Alpinet Hărți Montane Ghid Turistic Cluburi Montane IIC Salvamont
   Caută      site găzduit gratuit de Alpinet.org - ghidul tău montan   
Diverse - O simpla poveste

O simpla poveste

O simpla poveste...

 

Dintr-o dată nu se mai auzi nici măcar un zgomot. Nici un geamăt, nici un plânset, nici un cuvânt. Era atât de liniște ĩncât puteam auzi freamătul frunzelor ĩn bătaia vântului. Totuși nu reuseam să adorm, priveam urmele lăsate de perfuzii și ĩmi aminteam de soarta mea ticăloasă. Īncepuse sa mi se facă teamă. Simțeam lipsa lor...și parcă sângele îmi fierbea. Era prea ĩntuneric, iar pereții albi ai camerei parcă râdeau de teama și de suferința mea. M-am ridicat din pat și am mers spre fereastră. Era cald dar ĩn același timp vântul de afară ĩmi patrundea rece ĩn piele prin cămașa albă și largă. Am cuprins cu privirea ĩntreaga curte a spitalului. Totul era atât de straniu, clădirile ĩnalte și reci, legănatul inainte și inapoi al copacilor, vântul care se juca printre ei. Îmi doream să fiu ca el, liberă, să alerg, să plutesc. Am mers până la ușă, am ĩncercat s-o deschid dar era ĩncuiată, ca de obicei. M-am ĩntors la fereastra cu zăbrele...și chiar ĩn fața mea a apărut o siluetă. Era un băiat... atât de slab ĩncat camașa cu care era ĩmbrăcat atârna și flutura ĩn ritmul vântului de afară. Mă privea cu ochi reci fără să schițeze vreun gest. Fața lui era străvezie și brăzdată de linii adânci. Nu știam dacâ este real sau dacă este doar un alt produs al imaginației mele. I-am zâmbit ĩnsă acest gest al meu l-a făcut să se ĩntoarcă și să plece.

Aceea a fost prima seară ĩn care l-am ĩntâlnit.Īn zilele următoare l-am văzut stând pe banca din fața ferestrei mele. Uneori ramânea acolo până seara târziu. Nimeni nu-i spunea nimic, iar el nu făcea altceva decât să privească spre mine. In fiecare dimineață ĩmi lăsa pe pervaz câte un buchețel cu flori albastre. La ĩnceput nu știam ce să cred, apoi a ĩnceput să-mi fie puțin frica, ĩnsă ĩn cele din urmă m-am decis să-i vorbesc.

Dupa un timp ușa camerei mele a fost deschisă și am putut ieși afară sub supravegherea atentă a asistentelor. Niciodată nu mi-a plăcut să fiu urmărită iar ĩn situația asta și mai puțin ĩmi plăcea. Trebuia totuși să trec peste asta ca să pot pleca acasă asa că devenise o obișnuință privirea câte unei doamne ĩn halat alb. De fapt una dintre ele m-a liniștit ĩn privința admiratorului meu. Īntr-una din zile, pe la sfârșitul lui iunie, am coborât ĩn curte să-l ĩntălnesc, ĩn adevăratul sens al cuvântului pe Mircea. Se spunea despre el ca de când a sosit ĩn spital nu a scos nici un cuvânt și nu a primit nici o vizită. Fusese adus de mama lui după o tentativă de sinucidere și lăsat aici.

Era destul de pașnic, adică nu ĩncercase să facă rău, nici lui, nici altcuiva, nu ĩncercase să fugă sau să dispară. Lucrurile astea erau la ordinea zilei aici și chiar eu ĩncercasem să fug ĩn câteva rânduri și de aceea mă ĩncuiaseră.

Am făcut câțiva pași spre banca pe care era asezat, nu știam dacă ar trebui să mă apropii, nu voiam să-l sperii. Privirea lui ĩnsă mi-a dat curaj. M-am așezat lângă el...aș fi vrut să-l ĩntreb atăt de multe lucruri, eram curioasă să aflu ce i s-a ĩntâmplat. Nu-l mai văzusem atât de aproape. Era un tânăr de vreo 20 de ani, cu trăsături frumoase dar care fusese slăbit de boală sau de necazuri. Deși pe fața lui se citea numai durere mai avea ĩncă o sclipire ĩn ochi. Acea sclipire m-a făcut să mă apropii și să am ĩncredere ĩn el. Era imbracat cu o cămașă albă care lăsa sa se vadă pieptul palid și un șnuruleț din piele maronie ĩn jurul gâtului de care atârna un inel. Am spus aproape șoptit: Bună dimineața! Am primit ĩn schimb doar o privire care nu exprima nimic. -Eu sunt Alexandra! am continuat. Voiam să-ți mulțumesc pentru flori. Au fost singurele lucruri care m-au făcut să uit unde mă aflu și mai ales de ce. Să știi că m-ai ajutat foarte mult. I-am spus eu repede și zâmbind.

            I-am prins mâna ĩntre mâinile mele ĩncercând să mă apropii mai mult de el. De data aceasta am reușit să smulg un zâmbet amar de pe buzele uscate și vineții.

-         Ana.... A șoptit el cu greu

-         Ana? Am repetat. Nu, ți-am zis, pe mine mă cheamă Alexandra.

Replica mea l-a făcut iar să zâmbească. Apoi a plecat. Mergea ĩncet, greu. Nu știam la ce se referise, de ce ĩmi zisese Ana, oare nu a ĩnteles ce i-am zis? Eram, cu toate astea, bucuroasă că vorbise. Am anunțat-o, mândră, pe asistentă că eu reușisem să-l fac pe Mircea să vorbească. Ea m-a rugat să-l conving să mănânce spunându-mi că așa nu mai are de trăit decăt căteva zile.

A doua zi l-am văzut pe Mircea pe aceeași bancă. Am ieșit repede afară și m-am așezat lângă el. Īncercând să-l ajut pe el mă simțeam mai puternică. Aș fi vrut să pot pătrunde ĩn sufletul lui să aflu ce ĩl chinuia. I-am povestit tot mi se spusese despre el și l-am ĩntrebat de ce mi-a zis Ana. Dupa cateva minute de liniște mi-a răspuns:

-         Semeni cu ea... cu Ana mea.

-         Din cauza ei esti aici? am ĩntrebat. Te-a părăsit?

-         Nu...mi-a spus repede ĩncruntându-se...eu...eu am fost vinovat...ea era...nu, nu mai e.

Expresia feței i se schimbase, nu mai era calm, ĩn ochii lui acea sclipire se transformase ĩn ură. Am ĩnțeles că murise. L-am ĩntrebat apoi de ce nu vrea să-și vadă părinții și prietenii, de ce nu vorbește cu nimeni.

-         Pentru că nu vreau să văd pe nimeni, mi-a răspuns. Eu nu mai exist pentru nimeni, eu am murit!

-         Dar cu mine de ce vorbești?

-         Pentru că tu ĩmi amintești de ea....

-         Povestește-mi despre ea, am ĩncercat eu sperând să nu-l fac să fugă.

Pentru prima oară am citit ĩn ochii lui o urmă de bucurie. Ar fi vrut să-și elibereze sufletul, vedeam că ĩi era greu pentru că amintirea ei ĩl durea și nu putea să treacă peste durerea aceea. Cu glas stins, aproape șoptit a ĩnceput să-mi istorisească povestea lui și a ei.

-         Pe Ana am ĩntâlnit-o ĩntr-o zi de iarnă, la ĩnceput de an. Eram ĩn curtea unui prieten. Ninsese mult cu o zi ĩn urmă, fusese cea mai frumoasă ninsoare de până atunci. Ne ĩntâlnisem acolo mai mulți să ne jucăm cu zăpadă și să bem vin fiert. Sărbătorile trecuseră iar noi căutam orice motiv să ne distrăm. Acolo era și ea. M-a fascinat din prima clipă. Īntreaga ei ĩnfățișare emana un aer de naivitate, de nevinovăție care-mi tulbura simțurile.

-         Mircea, ea este Ana,,, surioara" mea mai mică! Mi-a prezentat-o ĩn cele din urmă Tudor, prietenul meu cel mai bun.

-         Imi pare bine! A spus ea zâmbind ștrengărește

Ii prinsesem mâinile ĩntr-ale mele și o priveam ĩn ochi ca și cum doar ea ar fi existat ĩn lume alături de mine. Īntreaga seară am petrecut-o ĩn preajma ei. Īi sorbeam fiecare cuvânt, fiecare zâmbet. Cateva ore mai târziu eram acasă. Īn mintea mea era numai ea. Era atât de frumoasă și o doream. Voiam să fie doar a mea. Nimeni nu mă mai facuse să simt asta. Ziua următoare m-am intors la Tudor și l-am rugat să-mi spună unde o pot găsi. El mi-a spus ĩnsă că va trebui să o uit.

-         De ce s-o uit? Am replicat eu mirat.

-         Pentru ca ea nu e ca noi, nu semănați, nu o să meargă. Voi doi sunteți prietenii mei cei mai buni și cu toate astea nu v-ați ĩntâlnit până acum. Asta pentru că aparțineți unor lumi diferite. Tu, la fel ca și mine, ți-ai ĩntâlnit deja marea iubire, muntele. Daca ați fi ĩmpreună nu v-ați face decât rău unul altuia și țin prea mult la voi să vă văd suferind. Același lucru i l-am spus și Anei mai devreme.

-         Ana a intrebat de mine? Am exclamat eu plin de uimire și de bucurie.

-         Tu chiar nu ai auzit nimic din ce ți-am spus?

-         Am auzit fiecare cuvânt dar tu chiar crezi că eu voi renunța la ea doar pentru că iubesc muntele? Nu ai idee ce mă face să simt și pentru mine asta este suficient.

Cu greu am reușit să smulg de la Tudor informatiile pe care le doream și am căutat-o. Ne-am revăzut după câteva zile. Nu știam aproape nimic unul despre altul dar părea că ne cunoaștem de-o viață. Am petrecut ore și zile ĩntregi ĩmpreună. Mă ĩmpărțeam ĩntre ea și prima mea iubire, așa cum spusese Tudor, muntele. Nu stiu dacă Ana ĩnțelegea lucrul ăsta dar ĩl accepta, mă accepta. Uneori aș fi vrut să facă și ea parte din lumea mea dar erau multe lucruri care o ĩmpiedicau.

Īn plus părinții ei m-au considerat mereu un golan care vrea doar să le corupă fiica. De multe ori după ĩntâlnirile cu mine aveau loc acasă certuri interminabile care o măcinau. Cu timpul zâmbetul ștrengăresc cu care mă cucerise dispăruse de pe fața ei. Asta mă durea pentru ca eu o iubeam si ultimul lucru pe care mi-l doream era sa o fac sa sufere. Uneori ii dadeam dreptate lui Tudor dar nu regretam ca am cautat-o.

Īmi amintesc că ĩntr-o zi ne-am ĩntâlnit pe ascuns. Simțeam o furie imensă. Nu puteam să concep că era posibil ca deși eu o iubeam atât de mult cineva să creadă că am intenții ascunse. Atunci am izbucnit:

-         De ce trebuie să ne ascundem Ana? Ma simt ca un hoț nenorocit. Nu știam dacă se va supăra sau nu dar doream să mă descarc, să-mi eliberez frustrarea.

-         Poate că asta esti, mi-a spus ea zâmbind.

-         Cum?! Ce am furat? Am reluat eu nervos și uimit de răspunsul ei.

-         Ei, sti tu ce! A continuat pe același ton.

-         Ce? Spune!

Īnțelesesem ce voia să spună și-mi doream atât de mult s-o aud rostind acele cuvinte.

-         Ce vrei să-ți spun? Că te iubesc? Bine atunci pofim: Te iubesc!

I-am răspuns fericit că și eu o iubesc. Chiar simțeam asta.

Dar deși ne iubeam lucrurile nu mergeau chiar bine. După vreun an ĩn care am fost ĩmpreună sau mai mult desparțiți de circumstanțe obiective, intr-o dimineață de august Ana a venit la mine. M-a sărutat și mi-a spus plângând că are nevoie de liniște, că trebuie să plece din oraș și că totul s-a terminat ĩntre noi. Mi-a spus că totul fusese doar o etapă ĩn viața ei că oricum mai devreme sau mai târziu aș fi renunțat eu. Nu puteam să cred că ea ĩmi spunea asta. Degeaba am ĩncercat s-o conving că n-o voi părăsi niciodată că nu e corect să decidă pentru mine.

-         Nu decid pentru tine Mircea, mi-a spus, decid pentru mine. Eu nu mai rezist, nu pot să te văd nefericit, să văd cum ai vrea să fiu altfel, cum mă ĩnlocuiești când nu sunt cu tine. Nu mai spune nimic, te rog. Adio!

A plecat lăsând un gol imens ĩn inima mea. Niciodată n-o mai văzusem atât de hotărâtă. Trebuia să fac ceva să n-o pierd. Am aflat cu greu de la o prietenă de-a ei ca urma să plece chiar ĩn dimineața aceea la niște rude ĩn Constanța.

Am alergat până la gară și parcă drumul ăsta pe care ĩl făcusem de sute de ori a durat o vesnicie. Īmi era frică să n-ajung prea târziu. Am intrat pe peron și cu răsuflarea tăiată am căutat-o ĩn mulțimea de oameni care se grăbeau să urce ĩn vagoane. Am văzut-o intr-un final venind dinspre casa de bilete.

- Ana, am strigat, asteptă!

- Nu, Mircea, pleacă, s-a terminat.

Chiar crezi că s-a terminat, i-am zis eu. Uită-te ĩn ochii mei și spune-mi că nu mă mai iubești, că poți să uiți de noi și voi pleca!

Īn jurul meu, fețe zâmbitoare de femei mă făceau să mă simt eroul unei telenovele de prost gust.

- Mircea, m-a tras deoparte Ana, nu-mi face o scenă. Stii ca nu pot sa nu te mai iubesc dar nici să te  iubesc. Trebuie să plec din viața ta.

- Nu poți să decizi tu să pleci din viața mea. Eu te vreau ĩn viața mea! Īnțelegi? Plecăm amândoi,    i-am zis eu repede

- Unde? a spus ea mirată

      - Fugim de toți, la Constanța si vedem noi ce se ĩntâmplă cand ne ĩntoarcem. La urma urmei tu tot plecai nu?

Nici nu am așteptat sa-mi răspundă, am apucat-o de mână și spre surprinderea mea m-a urmat. Pe drum niciunul din noi n-a spus prea multe. Știam doar că trebuie să luptăm pentru iubirea noastră, să rămânem ĩmpreună. Am ajuns ĩn jurul prânzului la Constanța, am mâncat ceva ĩn grabă și am plecat spre Eforie Sud unde Ana știa că putem sta. M-am lăsat condus de ea pe o fâșie de nisip ĩnconjurată de stănci și de mare. Era pustiu, era liniște și eram doar noi doi. Nimic nu putea fi mai frumos. Am construit un adăpost ĩntre stănci și am rămas să admirăm peisajul. Se apropia apusul și totul strălucea ĩn jur sub lumina blândă a soarelui.

- Īți mulțumesc Mircea! Mi-a șoptit ea sărutându-mă.

            - Pentru ce?

            - Pentru că m-ai oprit și pentru că m-ai furat. Atât așteptam de la tine.

- Să te fur? Am ĩntrebat eu mirat

            - Da, dar renunțasem, credeam că n-o vei face niciodată.

Adevărul e ca de căte ori mă gândisem la asta ĩmi veniseră ĩn minte și urmările. De data asta nu m-a interesat nimic. Eram fericit să o am alături de mine și ca suntem  departe de lume. Am adormit apoi și când m-am trezit, soarele apunea. Īntins, priveam marea luminată de ultimele raze. Acolo ĩn lumina roșiatică a amurgului totul părea ĩnvăluit ĩn mister.

            M-am ridicat ușor să o caut pe Ana și ĩn acel moment privirea mi s-a oprit asupra unei siluete care ieșea din valurile cărmizii.

Acolo, pe  malul mării, la apus de soare, ea, Ana, ființa care ĩmi pătrunsese ĩn suflet a fost a mea cu totul. Pentru prima oară nu ne mai păsa de nimic. Eram doar noi doi, fără restricții, doar cu iubirea care ne lega. Nu mai exista nici timp nici teamă, nici oameni doar...dorință și pasiune. O iubeam cu adevărat și știam că și ea mă iubește. Am rămas apoi ĩncolăciți unul ĩn brațele celuilalt sub lumina lunii care parcă ne veghea dragostea. Timp de cinci zile am stat la soare, ne-am scăldat ĩn apa mării și ne-am iubit. Ne-am ĩntors ĩn cele din urmă acasă pregătiți să ĩnfruntăm orice. Aflând că nu ajunsese la rudele din Constanța, tatăl Anei a alungat-o spunând că n-o va ierta niciodată.

            După ce ea s-a mutat cu prietena ei am ĩncercat s-o ajut să nu sufere prea mult dar această schimbare din viața ei o durea foarte tare. Pe la sfârșitul lui noiembrie, Tudor m-a tentat cu o tură la munte ca în vremurile bune. M-am gândit că ar fi frumos și că ar fi o ocazie bună să vină cu mine și Ana. Am decis să mergem la Statia Meteo Omu, la  George, un foarte vechi prieten. Traseul nu era extrem de greu iar la capătul lui ne aștepta un loc minunat. M-am pregătit din timp pentru că aveam de gând  să facem multe lucruri.

Īn dimineața plecării, Ana a venit la gară cu lacrimi ĩn ochi. Se pare ca ĩncercase să vorbească cu mama ei și nu reușise din cauza tatălui ei. Am făcut tot ce-am putut s-o liniștesc și s-o asigur ca totul se va schimba ĩn bine.

Am ajuns repede ĩn Bușteni și am ĩnceput să urcăm prin Valea Morarului, având ca țel creștetul pleșuv al Omului unde urma să ne petrecem noaptea. Am urcat ore ĩn șir, ĩncet. Se făcuse frig, soarele cobora la apus și asteptam cu nerăbdare să răsară luna pentru ca avea să fie o "noapte albă". Īn jurul nostru nu erau decăt munți și prăpăstii, pustietăți de piatră acoperite cu zăpadă. Urcasem mult și Ana ĩncepuse să obosească dar era prea mândră să-mi spună să ne oprim. Nu mai aveam mult dar am decis să facem un popas de câteva minute. Ana a rămas pe unul din bolovanii risipiți de jur imprejur, iar eu ĩmpreună cu Tudor pe un altul.

-         Vezi asta? I-am spus arătându-i șnurul din jurul gâtului.

-         Da. E un inel pe un siret de piele. Iți stă bine cu el , daca de asta m-ai întrebat

-         Și ce părere ai?

-         Ce părere să am. E un inel pe un șnur de piele... să nu-mi spui că...

-         Ba da, când von ajunge sus, o voi ruga să-mi fie soție. Mi-am dat seama că nu știam ce ĩnseamnă dragostea până s-o ĩntâlnesc pe Ana. Ea e fericirea și libertatea mea.

-         Vorbe mari prietene. Oricum baftă, nu se știe ce-ți va răspunde Ana. Mi-a replicat sceptic Tudor.

-         Da, ce-mi poate spune, i-am zis eu sigur pe mine.

 

Apoi s-a lăsat liniștea, nici o adiere de vânt, nici o pasăre ĩn aer. Priveam nenumăratele culmi luminate la apus care parcă răsareau unele din altele ĩncercând parcă să străpungă zările albastre.

 

Īn acel moment tonul lui Mircea s-a schimbat, privirea lui a devenit rece, durerea aceea sfâșietoare ĩi pătrunsese ĩn tot trupul. A continuat ĩnsă povestea.

 

- Liniștea aceea aproape tombală a fost ĩntreruptă de un zgomot surd, ĩndepărtat care creștea, creștea până ĩn momentul ĩn care a ajuns atât de aproape și atât de puternic ĩncât...

           

S-a oprit un moment, m-a privit și apoi a reluat.

 

- Știam ce se ĩntâmplă și mai ales ce urma să se ĩntâmple. L-am privit pe Tudor care mi-a dat de ĩnțeles că avea să lupte alături de mine ca să ne salvăm. M-am apropiat de Ana care parcă nu avea idee ce se ĩntâmplă, ĩnsă modul ĩn care m-a prins de braț m-a făcut să realizez ca era conștientă că era ceva grav. In momentele care au urmat, munții ĩnșiși păreau că se prăbușesc. Valuri imense de zăpadă coborau printre crestele stâncoase acoperind totul sub metri de zăpadă. Priveam cu disperare cum totul era ĩnghițit și știam că nu peste mult timp vom avea aceeași soartă. I-am spus Anei să mă prindă cu mâinile de mijloc și să nu-mi dea drumul și i-am promis că voi avea grijă de ea. Ana m-a privit atunci cu atât de multă dragoste și durere...- Am ĩncredere ĩn tine Mircea, mi-a zis, te iubesc mult și... Nu a mai apucat să zică nimic pentru că am fost cuprinși de valul uriaș de zăpadă. Am luptat ĩn zadar să rămânem ĩmpreună dar puterea avalanșei a fost mult prea mare. Am pierdut-o pe Ana, am ĩncercat să-i prind mâna ĩn clipa când am simțit că se ĩndepărtează de mine. Doar că...a fost prea târziu. M-am străduit apoi să ies la suprafață din gheara mortii sperând că a reușit să se salveze. Mă gândeam că a găsit-o Tudor, nici el nu știam unde e... dar ĩl auzeam strigându-mă. Simțeam cum frigul pătrundea prin haine, puterea mă părăsise. Frigul era atât de tăios  ĩncât il simțeam ca pe o lamă fină care ĩmi cresta pielea. Nu-mi mai puteam mișca picioarele iar mâinile parcă ĩmi ĩnțepeniseră. M-am lăsat apoi ĩnvăluit de somnul amăgitor al morții... M-am trezit ĩn camera rece de spital. Eram amorțit dar o durere cruntă ĩmi măcina tot trupul. La capătul patului stătea mama care mă privea cu ochii uscați de lacrimi. Am ĩncercat să ĩntreb unde e Ana dar nu am reușit. Mama ĩmi spunea că am suferit răni grave și că nu e bine sa-mi irosesc energia vorbind. Dar eu voiam să știu unde e Ana, să fiu lângă ea. Īn minutele următoare am auzit, din dreptul ușii, o voce:    - Tu ești vinovat! Tu mi-ai omorât fata! Dacă nu erai tu... Era tatăl Anei... Atunci am aflat că o omorâsem pe cea pe care o iubeam, cu care doream să mă căsătoresc. Mama a ĩncercat să mă liniștească spunându-mi că nu a fost găsită, că poate a reușit să se salveze.

 

Deja vorbea ca un robot acum Mircea...parca era o voce metalica care reda o banda magnetica..

 

 - Atunci toată dragostea din inima mea s-a transformat ĩn durere. O durere infinit mai mare decât cea a rănilor. Lacrimi fierbinți ĩmi străpungeau obrajii, nu mai doream să trăiesc, fără Ana nu mai avea rost. Aș fi vrut să dau timpul inapoi s-o mai văd o dată, să-mi cer iertare și să-i spun...cât o iubesc. Fusese găsit și Tudor, el a dat telefon de pe mobil la Salvamont. Stătuse cu picioarele prinse sub zăpadă, sub o bucată de stâncă. Din cauza degerăturilor și a rănilor grave, i-au fost amputate ambele picioare. Nu l-am mai văzut din ziua ĩn care am părăsit spitalul.... Luni de zile nu am auzit din partea tuturor decât ĩncurajări inutile. Mă săturasem să aud cât de norocos am fost. Asteptam ĩn fiecare zi o veste de la Ana, speranța ĩnflorise ĩn sufletul meu. Prin februarie salvamontiștii au anunțat că a fost  găsită de catre un grup de turiști. Am avut atunci certitudinea că a murit. Totul a dispărut ĩn jurul meu. Am incetat rând pe rând să mai merg la serviciu, să ies din casă sau să mai comunic. Am vrut să mă sinucid ĩnsă mama m-a salvat și m-a adus aici. Iar aici......te-am ĩntâlnit pe tine și tu m-ai făcut să-mi deschid sufletul... acum pot pleca...

            - Să pleci­? unde?

            - O sa vezi...

Apoi a plecat. Īn următoarele zile n-a mai venit, nu l-am mai văzut.

Tratamentul meu s-a ĩncheiat și am primit biletul de ieșire. Mă hotărâsem să renunț la droguri. Īn acea zi am vrut să merg la Mircea să-i spun la revedere și să-i duc un buchetel de flori albastre așa cum ĩmi aducea el. La intrarea ĩn salonul lui m-a ĩntâmpinat asistenta care m-a privit cu multă tristețe.

            - Alexandra, să știi că Mircea se simte foarte rău. De două zile nu s-a mai mișcat din pat. Nu mai are nici o putere. Am ĩncercat să-i facem perfuzii dar el și le-a scos. Și-a spart toate venele. Cred că va mai trăi câteva ore. Cel mai rău e că e singur, nu a vrut să chemăm pe nimeni.

-         Lăsați-mă pe mine, vorbesc eu cu el.

 

Am intrat ĩn camera lui cu inima foarte grea și cu lacrimi ĩn ochi. Īi ințelegeam durerea dar știam că nu pot face nimic pentru el. Puteam doar să-i fiu alături ĩn ultimele clipe.

            - Mircea, uite ți-am adus flori. Astăzi plec acasă. Să pot să-mi continui viața normal

           

Mi-a zâmbit ușor, fața i se adâncise și i se ĩnvinețise și mai rău. Toate trăsăturile frumoase dispăruseră. Pe mâinile lui rămăseseră urmele perfuziilor și venelor sparte.

           

- Aseară m-a vizitat Ana... mi-a spus el ĩncet.

            - Da? Ai văzut că nu te-a uitat! i-am spus eu, ĩncercând din răsputeri să-mi opresc lacrimile care se zbăteau să curgă pe obraji. 

- Da! I-am simțit mâinile calde și moi...am văzut-o și era atât de frumoasă. Avea aceiași ochi de smarald care mă priveau curioși, aceiași obraji rumeni, același zâmbet ștrengăresc. Trupul ei firav era ĩnvăluit ĩn fâșii de pânză colorată, albastră, verde, violetă, galbenă. I-am simțit apoi sărutul de gheață. Avea buzele atât de reci ĩncât frigul mi-a intrat ĩn tot corpul. Dar sufletul era plin de bucurie pentru că o aveam iar cu mine. Am strigat-o și mi-a spus că locul meu nu mai este aici așa cum nu mai este nici al ei. Că nimic nu ne va mai despărți, ca sufletele pereche nu pot fi despărțite niciodată.

 

Mircea era liniștit, pe buzele lui se vedea urma unui zâmbet. I-am prins ambele mâini și le-am sărutat.

- Vreau să iei tu inelul acesta Alexandra. V-a fi ca și cum i l-am dat ei. Acum trebuie să plec... Nu mai pot s-o las să aștepte, m-a așteptat destul.

 

Expresia feței lui denota calm, ĩmplinire. I-am ĩnchis ușor ochii și l-am sărutat pe frunte. Apoi am plecat. I-am anunțat părintii. Le-am povestit ultimele zile ale lui Mircea iar ei mi-au mulțumit că am avut grijă de el. A fost ĩnmormântat ziua următoare lângă Ana. Acolo l-am intâlnit și pe Tudor. El mi-a spus că muntele l-a pedepsit pe Mircea pentru că l-a trădat, ĩndrăgostindu-se de altcineva și pe el ca i-a făcut să se ĩntâlnească. Era o zi călduroasă de august. La sfârșitul înmormântării o ploaie caldă a ĩnceput să cadă fără milă peste cele două cruci mari albe. Pe una dintre ele se aflau trei trandafiri albi iar pe cealaltă un șnur de piele maronie de care era legat un inel...

 

 Mihaela Barbu

 

Autor: Mihaela B.
Înscris de: Ciprian Thomas
Vizualizări: 7364, Ultima actualizare: Joi, 20 Nov 2003



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii BUCEGI  


O poză: [N-am găsit]

Un articol: [N-am găsit]

Un traseu:
Cabana Babele-Mt. Jepii Mici-Cabana Caraiman

 

Comentariu
Claudiu Craciun Claudiu Craciun, Miercuri, 26 Nov 2003, 4:54

"Ce este sacru?
Din ce e facut spiritul?
Pentru ce merita sa traiesti?
Pt ce merita sa mori?"
4 intrebari care au acelasi raspuns: Iubirea!

O simpla poveste, care insa m-a tulburat enorm... depaseste cu mult imaginatia! Imi cer scuze ca pun aceasta intrebare (dar e prea cutremurator ce am citit): chiar e adevarata aceasta poveste, in toate aspectele ei?

Corneliu Negulescu Corneliu Negulescu, Miercuri, 10 Nov 2004, 11:01

Tulburator!!!

Corneliu Negulescu Corneliu Negulescu, Joi, 1 Dec 2011, 17:24

Am recitit, dupa ani si ani! Tulburator! Nu e deloc o simpla poveste!

Comentarii pentru acest articol
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii



© Copyright 1999-2019 www.alpinet.org