Alpinet Hărți Montane Ghid Turistic Cluburi Montane IIC Salvamont
   Caută      site găzduit gratuit de Alpinet.org - ghidul tău montan   
Jurnale - OFRANDE ABEONEI-XII- Poveste cu Viorel și capre negre.

OFRANDE ABEONEI-XII- Poveste cu Viorel și capre negre.

OFRANDE ABEONEI-XII-

Poveste cu Viorel, flori și capre negre.

(Bucegi, 12-14 iunie 1989)

1. Duminică.

Sunt un fur! Gândul că prin înșelcine, fără vre-un efort, am furat frumusețe nu mă lasă în pace. Pentru că prin fraudă mi-am încălzit sufletul la frumusețea Bucegilor. Mi-am urcat fundul în telecabină și fără strop de transpirație am ajuns în împărăția zeilorbucurându-mă de splendorile celeste fără a avea acest drept. Mustrările de conștiință nu mă lasă în pace și mă hotărăsc să-mi răscumpăr păcatul.

Înșir hărțile pe masă, iau compasul și creionul în mână și mă apuc de făcut planuri; voi merge cu trenul la Sinaia, de aici voi urca cu “sfânta talpă” pe platoul Bucegilorurmând traseul de sub telecabină până la cota 1400m., de aici, pe traseul de iarnă, până la vârful Furnica și în continuare la vârful Omul, apoi voi coborî la Diham; voi urca la vârful Postăvaru, voi coborî la Poiana Brașov și apoi în orașul Brașov. Calculez numărul de zile, necesarul de alimente, fac aprovizionarea și în prag de seară urc în trenul de persoane Iași-Brașov. Am tovarăși de călătorie un cetățean din Hârlău și un armean din Iași care merg într-o delegație la Brașov.

Armeanul are un debit verbal de să te ducă la disperare. Posedă o geantă de voiaj imensă pe care și-o pune în față, între picioare, și din când în când plonjează cu capul în jos în ea înfulecând de zor din ceva, după care iese la suprafață cu o sticlă de vin din care soarbe cu o poftă nefastă pentru vre-o femeie gravidă, apoi ne servește și pe noi. Sufletele ni se încălzesc și discuția se leagă. Până la Vaslui petrecem o oră foarte plăcută. Aici trenul este luat cu asalt de un foarte gălăgios grup de ofițeri din care patru cuceresc cele trei locuri rămase libere din compartimentul în care ne aflăm noi. Unul, “mușcat de filoxeră” se bagă în “borșul” nostru dar crezându-se la popotă începe să bată câmpii confundându-ne cu prea supusii lui soldați. Cuprins de lehamite mă retrag într-un colț și folosesc timpul în mod mai util, adică dormind.

2. Luni.

Cu o exactitate surprinzătoare pentru un mijloc de transport pe calea ferată trenul oprește în scrâșnet de fierăraie în gara Sinaia. Mai zăbovesc un pic la peron pentru a-mi dezmorți mușchii și pentru ca plecarea pe munte să coincidă cu ora cinci fix. Timpul este extrem de plăcut, aerul răcoros numai bun de drum. Pe crestele muntelui se vede ceață (semn de vreme rea) dar sper că peste zi se va limpezi cerul pentru a putea să admir în voie împrejurimile.

Făcându-se ora așteptată îmi aburc rucsacul în spate și plec la drum. Urc scările din dosul gării și ajuns în fața hotelului Caraiman mă abat la stânga până la prima intersecție de unde schimb direcția cu 180˚; după ce trec de hotelul Palas încep a urca, la început mai ușor, trec pe lângă mănăstirea Sinaia, prind o urmă de marcaj cu bandă roșie de la cabana Furnica și, după ce trec de ultimele case, un indicator mă îndrumă prin pădure, în urcuș pieptiș, pe muchia muntelui Furnica. Prin copaci mierlele cântă în delir. Ajung la un perete de stâncă unde un indicator mă informează că, dacă mă abat spre dreapta, într-un sfert de oră pot ajunge la stânca Sf. Ana; în față, ușor spre stânga deasupra capului, se vede Hotelul Alpin de la cota 1400m. Cu toate forțele mă îndrept într-acolo și după o oră și trei sferturi, întâmpinat de croncănit de corbi, mă opresc să-mi trag sufletul lângă antena releului de televiziune amplasată puțin mai sus de hotel. Adie un fir de vânt rece și, cum sunt transpirat, mă cam ia cu frig; totuși trebuie să mă opresc și pentru a lua micul dejun.

Îmi continuu apoi drumul urmând să fac pauză într-un loc unde să fiu la adăpost de vânt. Și găsesc locul cel mai potrivit la cabana Valea cu Brazi într-o sală de restaurant, pustie la ora asta destul de matinală (este ora 6.15); mă mulțumesc cu un “nechezol” pentru că de mâncare nu este nimic apoi plec mai departe, trec pe lângă sediul Salvamont, depășesc locul unde se ramifică poteca formând două trasee: de vară, care se orientează pe coasta muntelui, pe sub liniatelecabinei, ce urcă spre cota 2000m. și altul, de iarnă, ce se orientează spre cabanele Vârful cu Dor și Miorița ocolind pe piciorul de munte ce coboară dinspre creasta principală. Mă opresc într-un loc ferit de vânt și încălzit de soarele generos al dimineții încep a iscodi împrejurimile. Am vizibilitate pe un unghi de 180˚ spre direcția principală est. Mă aflu destul de sus pentru a privi ca în palmă o parte din Sinaia și valea Prahovei dar destul de aproape să văd uninterminabil tren de marfă șerpuind strivit de gravitație. Puțin în stânga, aproape, se zărește un colț al cabanei Valea cu Brazi pe care am părăsit-o acum aproape zece minute, iar mai departe, dincolo de valea Prahovei, marmorată cu pete de ceață, culmi muntoase îmbrăcate cu păduri și pajiști, întinzâdu-se până departe în zare; din plan apropiat culmea munților Baiului mă ispitește. Pâcle reci coboară de pe înălțimi înconjurându-mă și obligându-mă să îmbrac hanoracul. Foamea începe să mă scurme dar o mai lungesc până la cota 2000 unde poate voi găsi cu ce s-o potolesc. Nu fac mai mult de o sută de pași și sunt cuprins de ceață, o ceață atât de deasă că nu văd la mai mult de zece metri. Merg urmând neabătut un drum de tractor care urcă continuu urmând direcția vest o bună bucată de timp după care se rotește spre N-NV. Nu văd nimic, nu mai găsesc nici un semn de marcaj dar simt că sunt pe drumul cel bun. Nu-mi pot da seama de originea acestui simț dar îmi urmez cu încredere instinctul. Pe măsură ce urc aerul se răcește tot mai mult, iar o foame cumplită începe să-mi dea târcoale. Mă opresc la dosul unui mal și mă dau la provizii. Tremurul picioarelor generat de slăbiciunea foamei dispare dar acum tremur zdravăn de frig. Mâinile îmi sunt atât de înghețate că abia mai pot ține stiloul să fac niște însemnări. De undeva, bănuiesc că dinspre Sinaia, un dangăt de clopot străbate ceața dându-mi încredere în Cel care, de deasupra capului, ne veghează pe toți și pornesc cu încredere la drum.

Merg fără să văd nimic dar la un moment dat ceața se mai subțiază, nu prea mult, doar cât să văd că am ajuns în preajma vârfului Furnica pe care-l recunosc după clădirea releului radio. Îmi dau seama că am trecut pe lângă capătul telecabinei de la cota 2000 fără s-o văd. Acum mă aflu pe drum cunoscut și mă îndrept voios în direcția cabanei Babele. Ceața în valuri îmi permite uneori să văd până la 200-300m dar nu mai mult. Am un scurt contact cu o turmă de oi și cu câinii care se situează la polul opus celor din Bucovina; sunt negri și nu se dau la om. Un dulău imens, negru, se așează pe coadă în mijlocul drumului cercetându-mă cu interes când cu un ochi când cu altul. Din prudență decid să-l ocolesc punând între mine și el o distanță bună până când îl pierd din vedere rămânând în ceață. Merg pe lângă oile risipite pe pășune și mi se pare că turma esteinterminabilă. Încep să cobor abrupt spre Șaua Călugărului. Dacă perspectiva este acoperită de perdeaua ceții, îmi îndrept privirea spre picioare și rămân uluit de ce descopăr. Pajiștea este împestrițată cu fel de fel de florial căror colorit cuprinde tot spectrul: toporașii albaștri(în iunie?!), altele strânse într-un buchet de un roșu aprins ca de jar, mai încolo mă șochează una firavăde un albastru profund, inimitabil; peste câțiva pași dau de un covor de margarete frumos asortate cu galbenul florii de păpădie. Din adâncul ceții urcă spre mine, înfiorându-mă, un dangăt grav de talancă venind parcă de peste timpuri. Cobor continuu și ajung la posesoarea tălăncii, o vacă ce rupe iarba înrourată cu atâta poftă de-mi vine să mă lungesc lângă ea și să pasc. Trec pe lânga niște jgheaburi; prin ceață se profilează vag construcții ce mi se para fi grajduri și încep să urc ușor pe drumul mărginit de garduri din sârmă ghimpată. Nu știu când, venit din ceață, mi se alătură un șir de stâlpi de telefon. Simt cum urcușul se domolește, apoi începe să coboare lin pe sub coasta unui deal. Prin ceața acum subțire se profilează o imensă pată, întunecată la culoare, care se dovedește a fi desișul de jnepeni de la Piatra Arsă. Mă simt minuscul când pășesc între exemplarele viguroase și mă cuprinde senzația că mă aflu rătăcit pe o alta planetă în univers. Ajung la cabană; intru pentru o pauză și să mă încălzesc cu un ceai. Este ora 9.00 și turiștii cazați aici încep să facă ochi îndreptându-se spre sala de mese. Cu harta în față stau un pic la îndoială apoi decid să mă îndrept, pentru început, spre cabana Caraiman unde să solicit informații despre traseu de la foarte amabila cabanieră de aici, pe care am cunoscut-o în aprilie, după care să urc la cabana Babele unde, am fost informat, aș putea servi o masă caldă la prânz. Ieșind afară constat că ceața s-a mai ridicatpermițându-mi să văd la mai bine de o mie de metri dar în continuare sunt lipsit de posibilitatea de a vedea în depărtare. La ramificația potecilor mă abat spre dreapta urmând-o pe cea marcată cu punct albastru și înaintând printr-un culuar orizontal lipsit de ceață dispus, fenomen curios, ca un sandwich, între două straturi de ceață deasă. Prăpastia văii Jepilor fumegă ca un coș de fabrică aruncând spre tării scame imense de ceață. Cobor peretele abrupt din apropierea cabanei Caraiman, caut silueta neprietenosului câine lup dar cum n-o văd îndrăznesc să intru.

“Gata cu țăranii

s-au emancipat

nu mai judeca țăranii…”

Romica Puceanu își dă duhuldin doua boxe de cate 80 de w fiecare; în pofida anunțului care avertizează că fumatul este interzis, pâcla este mai groasă decât afară; dușumelele se scutură ca la cutremur frământate de câteva perechi care gâfâie țopăind de mama focului; la mese se bea bere și se fumează în draci. Mă apropii de bar și bătrâna cabanieră mă recunoaște. Mă întreabă ce doresc, ceai sau cafea; o aleg pe ultima și în timp ce mi-o pregătește trag cu ochii și ciulesc urechile. Zăresc rafturile bine aprovizionate cu Perlă de Târnave, Aligote de Huși, Bitter, Calipso, iar din boxele de 80 de w. aud pe unul cum se vaietă de mi se rupe inima povestind despre careva cu dușmani mulți pe care niciodată să nu-i uiți dar până la urmă banda de magnetofon se rupe si se face liniște. Nu o liniște deplină pentru că aud voci care povestesc despre un oarecare salvamontist care-și petrece timpul prin cabane în fața paharului plin cu altceva decât cu apă minerală sau sirop. La întrebarea unui tânăr cabaniera răspunde că are 62 de ani (vigoarea pe care o manifestă o întinerește cu cel puțin zece ani) și trebuie să iasă la pensie.

După ce solicit și primesc unele informații despre traseul spre vârful Omu plec către cabana Babele urmând poteca marcată cu cruce albastră care ține, pentru început, firul subțire al izvorului Jepilor printre mai multe cruci, fiecare din ele urmare a câte unei tragedii, apoi se repede în linie dreaptă, abrupt, printre instrumente pentru măsurători meteorologice, direct către cabana Babele. Temperatura aerului a mai crescut un pic devenind chiar plăcută dar ceața nu vrea nicidecum să mă lase să văd mai departe de 100-200m.; doar vântul s-a mai liniștit. Mă opresc și privesc Babele înconjurate cu grilaj pentru a le proteja de sălbăticia vandalilor contemporani. Am surpriza să întâlnesc doi moldoveni de la Roman cu care schimb impresii. Unul din ei are un splendid toiag metalic executat la strung dar cam incomod din cauza greutății; mai nimerit este bățul meu de schi din duraluminiu. Merg și ei la Omu dar pleacă înainte. Eu intenționez să rămân ceva mai mult la cabană pentru a servi un prânz cald. Intru în restaurant unde mi se spune că masa va fi gata peste aproximativ 45 minute, așa că nu am altceva mai bun de făcut decât să scot Rebusul și să mă pun pe așteptat. Sala de mese este foarte populată cu persoane din toate categoriile de vârste. Se bea cu încrâncenare, băutura găsindu-se doar la mare altitudine, în localitățile de deal sau de câmpie fiind o raritate. Lichidele ingurgitate variază în funcție de vârstă; de la o anumită limită (nu prea ridicată) în jos se bea suc sau citronadă, iar în sus Băbească de Cotești, Burgund de Ștefănești și Cabernet de “nu-știu-unde” pentru că eticheta nu se vede fiind prea departe. Și se fumează zdravăn, indiferent de sex și aproape de vârstă.

Doar puțin a trecut de ora 12.00 când în galantarul de pe linia de autoservire au început a fi “instalate” farfuriile cu mâncare: ciorbă de fasole și cârnați oltenești(ce-or fi având prahovenii cu oltenii?). Ciorba este foarte bună, nici cârnații oltenești nu sunt răi dar nu lipsește mult să-mi las o măsea în Bucegi. Oaia făcând parte din încrengătura vertebratelor, un fragment de os a nimerit în cârnați și de acolo între măselele mele. Se putea și mai rău, oaia având și copite în dotare.

Cu foamea potolită, după ce consult harta, prind poteca marcată cu bandă galbenă și printr-o ceață deasă trec pe lângă locul unde bănuiesc a fi sfinxul din Bucegi, depășesc o mică înșeuare pe care mai mult o bănuiesc decât o văd și pe un drum clar, fără diferențe de nivel, iau direcția spre Șaua Șugărilor. Din nou ceața se mai subție și văd în față, puțin mai jos, indicatorul turistic din șa. Din sens opus se apropie două perechi. Când ajung în dreptul lor îi salut: “bună ziua!”; “guten tag!” mi se răspunde. Rămân surprins auzind grai străin. În urmă aud discuții amuzate în germană și o voce de femeie repetă de mai multe ori “bune zuoa”. Ajung în șa unde mă opresc pentru un mic popas. De pe poteca ce coboară din dreapta, dinspre Coștila (pe care în aprilie o crezusem vf. Omu), se apropie două persoane. Mă bucur presupunând că voi avea tovarăși de drum. Sunt doi străini, îmi dau seama de asta când se apropie destul ca să-i aud vorbind, probabil soț și soție, au binișor peste 50 de ani și sunt zglobii ca niște adolescenți. Trec pe lângă mine și, cum din când în când negurile se ridică oferindu-mi privirilor splendorile din jur, îi văd că o apucă pe traseul de sub “La Ceardac”. Merg atât de repede că nu m-aș putea ține de ei. Aleg varianta care urcă deasupra Ceardacului de unde cred că perspectiva este mult mai spectaculoasă. Suflu greu urcând abruptul spre Colții Obârșiei de unde poteca o ia pe curba de nivel. Denumirea “La Ceardac” este foarte sugestivă exprimând exact configurația locului. La un moment dat, pentru scurt timp, am sub ochi priveliște spre vârful Omu care nu pare a fi prea departe. Îmi continuu drumul furând imaginile oferite cu zgârcenie de timpul capricios. Prind un jgheab pe care se mai află încă un strat consistent de zăpadă și cobor… de pe “Ceardac”. Deasupra mea zăresc imaginea fugară a vârfurilor Găvanele și Bucura care imediat sunt înconjurate de caierele de lână albă ale ceții. Marcajul foarte bunmă îndrumă prin grohotiș, pe o pantă foarte accentuată, spre Găvanele pe care, prinzând un moment de vizibilitate bună, îl urc pieptiș până la cota maximăunde mă opresc să mi se potolească bătăile inimii. O masă de aer foarte rece se prăbușește peste mine aducând un amestec de fulgi de zăpadă și stropi de ploaie; pentru a mă feri de umezeală recurg la folia de plastic, pregătită încă de anul trecut, având o dimensiune destul de mare ca să-mi protejeze și rucsacul. Mă conving că am avut o idee excelentă. Cobor ușor de pe Găvanele, ocolesc vârful Bucura fără a-l urca considerând că, datorită lipsei de vizibilitate, efortul ar fi fost gratuit. Norii au coborât peste munte și peste mine, lapovița se transformă în ninsoare adevărată, vizibilitatea scade la maximum 25 m. și mă pomenesc la unmoment dat nas în nas cu vârful Omu. Nici nu-s sigur că-i Omu dar mă oprește o constructie care mi se pare mititică văzută prin pânza ninsorii, lipită de o stâncă imensă. Mă apropii și citesc pe firmă “Cabana Omu, 2507 m. altitudine”. Îmi vine să chiui de bucurie constatând că din nou mi-am depășit recordul de altitudine cel care era stabilit în Ineul Rodnei (2279 m.). Deschid ușa și pătrund într-o săliță de unde urcă o scară spre un nivel superior, iar în dreapta se deschide o ușă către o sală de mese. Mă îndrept într-acolo și căldura tinerei și frumoasei cabaniere mă fac să-mi dau seama cât sunt de înghețat de frig. Mi se oferă ceai fierbinte care mă dezmorțește fizic și mental. În cabană intră un om ceva mai în vârstă aducând două găleți cu apă; este tatăl cabanierei. Mai solicit un ceai și ne așezăm la vorbă; sunt încântați că vorbesc cu un moldovean de la Iași. Spun că întotdeauna simt satisfacție când au oaspeți de departe. Le povestesc despre drumul făcut de la Sinaia și aflu că acea floare, de un albastru unic (ca albastrul Voronețului, spune cabaniera) este gențiana, iar aceea care înroșește aprinzând coastele muntelui este bujorul de munte sau rododendronul. Le destăinui intenția mea de a merge în Postăvarul și de aici la Brașov. Mi se spune ca e puțin probabil să ajung până în seară la cabana Trei Brazi așa cum mi-am propus dar nu-i nici o problemă pentru că în cale am destule locuri unde să înnoptez. Cât stăm de vorbă ninsoarea se oprește dar vizibilitatea este tot redusă.

Îmi iau rucsacul în spate și, foarte amabilă, cabanieră mă conduce până la o răspântie de poteci, vre-o cinci minute de mers, unde-mi dă indicații asupra traseului ce trebuie să-l urmez.

Cobor în șaua Bucșoiului, apoi urc ușor vârful Bucșoiu. De aici încep să cobor. Vizibilitatea este tot foarte redusă dar starea excepțională și frecvența semnelor marcajului, precum și poteca destul de bine conturată mă ajută foarte mult. Îndată poteca se năpustește la vale în pantă foarte pronunțată, pe unperete aproape vertical, cu locuri destul de periculoase unde sunt montate cabluri de oțel a căror fibră îmi sfâșie pielea palmei. Ajung fărâmat la locul numitLa Prepeleac și mă opresc să-mi refac un pic forțele. Ici și colo apar molizi răzleți care au început să înflorească, iar vegetația încărcată cu apă mă udă fără milă până la brâu. Treptat ies sub plafonul de nori și încep să am vizibilitate în jos. Mă găsesc pe o brână, la baza unor stânci uriașe a căror vârfuri se pierd sus, undeva în nori, iar la picioare se deschid hăuri imense. Ocolesc pe la obârșiile unor pâraie cu denumiri sugestive: Vâlcelul Îndrăcit, Valea Rea și ajung în Poiana Bucșoiu unde coborâșul se mai domolește, iar un indicator îmi arată că nu mai am mult de mers până la cabana Diham și că voi trece prin punctul numit Pichetul Roșu. Simțindu-mă destul de obosit îmi propun să înnoptez la Diham dacă, bineînțeles, voi avea noroc să găsesc locuri. Drumul începe să fie foarte ușor și merg plin de voie bună uitând greutatea traseului de până acum. Printre copaci se vede cabana până la care nu mai am prea mult de mers și tocmai când zăresc o stână mă pomenesc în mijlocul turmei de oi păzită de patru bestii negre și una albă, fără a mai avea timp să-miiau măsuri de siguranță. Înlemnesc de groază dar fiarele se uită cu dispreț, doar o clipă, la mine după care mă ignoră văzându-și de ale lor. Îmi vin în fire și am curaj să constat că în Bucovina câinii sunt răi și oamenii, în aceeași măsură buni, iar în Bucegi câinii sunt de treabă dar nu am avut încă timp să-mi dau seama dacă oamenii sunt tot așa sau invers. Pe nesimțite ajung într-o poiană imensă la marginea căreia, în partea opusă, este amplasată cabana Diham. Pășesc spre ea, intru în curte și nu iau în seamă vre-o patru dulăi, unul mai mare decât celălalt, care se năpustesc spre mine să mă ia la întrebări cum de am îndrăznit să le încalc domeniul. Latră de nu se mai aude nici în cer nici pe Pământ și parcă vor să mă înghită cu tot cu rucsac. Bucuros că am scăpat din iadul din care tocmai am ieșit uit de pericolul pe care-l prezintă câinii și nu mă tem, iar aceștia, descumpăniți de nepăsarea mea, în loc să mă muște mă lovesc doar cu boturile. Pătrund în sala de mese, unde este și recepția, și o mare ușurare mă cuprinde când aflu că sunt locuri la cazare. Doar acum realizez inconștiența de care am dat dovadă la contactul meu cu câinii cabanei simțind pe mâini urmele reci și umede ale boturilor care ar fi putut să mă muște dar nu au făcut-o. Efortul din ultimele trei ore a scos din mine valuri de transpirație și mă simt deshidratat. Mă lăcomesc la două sticle de bere și așezându-mă la o masă încep să cuget. Sunt nemulțumit că la satisfacția parcurgerii în lung a culmii principale a Bucegilor nu s-a adăugat și aceea a admirării priveliștilor. Ridic ochii spre fereastră și cu mare greutate îmi reprim un chiot. Am în fața mea o parte din creasta eliberată de cețuri și chiar deasupra se vede morcovul uriaș al antenei releului de televiziune de pe Coștila (nu de pe Omul, cum greșit am crezut în aprilie). O idee îmi fulgeră prin minte; dacă mâine este timp frumos pe creastă, renunț la Postăvaru și mă întorc pe creasta Bucegilor să admir frumusețea împrejurimilor, cred că merită efortul, apoi voi coborî pe Valea Jepilor, la Bușteni.

Îmi car rucsacul într-o încăpere cu vre-o zece paturi suprapuse, toate libere, așa că am dreptul de a alege. Mă orientez spre unul de pe care, mâine dimineață când voi deschide ochii trezindu-mă, privirea să-mi cadă pe creasta Bucegilor.

3. Marți

Deschid ochii și priveliștea care năvălește pe geam odată cu lumina dimineții mă catapultează din pat. Am sub ochi, într-o vizibilitate perfectă, creasta splendidă a Bucegilor. Năvălesc afară din cabană și unul din dulăii care voiau să mă mănânce aseară mă întâmpină cu prietenie lingându-mi mâinile, parcă cerându-și iertare de primirea lipsită de prietenie. Soarele pe care nu-l văd fiind încă ascuns în dosul culmii Diham luminează, ca reflectoarele la spectacol, pereții verticali ai Bucșoiului peste care se vede Coștila creând un încântător joc de umbre. Ceața de pe văile apelor prevestește o zi frumoasă. Toate acestea mă hotărăsc la o schimbare radicală a planului excursiei. Renunț la a-mi continua drumul, amânând pentru altă dată ascensiunea pe Postăvaru, și decid să mă întorc pe creasta Bucegilor. Revenit în cameră, desfășor harta pe pat și-mi fixez traseul. Pentru a nu reface în sens invers drumul îngrozitor pe care am coborât ieri, precum și pentru a vedea noi locuri, mă decid să urmez traseul marcat cu cruce albastră, prin Glăjărie, până la Șapte Izvoare, de aici pe cel marcat cu bandă albastră până la cabana Mălăiești de unde, prinzând traseul ce vine dinspre Padina să merg la vârful Omu.

Îmi fac bagajele și cum este destul de dimineață, abia dacă-i trecut de ora șase, plec fără să-mi iau rămas bun de la cei care m-au găzduit și care încă dorm.. Dușmanii mei de aseară, dar prietenii de azi, i-am numit asfel pe câinii de la cabană, mă însoțesc o bucată de drum până la marginea pădurii prin care coboară poteca spre Glăjărie. Aici îmi iau rămas bun de la fiecare în parte și apoi îi trimit la datorie. Traseul este foarte ușor, în coborâre lină, poteca strecurându-se printr-o pădurice tânără de foioase. Copacii deși îmi închid perspectiva dar am învățat să caut frumusețile și în imediata apropiere. Descopăr astfel flori încântătoare, plante pe care nu am mai avut ocazia să le văd, precum și minuscule vietăți cărora nu le-am dat atenție până acum; fluturi, gândăcei în cele mai neașteptate și șocante nuanțe coloristice. Ajung pe valea unei ape care se însoțește cu un drum forestier. Sunt la Glăjărie. Trec apa pe malul celălaltși încep să urc mai pronunțat printr-o pădure, impozantă de data asta. Mă apropii din ce în ce de pereți verticali de stâncă și traversez făgașe lustruite de apă pe fundul cărora natura a șlefuit adevărate mozaicuri marmorând-ocu puncte albe pe fondul cenușiu al rocii care domină. Din nou încep să întâlnesc crucicare marchează locul unde și-au pierdut viața turiști, în majoritatea lor tineri și în general în sezonul rece. Doar o cruce spune că acolo a murit, înurma unui atac de cord, un om de 37 de ani. Fac un scurt popas la Șapte Izvoare apoi continuu drumul către poiana Mălăiești Izvor. De aici încep să apară dese deschideri de perspectivă spre Bucșoiul Mare în stânga și Padina Crucii în dreapta, locuri unul mai spectaculos decât altul. Pe măsură ce urc pădurea se rărește lăsând la un moment dat loc unui culuar prin care se vede o magică priveliște spre zidurile cu creneluri ale Bucșoiului și creasta aciformă a Padinei Crucii. Mergând prin aerul pur al pădurii las gândurile să zboare spre cel pe care mi l-am avut confident, ghidul Ionel Groza, dar care acum nu mai este. Am fost împreună doar o zi dar a fost suficientă pentru a ne lega. În continuare timpul este splendid, doar din când în când, printre colții Prepeleaculuise mai învârte câte o fleandură de negură care sper să nu-mi facă probleme. Ajung într-o poiană semicirculară cu deschidere spre deal, iar de aici un indicator mă informează că mai am de mers doar 15 minute până la cabana Mălăiești. Mă opresc să fac popas. Frumusețea din jur face ca sufletu-mi să cânte; un soare generos încălzește poiana și pe mine odată cu ea, molizii poartă în vârful ácelor miliarde de curcubee sferice de rouă, undeva o mierlă face vocalize în acompaniamentul unui păsăret necunoscut mie, iar deasupra capului se aude, strigându-și numele, cucul. Stau pe o piatră, uitat de mine însumi, iar din adâncul sufletului se ridică un simțământ indescriptibil care-mi provoacă senzații sublime. O adiere de vânt, ca aripa unei fantasme, scutură picături reci de rouă asupra-mi trezindu-mă din reverie. Trezirea mă revoltă și vreau să mă întorc în vis dar nu reușesc. Îmi iau oftând rucsacul în spate, trec firul năvalnic al unui șipot și încep să urc un pinten, scurt dar abrupt, de piatră care mă scoate la cabana Mălăiești ce se vede deasupra mea. Simțindu-mi prezența, un câine mare cu părul ca de lup se repede în întâmpinare-mi lătrând furios și manifestându-sede parcă și-ar fi pus în gând să mă servească la micul dejun. În ajutor îi vine un altul, negru ca noaptea, doar colții imenși sclipindu-i albi în gură. Încremenesc pe loc…gata până aici mi-a fost, gândesc și sunt gata să mă sacrific asemenea primilor creștini în groapa cu fiare. Printre ei se strecoarăfăptura firavă a unei cățelușe care mai întâi se uită cu milă la mine, apoi se întoarce spre lup și, după ce parcă-i spune ceva, începe să-l lingă delicat pe bot și pe la colțurile gurii lăsându-mă uluit că și câinii știu să sărute, după care îl liniștește șoptindu-i, parcă, ceva la ureche. Se liniștește și cel negru care-l imită întocmai. Delicata făptură se apropie de mine și-i mulțumesc recunoscător mângâind-o. Se produce o minune care mă lasă fără glas; unde mai înainte cei doi cerberi m-ar fi mâncat cu tot cu bocanci, acum se apropie de mine devenind brusc foarte prietenoși. Urc scările până la platoul înconjurat de zid pe care se află cabana și dau de un cetățean bărbos, cabanierul, care sparge de zor lemne fără să dea atenție tărăboiului iscat de sosirea-mi. Îmi manifest dorința de a bea unceai. Mă invită să intru în cabană. Dau curs invitației și aici o găsesc pe soția cabanierului care, scuzându-se, mă roagă să mai zăbovesc un pic până va fi gata ceaiul. Citesc plăcuțele metalice prinse de pereții cabanei de membrii diferitelor cercuri turistice care au trecut pe aici, fac fotografii și-mi notez în jurnal momente importante din timpul excursiei, acestea pentru a-mi ocupa cu ceva timpul până la servirea ceaiului. După ce mă delectez cu aroma băuturii oferită de cabanieră mă pregătesc de plecare.

În fața cabanei bărbatul aranjează niște bagaje pregătindu-se parcă să plece undeva. La un moment dat strigă alarmat spre soția sa.

-Angela, Angela, vezi că pleacă Viorel! Mare-mi este bucuria gândindu-mă că Viorel, poate vre-un prieten de-al cabanierului, va avea același drum cu mine și vom fi tovărași. Mă uit spre colțul cabanei după care dispăruse în goană Angela și mă mir de ce atâta efort când ar fi putut să-l strige. Dar Angela apare ducându-l pe Viorel…de căpăstru, acesta dovedindu-se a fi un cât se poate de real măgar.

În consecință, nesperând la tovărășia lui Viorel plec la deal pe ulucul glaciar hotărându-mă să urc pe creastă prin Hornurile Mălăiești. Ulucul dispus în două terase oferă privirii priveliști de o frumusețe sălbatică cum nu am mai văzut până acum prin locurile pe care le-am colindat. Urc pe poteca clară cu marcaj dens, trec un prag și mă angajez pe prima terasă năclăită cu grohotiș și bolovani desprinși din coasta Padinei Crucii. Aici poteca se ramifică; cea marcată cu triunghi albastru se orientează spre stânga urcând pe Brâna Caprelor spre șaua La Prepeleac, un traseu foarte greu urcând peretele aproape vertical al Bucșoiului; cea de a doua, marcată cu bandă albastră, se îndreaptă spre fundul circului glaciar orientându-se spre Hornurile Mălăieștilor și se parcurge într-un timp mai scurt cuo oră. Optez pentru aceasta din urmă și o întind la drum.

Dimineața splendidă și buna dispozitie de care sunt cuprins îmi dau spor la drum. Trec pe lângă un bolovan uriaș și icnesc urcând din greu un prag care mă scoate pe a doua terasă, mai scurtă și mai îngustă. Încep a călca pete de zăpadă, iar în față se deschide priveliște spre fundul ulucului de forma unui uriaș amfiteatru din fundul căruia urcă vre-o trei hornuri înzăpezite. Imaginea din față îmi crează un sentiment de îndoială asupra reușitei ascensiunii spre muchia ce se întinde deasupra mea în cazul când poteca se va continua prin unul din hornuri. Ajung în fundul căldării și-l găsesc acoperit cu un strat imens de zăpadă care acoperă poteca și-mi provoacă teamă; dar studiind-o prin binoclu descopăr urme de bocanc ce urcă în serpentine până la un anumit nivel după care se abate în arc de cerc spre stânga ieșind sub o stâncă unde deslușesc un semn de marcaj. Mă opresc puțin și admir umil măreția din jur formată de culmile Padinei Crucii și a Bucșoiului Marece se unesc într-un larg arc de cerc în fundul căldării glaciare. O căciulă de ceață se rotește în jurul vârfului Bucșoiu creându-mi emoții în privința viitoarelor manifestări meteorologice. După un ocol larg pe fundul circului glaciar poteca trece ușor peste două limbi de zăpadă, provocatoare de noi emoții, apoi în urcuș susținut pe coasta înclinată la peste 45˚ mă scoate ud leoarcă de transpirația provocată de efort în șaua Hornurile Mălăieștilor. Și de parcă Bucegii ar fi vre-un uriaș cimitir, în continuare creasta muntelui este presărată de cruci memorând tot atâtea sfârșituri tragice ale unor turiști imprudenți. Cu răsuflarea bulucită-n gâtși urechile vâjâind de viteza sângelui mă așez pe iarba umedă și cercetez împrejurimile. În șaua Bucșoiului, de care mă desparte o imensă prăpastie, zăresc imaginea unor vietăți care-mi ridică semne de întrebare. La prima vedere siluetele, hipertrofiate de cerul pe care sunt zugrăvite, mi se par a fi ale unor cai dar, rațional, caii nu au cum ajunge acolo. Din cauza respirației accelerate provocată de efort îmi tremură mâinile și nu pot fixa binoclul care-mi oferă o imagine tremurătoare; înfing în pământ bățul de schi, pe care-l folosesc drept toiag de drum, rezem binoclul pe el și reușesc, pentru prima dată în viață, să văd capre negre; este un ciopor format din șapte adulte și patru ieduți. Le privesc încântat dar și nedumerit; mă așteptam să fie negre dar ele sunt maro-roșcate din care cauză, la prima vedere, le-am confundat cu niște cai. În partea opusă, pe o creasta a muntelui Obârșia, îmi atrage atenția o altă siluetă de capră. Un indicator, care poartă mai multe semne de marcaj, mă anunță că mai am jumătate de oră de mers până la cabana Omu așa că o iau sprinten la picior. Mai sunt doar câteva minute până la ora 11; ajung lângă imensul bolovan de piatră care marchează vârful Omu și nu recunosc locul. Dacă ieri abia zărisem cabana, acum văd că în apropiere mai este o construcție, mai impozantă, care este clădirea stației meteo, iar în jurul ei mai mulți stâlpi pe care sunt montate aparate. Am mers repede așa că abia îmi mai pot trage sufletul. Dinspre Morarul urcă un grup de fete și o femeie ceva mai în vârstă. Intru în cabana unde se mai află un grup de băieți și fete, elevi aflați în excursie probabil. Ochii, trecuți de la lumina strălucitoare a soarelui, încă nu mi s-au acomodat cu interiorul când apare cabaniera și la întrebarea mea răspunde că se aștepta să mă mai vadă dar nu atât de repede. Solicit ceai și după atâta efort simt nevoie de ceva dulce, așa că iau și un pachețel de rahat. Sunt surprins auzindu-mă strigat pe nume și caut spre colțul de unde venea vocea. Îl descopăr pe Lucian Ivan, fiul unui vecin, despre care știam că-i plecat într-o excursie în zona Brașovului și m-aș fi așteptat să-l găsesc pe Postăvaru. Este elev la Liceul de Transporturi și acum face o excursie cu clasa lui, însoțiți de dirigintele lor, dl. profesor Apostol și soția dumnealui (tot profesoară). Au urcat de la Bușteni și intenționează să meargă în continuare la peștera Ialomicioara apoi să urce, pentru a petrece noaptea, la Babele. Mă hotărăsc să-i însoțesc renunțând la ascensiunea pe Coștila, așa cum îmi propusesem. Cu forțele refăcute plec împreună cuei, nu înainte de a urca pe stânca de care-i lipită cabana, la cota 2507m. (sau 2505 m., așa cum e trecut pe hartă).

Așadar o luăm pe poteca ce duce cătreLa Ceardac, nu pierd prilejul de a urca pe vârful Bucura (despre care mult timp s-a crezut că este mai înalt decât vârful Omu, deci cel mai înalt din Bucegi), ocolim pe cărarea plină de grohotiș vârful Găvanele și ajungem la Mecetul Turcesc de unde se ramifică poteca marcată cu bandă albastră de pe Valea Obârșiei sau Ialomicioarei, cum este cunoscută partea superioară a Ialomiței. În șaua de aici ne oprim câteva minute pentru a admira împrejurimile și a identifica, cu harta și busola, formele de relief din jur; la est Valea Cerbului taie adânc despărțind Morarul de Coștila; spre sud-vest locul numit La Ceardac pe care ieri, deși am trecut pe acolo, nu l-am văzut decât într-o foarte mică măsură din cauza ceții, dominat de Obârșia și Colții Obârșiei și care, de aici, pare a fi nivelul lojelor dintr-o sală de teatru de la care să privești grandiosul spectacol oferit de Colții Morarului; spre sud se întinde, până departe, valea Ialomiței tăindu-și drum între pereții muntelui Doamnele și Tătarului în dreapta și culmea principală a Bucegilor în stânga.

Ne angajăm pe potecă spre sud și după vre-un sfert de oră de mers, uitându-mă în spate rămân uimit de un colos de piatră cu formă semicirculară, masiv ca un turn de cetate, hașurat de adânci șanțuri verticale. Valea Ialomicioarei are tot forma circului glaciar de la Mălăiești, însă mai puțin spectaculoasă și dispusă într-o singură terasă. Sub Cascada Obârșiei unde apa se prăvălește vertical pe mai bine de 100 m. facem popas de masă. Îmi îndestulez trupul dar și sufletul; pentru că îndestulare sufletească este priveliștea cascadeiși uimirea ce-o provoacă mulțimea colosalelor blocuri de piatrăstabilită în cele mai curioase poziții, desprinse din coasta ruiniformă a muntelui Obârșia, ca în urma cine știe cărui cataclism. Pe culmea muntelui Doamnele o pereche de capre negre a ieșit la promenadă. Lucian îmi mărturisește că s-a îndrăgostit de munte și mă roagă să-l iau cu mine în una din excursiile viitoare. Îi promit. Plecăm mai departe pe poteca ușoară, nu prea înclinată, care la Piciorul Obârșiei face joncțiunea cu undrum ce vine din stânga și pe care se înscrie. Încet-încet ajungem la stația de telecabină de la hotelul Peștera; după ce luăm câteva informații de orientare ne îndreptăm spre peșteră. Trecem podul peste Cocorape lângă clădirea frumoasă a hotelului, amplasată într-un peisaj pe măsură, și după câțiva pași ajungem la schitul Peștera. Trecem pe lângă el pe drum și, ocolind pe lângă gard, pășind peste pietre alunecoase, ajungem pe malul năvalnicei Ialomicioare lângă o microhidrocentrală care acum este părăsită; după cablurile care pleacă de la ea se pare ca furniza cândva curent electric pentru iluminarea peșterii. Trecem o punte peste șuvoiul învolburat ce de veacuri șlefuiește piatra muntelui și ne aflăm cam la o sută de metri în fața intrării monumentale, de catedrală, formată de bolta uriașă în stâncă. Ungrilaj zdravăn și o poartă cu lacăt împiedică intrarea în peșteră, iar inscripția de pe o tăbliță ne aduce la cunoștinșă că astăzi este închisă pentru vizitatori. Dar puterea de convingere a doamnei profesoare și mai ales o hârtie frumos colorată strecurată de domnul profesor în buzunarul paznicului fac să sară lacătul de pe poartă. Fără să mi se pară deosebit de spectaculoasă, fără stalactite și stalagmite (doar câteva fragmente ale unora distruse de cine știe ce oameni cu suflete sterpe), peștera mă impresionează prin două săli foarte înalte și în mod deosebit sala lacurilor unde se varsă un râu subteran formând o apă ireal de limpede încât te poți îneca în el jurând în același timp că acolo nu-i strop de apă. În cca. 20 minute parcurgem întreaga lungime accesibilă a peșterii până la o gâtuitură prin care tâșnește un șuvoi de apă cristalină și foarte bună la gust. La ieșirea din peșteră suntem numărați să nu fi rămas careva înăuntru. Ne oprim pe puntea ce trece Ialomicioara și admirăm cât se vede din Cheile Urșilor apoi facem un scurt popas la schit unde se celebrează liturghia. De pe o inscripție mă documentezaflând că micuța bisericuță a fost construită în 1901 de un grup de notabilități ale timpului și al căror nume este menționat.

Plecăm mai departe urmând pentru început drumul pe care am venit apoi, trecând de hotel, ne abatem spre răsărit prinzând poteca de pe Piciorul Babelor, paralelă cu linia telecabinei, pe un drum ușor, fără dificultăți dar care a creat, totuși, probleme celor neantrenați. Pentru a fi de ajutor domnului profesor Apostol rămân cu cei care sunt ultimii și care se opresc mereu să se odihnească. În acest fel nu mă solicit absolut deloc și ajung la cabana Babele perfect odihnit. Primesc un pat într-o cameră comună unde curățenia nu prea se află la ea acasă. Pentru început sunt singur.

Abia am timp să mă spăl și să mă schimb de hainele transpirate că la ușă bate Lucian și mă invită la masă din partea domnului profesor spunându-mi că peste jumătate de oră sunt așteptat la restaurant. Mă conformez dar din păcate sunt lipsit de prezența domnului profesor care nu se simte bine. Totuși eu mă simt excelent în prezența băieților, beau puțin vin cât să mă simt bine, refuz invitația foștilor mei tovarăși de drum care pun de un “bairam” și cobor să mă plimb puțin prin jur făcând o vizită Sfinxului pe care nu-l văzusem ieri din cauza ceții. Rămân surprins când îmi dau seama cât de aproape am trecut de el. Când nu mai văd nimic din cauza înserării mă retrag în cameră după ce trec pe la bar și cumpăr o sticlă de vin. Constat că au apărut doi colegi de cameră; doi tineri din Oradea, unul are 21 de ani, iar celălalt 22 de ani și sunt începători în ale muntelui. Refuză unpahar de vin așa că îmi torn eu unul și începem să discutăm despre munte. Le împărtășesc din experiența mea, le recomand un traseu până la Omu și de acolo pe cel ce l-am facut eu astăzi, spre peștera Ialomicioarei. Și discutând așa nici nu știu când trece timpul astfel că rămân surprins când privind ceasul văd că este trecut cu un sfert de oră peste miezul nopții. Ne grăbim să ne culcăm, mai ales că trebuie să fiu odihnit pentru traseul greu și dificil pe care îl am de făcut mâine; voi coborî pe Valea Jepilor, sau “Valea Morții” cum i se mai spune.

4. Miercuri.

Cu degete de aur dimineața bate în geam trezindu-mă. Colegii mei de cameră, cei doi orădeni, dorm somn adânc. Ar trebui să mă scol dar nu o fac. Pe de o parte pentru a nu-i deranja, pe de altă parte pentru că e tare bine să stau în pat, mai ales gândindu-mă la ce mă așteaptă în cursul zilei care abia începe. Îmi mai ofer un răgaz și mă strâng covrig sub pătură adormind imediat. Mă trezesc din nou crezând că am ațipit doar o clipă dar când mă uit la ceas văd că-i ora șase. Mă scol ușurel din patul de fier care scârțâie îngrozitor și mă strecor pe ușă afară. Fac câteva mișcări în aerul ce-mi dă un plus de viață. Un geam se deschide izbit cu violență de perete făcând loc unui coleg de-al lui Lucian care de cu seară băuse (nu suc) și acum se răstește nu se știe la cine înșirându-și conținutul stomacului pe etajul de desubt determinându-mă să mă reîntorc urgent în interiorul cabanei. Îi găsesc pe tovarășii mei de o noapte sculați, pregătindu-se de plecare. Îmi strâng și eu rucsacul, îmi iau rămas bun de la ei și pornesc la drum.

Mai trec o dată pe la Sfinx să mă conving ca între denumire și realitate este cât de cât o legătură. Nu prea seamănă a sfinx dar privit dintr-o anumită poziție are forma unui cap de om. Ieri, profesorul Apostol era foarte entuziasmat vorbindu-mi despre teoria conform căreia ar fi un megalit și nu o creație a naturii. Într-adevăr figura pare a purta pe cap o căciulă cum purtau dacii. Din punctul meu de vedere exclud aceasta supoziție; este ceva, nu știu încă ce, care îmi întărește această părere.

Coborspre cabana Caraiman la care ajung fără probleme. Aici nu văd nici o mișcare așa că îmi văd de drum orientându-mă spre poteca ce coboară în hăul imensîn care se prăvălește Izvorul Jepilor. Știu din articolele citite în România Pitorească că este un traseu extrem de dificil dar nu găsesc nici un anunț scris care să avertizeze acest lucru. Dacă ar fi să mă iau după indicatorul din marginea prăpastiei care arată spre undeva în jos, ar trebui să mă apuc cu degetele de nas, să închid ochii și să-mi dau drumul spre adâncuri ca într-o apă. Dar eu am mai multă minte; încep să pășesc cu atenție, păstrându-mi calmul, uitându-mă atent după urmă de picior și după marcajul cruce albastră aplicat pe pietre, foarte des. Ca prin farmec poteca mi se desfășoară clar înfață, coborând în serpentine scurte pe peretele vertical al Caraimanului. În dreapta și din spate se aude fâșâitul cascadeispre care privesc încântat de frumusețe, uitând primejdia, când mă opresc să-mi trag sufletul. În răstimpuri se aude bubuitul apei izbită de stânca pe care ajunge în partea de jos. În locurile cu risc sunt montate cabluri de oțel de care să te ții, cu fibra groasă, împletită (nu ca La Prepeleac, ale cărei urme le voi purta o vreme pe degetele de la mâna stângă). Tresar când aud zgomot de pietre ce cad și urmăresc înlemnit cum prin fața mea, la cam 20 m. o capră neagră îmi taie calea urcând peretele puternic înclinat al Caraimanului cu ușurința cu care aș urca eu cu liftul un bloc cu zece nivele. Copitele au aderență la stâncă de parcă ar fi unse cu lipici. Îmi continuu drumul clătinând din cap a mirare dar nu peste mult timp intervine ceva care mă pune în stare de alarmă; de undeva de sus, aruncate parcă de mâna unuia pus pe glume, mici pietricele cad în fața mea. Încep să fiu atent, mă concentrez, si descopăr glumețul; pe serpentinele de deasupra mea, însoțindu-mă o bună bucată de drum, capra mă urmărește și din când în când întinde gâtul uitându-se curioasă în jos, spre mine, provocând căderea pietrelor.

Mă opresc la o cruce din țevă de fier ale cărei brațe sunt răsucite de o forță mare cu minte puțină. O plăcuță încunoștiințează că acolo a murit un profesor, pe nume Ștefănescu, de 29 de ani, salvând viețile a 17 copii. Revoltat, și dezgustat în același timp, îmi amintesc de inscripția unui mucalit pe un indicator deasupra cabanei Caraimancare crede că traseul de pe Valea Jepilor este “un traseu pentru reduși mintali”; nu stimate domn, doamnă sau domnișoară, spiritual sau spirituală, traseul nu este pentru reduși mintali. Orice redus mintal consumator de alcool, fumător, indisciplinat, prea îngăduitor cu sine însuși, lipsit de curaj, superficial; etc. care s-a angajat pe acest traseueste un candidat la eternitate și numai prin miracol poate să-l străbată de la un capăt la celălalt, iar redusul mintal când are norocul să străbată Valea Jepilor face fel de fel de acte greu de înțeles de un om cu mintea întreagă, cum ar fi acela al “viteazului” care și-a măsurat puterile cu brațele unei cruci.

M-am convins (oare nu sunt lipsit de modestie?) că este un traseu pentru cei cu o bună condiție fizică, lucizi, disciplinați, neîncercând să pară mai deștepți decât cei care au marcat traseul.

Ajung într-un loc ce-mi dă fiori; poteca intră în apă traversând-o pe marginea unui prag peste care râul se aruncă într-o prăpastie de câteva zeci de metri; o văd pe partea cealaltă continuându-se pe coasta Jepilor Mici. Se simte lipsa unui indicator care să arate locul exact pe unde se traversează. O iau pe unde mi se pare a fi mai bine dar mă opresc încremenit simțind alunecuș ca pe gheață sub talpa bocancului. Îmi amintesc de sfatul dintr-un ghid de drumeție: ”în orice împrejurare să-ți păstrezi calmul.” Procedez întocmai; stau să mă liniștesc după care mă întorc pe malul de pe care am plecat. Studiez locul cu atenție și aleg varianta care, deși îmi adună apă în bocanci, mă ferește de pericolul alunecării pe piatra lucioasă care m-ar proiecta în prăpastie. Ajung cu bine pe malul drept și mă angajez pe o porțiune mai puțin dificilă a potecii. Peisajul începe să arate splendid, înfrumusețat fiind de o puzderie de flori al căror colorit mă fac să lupt din greu cu tentația de a le rupe să fac un buchet cu ele. Deasupra capului, periodic, cablurile care poartă telecabinele încep să huruie ducându-le, mici cutii roșii zugrăvite pe albastrul ceruluide deasupra capului. În replică, tot de mărimea unei cutii, zăresc undeva jos o căbănuță vopsită în verde și galben în fața căreia minuscule siluete stau întinse la soare. Poteca se menține încă la înălțime pe coasta muntelui coborând ușor, afundându-se în pădure, apoi în două repezișuri abrupte se lasă pe marginea râului care curge într-un zgomot infernal. Printre copaci, nu departe, se văd primele case din Bușteni. Mă opresc lângă un trunchi prăbușit de copac să-mi schimb ținuta; înlocuiesc bocancii cu bascheții cumpărați de pe malul mării și treningul ud de transpirație cu altul uscat, înghit câteva îmbucături de mâncare și iau o gură de vin din sticla cumpărată aseară la Babele după care aburc rucsacul în spinare și-mi fac intrarea în orașul Bușteni. Și am primul contact cu civilizația. Dintr-o curte, două voci, una de bărbat și cealaltă de femeie, discută aprins ambii fiind de acord ca în curtea lor este mizerie ca într-o cocină de porci. Și de peste gard își face apariția fâlfâind o pungă mare de gunoi care aterizează împrăștiindu-și conținutul pe stradă, în fața mea.

Este o dimineață splendidă, însorită, iar soarele frige zdravăn. Mai colind zadarnic prin magazine sperând să găsesc vre-un cadou ca lumea pentru fetele mele de acasă dar, în lipsa unor lucruri serioase, mă mărginesc la niște “prostioare”. Surpriza mare o am ducându-mă la atelierul de reparații radio unde meșterul care-mi promisese o doză stereo pentu un picup “Unitra” chiar s-a ținut de cuvânt; bucuria care mă cuprinde îmi dă imbold să-l recompensez material dar bucuros de bucuria-mi refuză ciubucul.

Abia-i trecut de amiază și imaginea abruptului Caraimanului mă doare. Mă doare că nu mai sunt acolo, mă doare că m-am grăbit să plec de acolo. Cum nu mai pot rezista să stau mai bine de zece ore până la trenul care mă va duce direct la Iași încep să răsfoiesc “Mersul trenurilor” pentru a încerca o combinație. Și o descopăr. Cu un tren personal care merge de la Brașov la București voi merge până la Ploiești Vest; de aici am la dispoziție 90 de minute să ajung la Ploiești Sud de unde voi merge acasă cu rapidul București-Iași astfel ca peste puțin mai mult de opt ore pot fi în mijlocul familiei. Dau curs planificării și peste vre-o cincisprezece minute, pe fondul muzicii roților de tren, privesc cu nasul lipit de geamul vagonului defilarea munților care parcă-mi fac în ciudă expunându-și crestele însorite. Îi ameninț în gând; las’ că ne mai vedem noi! Năvălind din strânsoarea munților trenul mă poartă printre grade Celsius care storc apa din mine, printre lanuri de orz copt cu flori albastre de cicoare în cosițe și maci roșii după urechi. Cobor la Ploiești Vest și nu mai simt transpirația ce-mi curge pe sub cămașă când, așteptând un autobuz, casc gura la “giumbușlucurile” pe care le fac, prin nu știu ce împrejurare, trei avioane; fel de fel de minunății pe care le știam doar din cărți: lupinguri, cădere pe o aripă, în vrie, picaje….

Ajung acasă cânddeja s-a întunecat. Cecilia încă nu a venit de la serviciu dar pe masa din bucătărie mă așteaptă, printre altele, un castron cu cireșe mari, roșii. Drept răsplată, când vine acasă, după ce o sărut de bun sosit, o servesc cu un pahar de “Băbească de Cotești” din sticla ce o cumpărasem de la cabana…Babele.

Stau cu ochii privind spre ce numai eu văd. A fost o excursie foarte reușită, schimbarea de program aducându-mi mai multe bucurii decât regrete; dacă am schimbat programul și în loc să mă duc pe Postăvarul m-am întors pe Omu, iar pentru a evita parcurgerea aceluiași traseu într-un timp așa de scurt m-am abătut pe la cabana Mălăești pe un drum care s-a dovedit tot atât de dificil ca efort fizic cât și ca periculozitate, am făcut-o pentru ca nu mă puteam împăca cu gândul că, traversând cel mai spectaculos sector al Bucegilor, să nu văd mai nimic din măreția peisajului. Și ce odihnă poate fi mai reconfortantă decât aceea când îți tragi sufletul la margine de poiană, privind la tâșnirile semețe ale colților de stâncă spre infinitul celest, sau la un brăduț împodobit în fiecare vârf de ac cu tot atâtea picături de rouă prefăcute de soare în milioane de curcubee sferice a căror culoare o împrumută mulțimea florilor ce se ițesc dintre ierburi în timp ce deasupra capului, acompaniat de păsăretul pădurii, cucul îți cântă de nenumărate ori anii ce-i mai ai de trăit.

------------------------------

---------               ---------

---------                ---------

Autor: Constantin Asandei
Înscris de: Constantin Asandei
Vizualizări: 7962, Ultima actualizare: Vineri, 16 Mai 2008



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii BUCEGI  


O poză: [N-am găsit]

Un articol: [N-am găsit]

Un traseu:
Busteni-La Vinclu-Cantonul Jepi-Cabana Piatra Arsa

 

Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii



© Copyright 1999-2019 www.alpinet.org