pot apărea, în mod mai mult sau mai puţin neprevăzut. Ce am vrut să arăt este că muntele nu este doar frumuseţe, bucurie, ci este şi pericol. Un pericol uneori mortal, oricât de prudent ai fi, şi cu atât mai mare dacă eşti imprudent. Ce-i drept, şansele de a o păţi scad pe măsură ce capeţi experienţă, cu condiţia să nu devi îngâmfat, ci modest în faţa muntelui, sa inveti sa te evaluezi corect la momentul turei şi sa evaluezi corect dificultatea muntelui la acelaşi moment. Dar când treci de pericole, frumuseţea pe care o găseşti este cu atât mai magnifică.

Dumnezeu să îl odihnească pe acel tânăr, iar pe noi, ceilalţi pasionaţi de munte, să ne ajute să putem face ca victimele muntelui să fie cât mai puţine. Să aprindem câte o lumânare pentru cei căzuţi pe munte şi pentru cei care vor reveni, totuşi, mereu la el.

Autor: Virgil Alexandru Iordache
Înscris de: Virgil Iordache
Vizualizări: 11281, Ultima actualizare: Marți, 6 Feb 2007



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii FAGARASULUI  
Comentariu
Alin Ciprian Ciulă Alin Ciprian Ciulă, Marți, 6 Feb 2007, 18:08

Dar esti kamikaze, domnule...
Cineva acolo sus te iubeste, negresit.
Si nu cred ca mai trebuie sa-ti spun, acum deja stii asta: ai grija de tine si de ai tai, ca sa poti arata muntele chiar si nepotilor...

Fără foto liliana cazacu, Miercuri, 7 Feb 2007, 11:01

foarte adevarat ce-ai spus, ceea ce pare o mica scapare, poate deveni fatal. mai ales iarna. cit despre ingimfare pe munte...mai bine nu. multumim pentru jurnal

Cosmin Ciortan Cosmin Ciortan, Miercuri, 7 Feb 2007, 11:57

Superb articol.

cătălin pobega cătălin pobega, Miercuri, 7 Feb 2007, 14:34

sa scrii despre greselile tale denota mult curaj si smerenie. esti un Om mare. foarte bine venit acest articol, scopul lui -asa cum l-ai enuntat-, e unul nobil.

Fără foto Tiberiu Aluaș, Miercuri, 7 Feb 2007, 17:40

Un articol cu totul deosebit. Sincer trebuie sa recunosc ca nu m-am mai putut opri din citit, pana la final. Impresionant! Cu adevarat impresionant.... si asta cu atat mai mult cu cat, dupa atatea experiente la limita, ce am simtit in primul rand razbatand din articol e iubirea pentru munti si adancul respect pe care l-il purtati.

Cu respect,

Tiberiu Aluas

Ioan Bîndeanu Ioan BîndeanuAdministrator Alpinet , Joi, 8 Feb 2007, 12:52

Excelent articolul, l-am citit pe tot dintr-o suflare.

Am avut si eu o experienta asemanatoare pe Valea Vistei, dar nu de anul nou ci prin Martie cand impreuna cu doi parteneri de tura am reusit sa ajungem pana pe Moldoveanu in acel week-end.

Intr-adevar pe portiunea finala de urcare din caldare la refugiul Vistea nu e de joaca iarna, coltarii, pioletul si coarda sunt absolut necesare.

Virgil Iordache Virgil Iordache, Joi, 8 Feb 2007, 16:54

Multumesc frumos tuturor si numai bine:-)

Partheniu Cezar Partheniu Cezar, Joi, 8 Feb 2007, 22:24

Felicitari pentru rabdarea de a va aduce aminte si a expune momentele neplacute din turele dvs. Desi eu nu am experienta atat de bogata si variata, am trecut prin cateva momente care m-au facut sa privesc muntele si ca pe un prieten de nadejde si ca pe un dusman de temut. Si desi multi prieteni mai comenteaza pe munte la deciziile mele, prefer sa ma intorc si sa refac traseul cand e posibil.
Articolul demonstreaza doua lucruri:
1- ca proverbul romanesc "Daca nu ai batrani, sa-ti cumperi" (iertare daca nui e chiar asa) este perfect valabil. Batranetea se refera de fapt la experienta.
2- inainte sa faci un lucru (traseu in cazul nostru), gandeste-l de 10 ori si evaluaeaza toate riscurile si sansele.
Inca o data felicitari pentru articol si amintiri.

Cezar Partheniu

Emi Cristea Emi CristeaAdministrator Alpinet , Joi, 8 Feb 2007, 22:57

Tot pe Valea Vistei, mi-a fost dat si mie, sa scap cu viata dintr-un accident, in aprilie 2001. Destul de grav, dar fara urmari deosebite (fizice). Daca pana atunci eram doar un tanar teribilist, care nu ezita sa se duca pe oriunde si oricand, de atunci am inceput sa acord mai mult respect muntelui, zapezii, conditiilor meteo si Celui de sus.

Atunci mi-am dat seama, ca Cineva, sus, ma iubeste...

Am avut o tresarire cand am citit despre accidentul de anul acesta din Valea Vistei.
Sunt trist ca muntele a luat iar o viata... si ca viata asta ar fi putut continua zeci de ani, daca s-ar fi tinut cont de conditiile meteo...
D-le am spus-o, nu prima oara... sunt zile cand pur si simplu este mai bine sa privesti muntele, de pe geamul cabanei... si sa nu incerci sa iti pui fortele cu stihiile. Vin si acele zile frumoase, cand poti ajunge oriunde iti doresti, si ti-ai propus...

Nelinistea mi s-a confirmat afland numele fetei... o cunosteam. Mi-o aduc aminte, vesela un premiu, pentru un proiect ecologic tare simpatic... incalzirea apei, cu resurse naturale, la cabana Urlea...

Ii doresc sa treaca peste socul psihic, si sa nu uite sa iubeasa muntii. Sunt convins ca o voi reintalni pe poteci...

Asa cum spun intotdeauna, cand plec la un drum de creste, spun si acum... Doamne ajuta!

Fără foto adrian blaga, Vineri, 9 Feb 2007, 10:38

Impresionant, se pare ca pt. tine se potriveste de minune zicala: "ceea ce nu te omoara te face mai puternic".
Eu cred ca fiecare dintre noi am "mierlito" intr-un fel sau altul pe munte si ne-a fost greu in acele momente si am cerut ajutor, chiar si cel divin si apoi cand am ajuns teferi acasa ne-am laudat prietenilor si le-am povestit cu cata vitejie am infruntat situatia. Eu cred ca fiecare trebuie sa isi cunoasca limita sa si sa fie constient ca nici o experienta de genu asta nu merita o viata de om.

Gligorie Emanoil Pârvu Gligorie Emanoil Pârvu, Vineri, 9 Feb 2007, 19:17

Creasta muntilor e un pic mai aproape de cer dar mult mai departe de praful, fumul si aglomeratia orasului. E un loc ideal de unde poti sa spui ceva lumii: iubesc, sunt fericit, adio...

Cătălin Viorel Frenț Cătălin Viorel Frenț, Sâmbătă, 10 Feb 2007, 1:52

Moartea pândește pe oricine, oriunde, dragii mei și trebuie acceptată sau înfruntată.
Virgil, chiar te iubește cineva acolo, sus, după cele trăite pe... pielea ta! Ai înfruntat-o destul de mult, și cred că din plictiseala... o să te "uite" mulți ani... pe Pământ.
Muntele e frumos oricând; frumusețea lui însă se poate transforma în coșmar rapid, și te poate lua prin surprindere... și nu există decât două variante... înfrunți sau accepți.

Emanuel Molner Emanuel Molner, Sâmbătă, 10 Feb 2007, 7:57

adevaru e ca moartea ne pandeste peste tot, trebue doar sa respectam regulile inprejurimi unde ne aflam, in orasele mari unde traim avem reguli si le respectam.
fiind numai numai in WK -uri sau timpul liber pe munte omitem sau uitam una sau alta regula care ne poate costa viata.
Facem ascensiuni cu dificultate mare trebue sa avem si acesori necesari pentru a ne asigura si sa ne informam, e ca si cand mergi pe autostrada cu 200km/h, trebue sa ai un pachet de motorizare adevarata, altfel orice neatentie/neglijenta costa viata.
Ne doare cand auzim de accidente in munte pentru ca stim ca ce-i care se duc acolo sau dus sa se relaxeze, si neatentia costa viata.

Fără foto Zora Barton, Joi, 22 Feb 2007, 22:27

Felicitari pentru simtul civic de a aduce in discutie ceea ce ma tooot mir ca nu se face aici. Si Alpinetul are cimitirul lui, dar am constatat o refractaritate la pastrarea memoriei disparutilor, desi probabil amintirea lor ar putea salva vieti. Or fi existand motive nerostite. Pe munte sau nu, exista atitudini ce tin de tipul de individ care transforma pasiunea/cutezanta in imprudenta/inconstienta. Fara sa ofensez pe nimeni, credinte de genul « cum vrea dumnezeu » sau « ce ti-e scris in frunte ti-e pus » deresponsabilizeaza omul. Acestea se pot accentua cu varsta, in ciuda experientei, dovada ca povestitorul nostru a recidivat. Sunt la moda atatea sporturi extreme care nu compenseaza riscurile cu satisfactia practicarii lor, orice s-ar zice. Modele, credintele, obsesiile si mentalitatile nu necesita motivatii. Omul e liber si sa moara mai devreme, traind mai intens, la urma urmei.

Virgil Iordache Virgil Iordache, Vineri, 23 Feb 2007, 8:45

Draga Doina,

Credinta responsabilizeaza, nu deresponsabilizeaza omul.

Pentru argumente in acest sens iti recomand link-ul:
http://www.romanialibera.com/articole/articol.php? step=articol&id=4451

si alte articole publicate pe acel site sau in Idei in Dialog.

Nu pot fi de acord cu ideea de "recidiva" aplicata in zona montana. Modul tau de interpretare denota ca nu iubesti muntele si nu pari sa respecti optiune privata a oamenilor, libertatea lor.

Toate cele bune,
Virgil

Cătălin Viorel Frenț Cătălin Viorel Frenț, Vineri, 23 Feb 2007, 11:52

Doina, Virgil are drepate. Daca eu nu am avut parte de incidente, imi aduc aminte de spusele unui prieten, mare iubitor de munte, care, singur fiind in Godeanu, a alunecat pe o portiune de gheata. A avut noroc ca a scapat zicea el si a jurat in acel moment ca daca ajunge cu bine acasa, nu-i v-a mai trebui mute cat v-a trai. Si a ajuns acasa, si nu i-a mai trebuit munte... "fix 20 de ore" pana sa se intoarca la el.
Muntele e ca o slujba la inaltime, daca ai grija, nu ti se intampla nimic, nu pici, dar uneori, nu poti fi atat de grijuliu incat sa nu te lovesti la un deget spre exemplu.
Daca renunti la "slujba"... vei muri cu siguranta... "de foame".

Fără foto Zora Barton, Vineri, 23 Feb 2007, 20:06

Virgil, daca tot iti sunt draga (condescendentza inclusa), citeste-mi mai atent frazele. Am spus credintE, nu credintA, citand « intelepciuni » care pretind a exprima credinta in dumnezeu, mult prea utilizata ca scuza a iresponsabilitatii. A vorbi aici de credinta, am aluneca « off-topic » (iar eu nu m-as intoarce la bibliografii studentesti).
Recidiva e un termen care se poate aplica in orice zona, daca tot ai adus vorba de libertate. Cat despre « iubirea de munte », sintagma plaseaza iubirea intr-un context nefericit, ea preferand reciprocitatea. Ori, cum muntelui i se rupe de iubitorii lui (dureros dovedit aici), acest atasament s-ar putea numi mai degraba pasiune, sport, obsesie, tacaneala, terapie, etc. Prin genealogia mea, am legitimitatea sa consider muntele un loc natal/ stramosesc si sa-i confirm superbitatea. Intr-un fel intelegi muntele cand traiesti acolo si altfel cand il vizitezi. In tinerete, urcam varfurile in fiecare moment liber, dar niciodata nu curtizam pericolul fiindca invatasem de timpuriu ceea ce prea multi « iubitori de munte » n-au apucat: daca te iei la tranta cu muntele, te striveste. El isi impune respectul si nu-i pasa daca, prin optiunile tale, ai sau nu « dreptate ». Libertatea alternativelor include optiunea de a-ti pierde viata intr-un accident pe munte - exact mesajul transmis de tine.

Fără foto Oana B., Vineri, 23 Feb 2007, 21:04

Initial am citit articolul cu mare atentie, l-am apreciat in mod deosebit, mi-am extras invatamintele si am zis e bine de tinut minte, desi merg de foarte multi ani pe munte...
Acum, in schimb, avand in vedere, in principal, mesajele Doinei, nu pot sa nu intervin si sa o intreb daca "iubirea pt munte" i se pare o "sintagma ce plaseaza iubirea intr-un context nefericit, ea preferand reciprocitatea", atunci ce poate spune despre sintagme ca "iubirea de Dzeu", "iubirea de oameni"... Oare orice iubire presupune reciprocitate??? Oare atunci ce mai inseamna sintagma "iubire neimpartasita"??? Si oricum nu mi se pare ca este cazul in situatia iubirii pentru munte... Muntele nu iarta, dar IUBESTE... Iar cei care il iubesc cu adevarat si care au trecut prin multe pe munti, stiu ca asa este... Nu toate manifestarile de iubire sunt astfel incat orice sa le poata percepe...
Eu cred ca articole cum este cel de fata ar trebui sa fie privite cu seriozitate si sa invatam unii din experientele altora... Iar daca nu asta e locul unde se poate invata cum si ce trebuie sa faci pe munte, atunci ma intreb unde sau care mai este rostul acestui site...
Virgil, felicitari pentru articol si se pare ca intr-adevar cineva acolo sus de iubeste, dar SI MUNTELE ti-a aratat iubirea lui... Iar cei care mai aveti de impartasit asemenea experiente nu va sfiiti s-o faceti... Multumim

Virgil Iordache Virgil Iordache, Duminică, 25 Feb 2007, 10:57

Draga Doina,

"Draga" este modul standard de a ma adresa celor cu care corespondez, cand nu e vorba de corespondenta oficiala (atunci folesesc "Stimata").

Cred ca putem accepta fara probleme ca oamenii sunt diferiti: pentru unii e foarte clar ce este iubirea de munte, iubirea de patrie, iubirea de natura, etc, pentru altii aceste sintagme nu au nici un sens. Nu este o chestiune de cunoastere, ci de fel de a fi, de structura a eului propriu. Sunt multe alte domenii de acest fel. De exemplu, printr-un chestionar cu studentele si studentii din facultatea de biologie unde lucrez am aflat ca pentru cam 10% sufletul nu este decat un mod primitiv de a vorbi despre procese din creier, in timp ce pentru 56% sufletul exista si este nereductibil la fenomene biologice. Aceste diferente nu sun o problema daca oamenii cu structuri diferite pot sa se tolereze reciproc.

In ce priveste articolele la care am facut trimitere, am crezut ca intr-adevar te intereseaza ce cred despre iubire si credinta, in ideea ca vrei sa inteleagi mai bine ce vreau sa spun.

Exista intr-adevar un risc sa iti deschizi sufletul in fata celorlalti, totusi cred ca altfel nu poate exista comunicare reala. Mi-am asumat acest risc cu gandul ca fac bine celor care iubesc muntele si din reactii constat ca nu am gresit. Nu am scris acest articol pentru cei care nu iubesc muntele: ei oricum nu isi asumau riscuri pe munte. Deci nu trebuie sa te simti vizata de aceste articol.

Toate cele bune,
Virgil

Cătălin Viorel Frenț Cătălin Viorel Frenț, Duminică, 25 Feb 2007, 12:04

"doina" dragă... ești prăpăstioasă precum crestele semețe ale munților și nu înțeleg ce "cauți" pe acest site. Atât am avut de spus.:-?

Fără foto Iulian Avramescu, Marți, 27 Feb 2007, 11:52

doina = mircea ordean

Fără foto Zora Barton, Duminică, 11 Mar 2007, 15:35

Oops… sa mai cuteze cineva sa nu-l aduleze pe Big Brother!
Acum e foarte evident ca mentalitatea si atitudinea sunt parte din problema. Desigur, trebuie sa va cocotati cat mai sus sa va cantati cucurigul, dar sper sincer sa va alegeti cu cat mai putine creste… degerate.

Cătălin Viorel Frenț Cătălin Viorel Frenț, Duminică, 11 Mar 2007, 21:40

Dacă nu aș avea puterea celor cel puțin 10 ani și viitori 35-40 de munte nu m-aș abține a... (dacă înțelegi ce vreau să zic) să nu zic vorbe grele despre dv. dragă "doina alias cine ai fi", nu mă intereseaza.

Gligorie Emanoil Pârvu Gligorie Emanoil Pârvu, Marți, 13 Mar 2007, 18:21

Eu urc pe munte pentru frumusețea lui, pentru "a-mi reîncărca bateriile": a scăpa de stresul serviciului și al orașului, a-mi testa condiția fizică și a-mi confirma puterea de a trăi activ. În ziua de azi, doar pe munte se mai dă necunoscuților "Bună ziua" și avertismente sau sfaturi asupra traseului care urmează a fi parcurs.
Nu sunt "Big Brother" (dar aș avea șanse pentru "old brother"). Propun încheierea disputei între Doina și Cătălin. Cel puțin pe acest site. Ar putea continua cu o "tură" împreună. S-ar putea descoperii că, de fapt, conflictul e doar o neînțelegere de comunicare.:-)

Fără foto Zora Barton, Miercuri, 14 Mar 2007, 15:19

Do you really ignore the very issue here? It’s about the young death in your mountains.
It’s amazing how you’ve used those nameless dead to talk about yourselves, to point up your foolish braveries and your CVs. Anyone else responding to such a repulsive selfishness is an intruder, to be insulted and thrown out. One of Mrs Anghel’s justified replies was abusively erased by the administrators.
I’m her Canadian assistant and I understand why she left Romania 30 years ago, never to return. I’m not glad to meet you, folks.

Fără foto Oana B., Miercuri, 14 Mar 2007, 15:37

This is amazing indeed... Why did you feel so deeply the need to say all these things??? That prouved to me at least you did not understand what was all about! I was travelling outside of Romania also and I can tell you that fool guys (like us climbing mountains!!!) have the same attitude: sharing with us their experiences and especially the bad ones in order to learn from it...
One question - how many times the "Canadian" was in Romania in the last 15 years??? Tell her to come, maybe she will change the impression (speaking without evidences... it is my favourite)
I am not glad to me you also...

Cosmin Ciortan Cosmin Ciortan, Miercuri, 14 Mar 2007, 16:25

Zora... kind of a rude appearance, don't you think? Doina should defend herself and not use "counsellors", if she's got a point. You could have spared yourself of the unhapppiness of meeting us by not entering the site, don't you think?
And, by the way, what is to understand from Virgil's stories is that "you shouldn't do like me" and he used the youngster's death for sharing experience. To me, this is the best way to emphasize a story... Not even close to present his past experiences as bravery... You should try reading again... if you understand Romanian, of course.
Kind of superficial way to understand a people/country... by reading an article and some posts (did you really read 'em by yourself, or they were read to you by Doina?. If so, I pity you... you should make your impressions based on undistorted facts). Do you really think this can give you an ideia?
Well, I rest my case. I think your last post is worth less than a piece of paper it could written on and much less time it has been granted so far...:-(

Virgil Iordache Virgil Iordache, Joi, 15 Mar 2007, 8:47

Zora, everyone can interpret this article in his own way, including in your way. What I hoped by writing it is that unexperienced people would be more coreful in the future when going on difficult routes. If this happens, everything else don't matter. As for your opinion, you are somehow right: it's my CV of mistakes... Where you are not righy is that I am proud of them. I am not. This weekend I will go in Fagaras, and will try to do no one.

Narcis Lutica Narcis Lutica, Vineri, 4 Ian 2008, 23:33

... Um articol exceptional, ce va fi mereu de actualitate! Foarte trist sa gasti acel tanar si sa afli ce cei de pe Valea Vistei, precum si de celalalte intamplari pe care le-ai povestit..ma pus pe ganduri pentru ca si eu am urcat anul trecut pe acolo prin aprilie si desi cand am urcat pericolul de avalanse era mic, vremea s-a schimbat brusc, a nins foarte mult si pericolul de avalanse crescuse foarte mult 3 zile mai tarziu.

O singura data, dupa o tura de o saptama in Fagaras in care ne-a plouat in contiuu, un coechipier a cedat fizic si psihic...dar eram foarte aprope de Balea Lac si fiind vara ne-a fost foarte usor sa il trimitem cu cineva cu masina jos.

Privind jumatatea plina a paharului este un foarte bun articol din categoria "Asa nu" sau "Atentie la".:-D

Fără foto Teodora Motateanu, Duminică, 4 Apr 2010, 16:12

foarte interesant articolul. Interesante si comentariile. Este greu totusi de inteles etichetarea ca "sport extrem" care "nu compenseaza riscurile cu satisfactia" - din punctul de vedere al cui nu compenseaza? Al cuiva care sta in fotoliu? Tine de alegerea si de structura fiecaruia....
In mod cert, pentru cei care le practica satisfactia nu compenseaza ci depaseste cu mult riscurile. Iar pasiunile n-ar trebui discutate si contestate - nici macar atunci cind sfarsitul este tragic. Sau mai ales nu atunci.

Fără foto Mircea Ordean, Vineri, 7 Oct 2011, 20:15

Se întîmplă să citesc abia acum articolul tău.
Mi se pare mai mult decît interesant.

M-aș bucura de acord să-l pot semnala pe blogul meu, cu unele comentarii.

Mircea

Fără foto Mircea Ordean, Duminică, 9 Oct 2011, 19:54

Iulian Avramescu apreciază, la 27 februarie 2007, că "doina = mircea ordean"
(Nu văd altminteri mesajul inițial al ei)

E o glumă?
Nu am nici o legătură cu doamna/domnișoara.

Virgil Iordache Virgil Iordache, Luni, 10 Oct 2011, 7:41

Salut Mircea, sigur, semnaleaza-l, ideea este ca oamenii sa tina seama si de riscuri atunci cand intra pe munte. Adica sa si le asume explicit.

Fără foto Adrian Mocanu, Marți, 7 Aug 2012, 11:18

Sa-i multumesti lui Dumnezeu ca ai scapat. Acest varf invaluit in legenda, poate cel mai frumos din Bucegi, era sa-mi aduca si mie moartea. Tot intr-o iarna. Asa ca oarecum, inteleg prin ce ai trecut. Desi citesc abia acum articolul tau, o sa-mi iau inima in dinti si o sa scriu si eu un articol cu patania mea. Poate cineva il va citi si va invata ceva. Bafta multa si...sa ne vedem cat mai sus.

Comentarii pentru acest articol
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii



© Copyright 1999-2019 www.alpinet.org