Alpinet Hărți Montane Ghid Turistic Cluburi Montane IIC Salvamont
   Caută      site găzduit gratuit de Alpinet.org - ghidul tău montan   
Jurnale - O noapte pe Bistriciorul

O noapte pe Bistriciorul

O NOAPTE PE BISTRICIORUL

 

Motto:

 

"Trebuie să mergem spre Căliman, într-o regiune unde mai sunt posibile minunile."

Mihail Sadoveanu - Ţara de dincolo de negură

 

Intrigă:

 

  Această expediţie, a cărei ţintă a fost  vârful Bistriciorul (1990m) din vestul munţilor Căliman, s-a vrut a fi prilejul unui prim contact cu turele montane de iarnă pentru ucenicii Clubului de turism montan omonim. Ca de obicei mulţi au vrut puţini au făcut..

 

Personaje:

 

-  Călimanul - munte impunător nu atât prin altitudinile care le atinge, cât prin întinderea   şi izolarea lui (chiar şi vara poţi să mergi zile întregi fără să dai de oameni,  ce să mai vorbim iarna..), precum şi prin legendele ţesute în jurul său.

 - Călimanul -  calderă de vulcan neîmblânzit cu mii de ani în urmă, mărturie stând, astăzi,  păturile de lavă sfărâmată ce-i acoperă unii versanţi, coloanele de bazalt şi andezit, zăcămintele de sulf precum şi cristalinele-i ape minerale.

 - Călimanul -  locaş al zeilor (chiar şi numele i-a fost asociat cu cel al zeiţei Kali), amintit de Sadoveanu în a sa "Creangă de aur" drept adăpost al preoţilor lui Zalmoxis, cu celebrul său Scaun al Domnului, vast platou trapezoidal de piatră (cetate străveche?, aerodrom pentru paleoastronauţi?) străjuind  valea Mureşului, precum şi misterioase stânci antropomorfe (Doisprezece Apostoli, figurile de pe platoul Tihului, Sfinxul de la Gălăoaia) sau doar ciudate (Stânca Şoimilor, sau celebra "Virilitatea...calului" de la Iod),

 - Călimanul -  leagăn al unei civilizaţii pastorale robuste, satele mândre bistriţene, mureşene, harghitene şi sucevene părăsite în fiecare primăvară de bărbaţi care pleacă spre crestele şi poienile hărăzite, după tâlcuri străvechi, spre a trăi împreună cu ursul şi oile până-n toamnă, când ninsorile timpurii îi alungă la vale spre casele şi nevestele lor.

 -  Călimanul  -  labirint de văi împădurite cutreierat de cerbi şi mistreţi fără număr şi tărâm al urşilor -  stăpânii incontestabili ai tihărăilor - din păcate mult prea des vizitat de potentaţi ai momentului nărăviţi la masacre de animale inocente.

 

 Şi noi oamenii:

 

-         Szabolcs, zis şi "Tătucul", veteran, hârşiit în expediţii prin Tatra, Taurus, Alpi

-         Paul, zis şi "Mecatronicul", tânără speranţă a Clubului de turism montan "Căliman"

-         Şi subsemnatul, autorul, zis şi "Pană (de inspiraţie)" 

 

Prolog:

 

 Firul acţiunii începe să se înnoade, într-o dimineaţă umedă de noiembrie, în clipa în care, cu câte un rucsac voluminos în spate, şi cu ochii cârpiţi de somn ne îngrămădim într-un vagon al personalului de 3, 46, celebrul tren al excursioniştilor târgumureşeni. Până la Răstoliţa trenul face 2, 30 ore, timp pe care îl petrecem în mod agreabil rumegând amintiri montane şi boabe de soia prăjită sau plănuind aplecaţi asupra hărţilor.

 

 

 

Desfăşurare:

 

  Pe la 6, 30 debarcăm din tren, şi parcurgem orbecăind cei câţiva kilometrii care ne despart de sat. Aici mâna providenţei se face simţită sub forma unei maşini care transportă muncitori la baraj şi care ne culege şi pe noi. După 6 kilometrii prin hârtoape, prilej de a da noi sensuri frazei "a face tumbe"  coborâm la şantierul barajului de pe pârâul Răstoliţa. Aici unde apele a trei pâraie vânjoase: Scurtul, Tihul şi Valea de Mijloc se îngemănează, din nuntirea lor luând naştere  Răstoliţa,  aici a decis megalomania umană să arunce zid trainic de beton, spre a zăgăzui zbaterea liberă a apelor, domesticind zădărnicia puterii ascunse întru folosul său. În aşteptarea lacului de smarald - iluzorie podoabă a Călimanilor, peisajul antropic al locurilor sa îmbogăţit cu munţi de bolovani excavaţi, sau smulşi  cu dinamita, urme de buldozere şi versanţi dezgoliţi, transformaţi în şvaiţer de tunelurile hulpave, ce răpesc din apele văilor învecinate. Insensibili la acest  peisaj, deja atât de familiar,  purcedem la drum pe Valea de Mijloc conştienţi că mai avem de bătut cale lungă. Dealtfel una din caracteristicile  acestui masiv sunt chiar aceste drumuri de apropiere, pe văi, de câte 20-25 km, o adevărată "plăcere" în codiţii de iarnă, având în vedere că posibilităţile de adăpostire, în zonă, sunt aproape inexistente. Curând se ivesc şi primele petece de zăpadă, iar sloiurile de gheaţă iau locul noroiului pe drumul ce se încolăceşte ascultător de-a lungul văii, străjuită din loc în loc de sumbri megaliţi andezitici, ce străpung covorul coniferelor. După 3 ore de mers alert ajungem la o exploatare forestieră, unde un binevoitor ne indică drumul spre "munţii Călimani".  Şi prin aceste locuri zăpada inocentă nu poate ascunde urmele trecerii omului: munţii alopecici, au fost curăţaţi cu meticulozitate extremă, iar spinările lor blajine sunt brăzdate de adânci cicatrice de TAF-uri. În curând poteca se desprinde din drumul forestier şi urmează un afluent al văii, unde pereţii înguşti ne obligă să trecem dintr-o parte în alta, pârâul învolburat, cutezanţă soldată cu "plăcute" băi de picioare. Zăpada care  se îngroaşă printre brazi, şi panta din ce în ce mai acută contribuie la dificultatea drumului, iar marcajele ironice (triunghi albastru) se joacă cu noi apărând sau dispărând când pe-o parte, când pe alta, a pârâului. La un moment dat poteca intersectează un drum mai semnificativ, unde un indicator informează că spre est se poate ajunge în Curmătura Tihului, spre vest în Poiana Largă, iar spre sud la Răstoliţa. Fără a ne lăsa perturbaţi de aceste informaţii, ne angajăm pe umila potecă ce se îndreaptă pe vale spre nord, nişte urme binevenite uşurându-ne înaintarea.  Încet, încet peisajul se deschide iar privind în spate se pot ghici culmile  Munţilor Gurghiu, iar mult mai aproape munceii denudaţi ai Călimanului dintre care se remarcă prin masivitate Tarniţa (1564m). În faţă orizontul este încă închis de versanţii crestei principale, acoperiţi de jnepeni, care urcă cu repeziciune, culminând în zona de gol alpin, iar spre dreapta cetăţi prăbuşite de rocă vulcanică marchează  linia de creastă pe şeaua de sub vârful Struniorului (1885m).

 

Vârful Strunior iar în planul doi Pietrosul

 

 Traseul dobândeşte treptat un caracter alpin, valea s-a redus la un simplu firicel de apă pierdut pe sub bolovani, care ne rezervă plăcerea unor alunecări ocazionale. Jnepeni şi mesteceni pitici  se agaţă prieteneşte de hainele noastre, dar ne şi ajută, uneori, slujindu-le drept trepte  şi prize improvizate. Încet, cu răsuflarea tăiată, culmea imaculată pare tot mai aproape, un ultim prag este escaladat, şi ne trezim sub cornişele proeminente ce străjuiesc creasta. Cu băgare de seamă ocolim o zonă ce pare mai ameninţătoare, şi când dăm să urcăm, surpriză....cornişa are doar o jumătate de metru înălţime, dar de la distanţă pe fondul alb al zăpezii iluzia de masivitate este, însă, copleşitoare. De aici mai sunt doar câteva sute de metri până pe vârf, pe care îi străbatem repede, oprindu-ne doar pentru câteva poze pe o porţiune de creastă mai fotogenică.

 

 

Creasta Bistriciorului

 

 Ajunşi sus, după 8 ore de trudă, ne delectăm în voie cu priveliştea magnifică oferită: spre vest creasta fierăstruită culminează, pentru ultima oară, cu vârful Zurzugăului (1913m), iar apoi are o cădere bruscă continuându-se cu un ocean vălurit de culmi aplatizate împădurite şi poieni, până hăt la orizont unde se află Subcarpaţii Transilvaniei, printre care încep să sticlească, odată cu apropierea întunericului, luminiţele satelor mureşene. Spre nord plaiurile pudrate uşor cu zăpadă coboară lin spre depresiunea adâncă ce adăposteşte lacul Colibiţa  - curbat ca un intestine în cavitatea peritoneală (drăguţă comparaţie isn't it?) -, dincolo de primele culmi ale munţilor Bârgăului salba de sate bârgăiene  strălucesc în amurg vegheate de posacul Heniu Mare (1611m) iar cordiliera de vârfuri imaculate din Rodna străjuită la un capăt de mândrul Pietros iar la celălalt de asimetricul corn al Ineului, impune respect, chiar şi privită de aici.  Spre est şi nord-est culmi vălurite, şi încă verzi, din Suhard şi munţii Bistriţei slujesc drept fundal, pentru mult mai apropiatele creste ale Călimanului, care se succed până la orizont: deja familiarul Strunior iar în afara crestei principale Străciorul (1963m) despărţite de una din văile adânci de la obârşia Gruiului, apoi vârful Dundeţ (1923m) uşor recognoscibil datorită protuberanţelor sale stâncoase, urmate de punctele culminante al crestei, vârfurile Pietrosul Călimanilor (2100m) şi Negoiul Unguresc (2081m) formând un trapezoid masiv încins pe la poale de vechiul drum grăniceresc al Mariei Tereza. Din coada Pietrosului se desprinde o lungă creastă gheboşată de vârfurile Tămăului (1862m) şi Măieriş (1885m) pătrunzând apoi adânc în depresiunea Dornelor. Dincolo de valea Mureşului, spre sud, blajinele coaste ale Gurghiului îndeamnă la odihnă, aidoma munceilor Giurgeului ce închid spre est depresiunea omonimă. Impozanta culme a Hăşmaşului completează priveliştea, oferind, însă, cu gentileţe posibilitatea de a distinge prin şeaua Curmăturii, vârful Toaca din Ceahlău.

  La baza crucii de pe vârf, adăpostit într-un flacon de plastic, se află caietul de amintiri, completat de-a lungul timpului de numeroşi turişti. Ne delectăm o vreme cu savuroasele comentarii  dar colţii tăioşi ai vântului înfipţi prin bocancii îngheţaţi ne reamintesc că ar fi timpul să căutăm un adăpost. Coborând spre şeaua estică, găsim un adăpost precar, într-o mică adâncitură, la marginea covorului de zăpadă. Întinderea cortului ne dă unele emoţii, pentru că vântul se dezlănţuie în rafale surprinzătoare, smulgând câte-o boarfă neancorată cum trebuie. Deşi întunericul sa lăsat deja, se impune o mică plimbare până pe vârful Străciorului, aflat la câteva sute de metri, doar. O cruce geamănă celei de pe Bistriciorul marchează culminaţia principală.

  Odată întorşi la cort, dăm cep rucsacilor cu alimente şi după ce ne punem burţile la cale, ne cuibărim în saci de dormit, punându-ne gospodăreşte pe horăit. Sau mai bine zis încercăm, pentru că între timp afară se dezlănţuie urgia. Venind dinspre nord, mugind ca acceleratul, sălbatice vântosele înşfacă pe rând cortul şi-l iau la tărbacă ba dintr-o parte ba dintr-alta, bătrînul şi încercatul MacKinlay geme, se încovoaie, dar se ţine în picioare, în timp ce, smulşi din brutalitate din braţele lui Morfeu, ne trezim că pereţii cortului au ajuns la nivelul nasurilor. Cu ochii cârpiţi de somn şi blestemând toţi alizeii şi vânturile de vest, şi crivăţurile, şi foehnurile şi Eolii care io' făcut, mă  târâi afară pentru a verifica ancorajele cortului, care s-a transformat într-o biată cârpă lovită brusc de tremurici, ce pare a fi călcată-n picioare de o turmă de elefanţi isterici. Până spre dimineaţă se doarme iepureşte între reprizele furtunoase.

  Zori  vin ca o izbăvire, colorând cerul în culori hemoragice, peste creasta care pare o piatră sacrificială aztecă, scăldată în sângele soarelui ce încearcă să se nască. Acest spectacol contemplat prin deschizătura cortului completează în mod agreabil savoarea  ceaiului fiert pe fugă la flacăra anemică a primusului. După  ce evenimentul a fost imortalizat, strângem echipamentul şi evaluăm pierderile care din fericire sunt destul de reduse: doar husa cortului a fost luată de vânt. Începem coborârea spre şeaua Struniorului prin zăpada îngheţată ce ne ajunge până la genunchi. Pentru astăzi ne-am propus să parcurgem o parte din creastă şi să ne întoarcem pe valea Tihului la Răstoliţa. Ajungem repede în şa unde Szabolcs, care a mai parcurs traseul vara, încearcă să găsească marcajele, dar în "Ţara jnepenilor"  poţi să-ţi iei gândul de la poteci şi marcaje în condiţii de iarnă. Urcăm anevoie spre un umăr al crestei, prin zăpada ce ajunge până la brâu în multe locuri. Cu acest prilej,  învăţăm stilul de înaintare "tracţiune integrală" (Copyright Szabolcs), pentru care instrucţiunile de utilizare ar suna cam aşa: după ce laşi la o parte mândria de hominid evoluat, te cobori în patru labe şi începi să lopătezi gospodăreşte zăpada moale, stârnind invidia tuturor focilor de la est de Groenlanda, în trecere te agheţi cu disperare de orice jneapăn din raza de acţiune, calci fără milă orice punct de sprijin ascuns în zăpadă, iar la fiecare o  sută de lungimi de braţe iei câte o pauză îndelungată.

    Astfel urcăm până pe vârful Struniorului (1885m), în căutarea potecii iluzorii, unde luăm un moment de repaus pentru a admira pe Maiestatea-sa Bistriciorul înveşmântat în haina-i de hermină şi înconjurat de suita de paji acoperiţi din cap până în picioare în catifea verde.

 

 

Vârful Bistriciorul

 

Coborârea spre curmătura Tihului se transformă într-o năvală dezorganizată, fiecare îşi caută drumul printre jnepenii mai înalţi de un stat de om, parând croşeuri perfide ale crengilor, călcând fără milă peste ele, muşcând din loc în loc zăpada, traversând în stil "spărgător de gheaţă" troienele, plonjând în gropanele de zăpadă pentru a reapărea pe partea opusă. După regruparea din şa stăm puţin să analizăm situaţia: pentru a parcurge 3 km de creastă ne-au trebuit cam tot atâtea ore, iar în ritmul acesta vom pierde cu siguranţă trenul din Răstoliţa. Ne decidem să ocolim pe la nord vârful Curmătura Tihului (1837m) până în Poiana Popii, de unde o potecă marcată coboară pe valea Tihului. După ce mai urcăm puţin, pierdem repede altitudine şi poposim într-o poiană, bucuroşi că am scăpat de jnepeni. De aici marcajul reapare şi ne ghidează în coborâre uşoară în curbă de nivel, prin pădurea de brazi. Nişte urme de urs însoţesc o vreme poteca, pierzându-se apoi spre valea Gruiului. Ajungem în sfârşit în Poiana Popii (cca. 1550m), în umbra intimidantă a Dundeţului, vârf stâncos, scrijelit de adânci urme de eroziune. Un indicator ruginit, oferă unele indicaţii despre traseul de creastă, şi variantele de coborâre pe văi (noi vom urma linia albastră). 

 

Epilog:

 

  Fără a sta mult pe gânduri coborâm pe vale priporoasă, direct prin albia care ţine aici loc de drum. Mai jos apar urmele de tractoare forestiere şi întâlnim primele barăci ale muncitorilor. În aer adie un miros nefiresc de primăvară, zăpada se topeşte încet, iar pâraiele umflate şi torenţii sunt tulburi ceea ce ne împiedică să ne potolim setea. Coborâm, în pas alert, fără istoric pe drumul noroios, dar la un moment dat drumul se ramifică brusc în trei, ceea ce ne lasă perplecşi. Care să fie drumul corect? După ce cugetăm puţin alegem varianta corectă, cea de mijloc, care urmează valea, fără a ne lăsa derutaţi de celelalte două variante, ce reprezintă viitorul drum de contur al lacului de acumulare, şi care se duc să se piardă undeva sus pe versanţi. După un scurt popas trecem în viteză pe lângă şantierul barajului, deoarece întunericul sa lăsat deja iar până în Răstoliţa mai sunt 8 Km. Până aici am făcut 9 ore socotite din creastă. O betonieră  ne clacsonează din spate şi aşa ajungem să ne înghesuim 5 oameni într-o cabină, împreună cu bagajele noastre, "delectându-ne" cu amintirile fruste de pe Valea Jiului pe care ni-le relatează  şoferul cu coloratura de rigoare. Ajungem în gară în momentul în care se face auzită sirena trenului, un ultim galop şi tăbărâm la clasa-ntâia, unde ne invită cu generozitate naşu', fericit să aibă atâţia clienţi deodată. Ne descălţăm bocancii şi ne întindem oasele obosite în uimirea generală a unor oameni care nu pot să înţeleagă de ce s-ar duce cineva la munte cu beţe de schi dar fără schiuri.      

 

Disclaimer: Orice asemănare dintre titlul acestui articol şi una din operele lui I. Eliade Rădulescu este pur şi simplu întâmplătoare.

 

Vlad Chindea

 

13.02.2003

 

Târgu-Mureş

 

             

Autor: Vlad Chindea
Înscris de: Vlad Chindea
Vizualizări: 9968, Ultima actualizare: Vineri, 30 Mai 2003



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii CALIMAN  
Comentariu
Fără foto Boloni Szabolcs Csaba, Joi, 6 Mar 2003, 4:01

:-D Na bravo baiete, sper sa apara odata si fotografiile.
"batranul"

Fără foto Ciprian Thomas, Marți, 18 Mar 2003, 4:24

Felicitari pentru reusita acestei ture si nu in ultimul rand pentru realizarea acestui articol. Sper ca si eu sa ajung in Calimani anul acesta...prea am auzit numai lucruri de bine despre acest munte.

Fără foto Zsolt Mészáros, Miercuri, 26 Mar 2003, 14:57

Am citit foarte surprins acest articol, si eu cutreierand deja de mai multe ori acele locuri, insa n-am intalnit pe nimeni scriand despre acesta....
Am insa o intrebare, si anume: in ce directie ati luat cand ati ajuns la sfarsitul drumului forestier, unde paraul traversa pe acesta, in spre valea din dreapta sau pe cea din stanga? Chestia este ca noi am fost acolo, am cercetat zona de mai multe ori, dar n-am gasit drumul sau poteca care ne-ar fi dus spre varf.
Poate asta din cauza lipsei de experienta sau chiar ghinion?...:-(

Fără foto Zsolt Mészáros, Miercuri, 26 Mar 2003, 14:59

Am uitat, apropo, foarte bun articol, vedeti, voi ceilalti, si Calimanul este frumos, merita vizitat si povestit...:-P

Fără foto Vlad Chindea, Joi, 27 Mar 2003, 5:31

Catre Zsolt: Dupa exploatarea forestiera de care am scris, intre doi versanti dezgoliti, drumul se bifurca spre dreapta cu un drum de tractor, iar spre stanga cu o poteca de-a lungul unui parau. Putin mai sus apar si marcaje sporadice, iar daca vremea e buna se poate vedea in capatul vaii golul alpin din Creasta Principala. Noi am avut noroc si de niste urme anterioare

Fără foto Valentina Cetean, Luni, 2 Iun 2003, 13:31

Pentru autor, (supra) numit „Pana (de inspiratie)”, probabil ca un ecou peste un ocean al eroului de legende numit „Pana de vultur”.
In ciuda autonumirii, rezultatul a fost o descriere-confesiune plina... de inspiratie. Eu am citit de-abia acum articolul si senzatia a fost foarte placuta. Pentru amestecul personajului central (Calimanul!!!) cu iarna si cuvintele de-a-dreptul poetice, peste forme literare complexe (care se nasc de-atatea ori numai din instinct, dar si dintr-o usurinta a comunicarilor), peste o avalansa de senzatii proprii si ceva geografie turistica.
Si toate au creat o stare nu numai de „live”, ci si „deja vu”. Fiindca a semanat ca o incursiune spre viitor. Spre potecile si muntii care vor veni pentru toti, spre vise ramase la acest stadiu, dar si spre doruri implinite!
Si a propos de denumirea Calimanilor... Cand vei avea timp, in decursul anilor, urmareste cate din denumirile legate de locurile „mai speciale” din Romania (ex. munti, rauri, vai mari, sate, unelte) se regasesc in toponimia de baza a altor popoare. Si de ce aceste sunete (poate un pic transformate de prea multa istorie) seamana cu ce avem noi, dar nu si intre ele (pentru a nu confunda sensul imprumutului!). Ca si ceramica de Cucuteni in care se regasesc simbolurile cele mai vechi ale unei jumatati actuale de Europe. Poate vom afla candva de unde-s toate si care ne este, de fapt, calea...
Cu exceptia catorva cuvinte (e asa de usor sa gresesti la calculator si e la fel de usor sa critici din afara!; ex. nu suna cam ciudat „sacrificiala”;?) si fotografii un pic mai neclare, mi s-a parut un „articol” foarte reusit. Felicitari! Sper sa ne mai povestesti despre alte drumuri...

Comentarii pentru acest articol
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii



© Copyright 1999-2019 www.alpinet.org