Alpinet Hărți Montane Ghid Turistic Cluburi Montane IIC Salvamont
   Caută      site găzduit gratuit de Alpinet.org - ghidul tău montan   
Despre Alpinet - OFRANDE ABEONEI-XIV- Criminalii

OFRANDE ABEONEI-XIV- Criminalii

OFRANDE ABEONEI – XIV-

Criminalii

(Căliman 14-16 august 1989)

 

1. Luni.

Pentru mine orice călătorie este o sărbătoare. Mă aflu deci la începutul unei sărbători care debutează cu o dimineață splendidă de vară ce ne crează o exuberantă stare sufletească; Ceciliei, mie și Antonellei. Suntem instalați într-un compartiment de tren pe care-l vom împărți cu tovarășii noștri de călătorie, timp de câteva ceasuri, până la Vatra Dornei unde urmează să petrecem trei zile. În așteptarea plecării trenului studiez pe vremelnicii noștri companioni, un bărbat și două femei (mamă și fiică, probabil); în ultima clipă celelalte două locuri rămase libere sunt ocupate de o pereche cam de vârsta noastră, femeia îmbrăcată într-un doliu studiat; noblețea discretă a trăsăturilor feței bărbatului îmi atrage atenția, cu toate că este nebărbierit.

Trenul se pune în mișcare și limbile se desleagă. Aflu astfel că cele trei persoane pe care le-am găsit în compartiment sunt din Răducăneni și merg la Cacica unde de ziua Adormirii Maicii Domnului biserica catolică organizează o slujbă religioasă într-o capelă amenajată în salină. Discutând nici nu-mi dau seama când trece timpul și ajungem la destinație. Familia în doliu a stat majoritatea timpului retrasă si doar aerul Mestecanișului le-a deslegat limbile; așa cunoaștemfamilia Șoitu, dumnealui lucrează la Întreprinderea Metalurgică, iar dânsa la I. I. R. U. C. – merg la Vatra Dornei pentru a petrece câteva zile. Deși am în oraș un prieten din copilărie – Costică, a lui moș Toader Dumitrică vecinul și prietenul părinților mei, din Vutcani – nu îndrăznesc să-i cer găzduire considerând că deranjul pe care-l vom provoca nu-i va face plăcere, mai ales că în intervalul de opt ani scurs de la ultima noastră întâlnire nu dădusem prea multe semne de viață. Hotărâm deci să ne cuplăm cu familia Șoitu pentru a căuta împreună loc la hotel. Ușurați de bagajele pe care le lăsasem la gară începem a colinda pe la recepții: Dorna, Bradul, Căliman dar fără prea mare noroc. Recepționera de la Dornapromite că după ora 13.00 îmi poate da adresa unui particular. Mai hotărâm să facem o încercare la motelul Runc dar și aici sunt slabe speranțe deoarece majoritatea sportivilor din Moldova aflați în cantonament se stabilesc în acest splendid loc din Vatra Dornei. Soarta îmi scoate în cale pe Bițu, fost coleg de serviciu pe când lucram la „Mase Plastice”, acum antrenor la echipa de scrimă a C. S. M. Iași. Îmi spune că e în cantonament cu echipa mare și chiar astăzi pleacă la Iași pentru a prelua copiii cu care să meargă în cantonament la Brașov, iar de aici în turneu în Bulgaria (peste vre-o lună avea să aflu că el și puștii lui luaseră mai toate medaliile bulgarilor). Camera în care stătuse rămâne liberă și este plătită așa că mi-o cedează pentru cele trei zile cât am de gând să stau. Refuză orice plată și stabilim să ne întâlnim la ora 16.15 la barul hotelului Căliman să bem un coniac și să-mi dea cheia camerei. Problema cazării fiind rezolvată plecăm să rezolvăm o alta, tot atât de stringentă, masa de prânz. Doamna Șoitu pare a fi cam pretențioasă și dorește să mergem la un restaurant mai „emancipat”. Dar cum emanciparea este o noțiune cam…desuetă pentru vremurile pe care le trăim, la restaurantele hotelurilor Bradul și Căliman masa se servește numai abonaților din stațiune, iar la Casa Dorneană este … zi de curățenie. Propun ca ultimă soluție restaurantul de deasupra cofetăriei Scufița Roșie dar pentru a preîntâmpina o nouă surpriză ne aprovizionăm de la alimentara de lângă cofetărie cu o „litră” de coniac și, datorită unui fenomenal noroc, cu două pâini calde. Intrăm în restaurantul la care, alt noroc, de data aceasta nu este inventar dar, spre nenorocul nostru, nu putem fi ospătați decât cu ciorbă de legume și o insipidă tocăniță de ciuperci din conserve chinezești. Doar pâinea proaspătă cumpărată și coniacul ne-a făcut să ieșim satisfăcuți din frumosul, dar săracul, restaurant de la Scufița Roșie.

Ne despărțim de domnul și doamna Șoitu stabilind să ne întâlnim la ora 17.00 la barul hotelului Căliman; dumnealor se duc după niscaiva cumpărături, iar noi mergem în parcul stațiunii pentru o mică relaxare. Aproape de ora întâlnirii cu Bițu mă îndrept spre locul stabilit; de pe geamul ușii barului, un afiș mă avertizează că la această oră personalul este într-o ședință. Mă postez în apropiere și privirea-mi începe să măture împrejurimile căutându-l pe vajnicul spadasin care trebuie să apară dintr-o clipă în alta. Nu-mi pot pune stavilă privirii așa că sunt nevoit să văd, revoltat/amuzat priveliștea oferită de înghesuiala unor lipsiți de „demnitate” asaltând un grup de polonezi, cu înfățișare de compătimit, care oferă spre vânzare, la preț de speculă, pseudo-ness „Inka”, parfumuri, săpunuri, lame de ras, pastă de dinți, țigări și alte produse care, inexplicabil, lipsesc de o bună bucată de timp din unitățile comerțului socialist din România. La ora 16.30 văzând că „mușchetarul” nu apare mă îndrept spre gară să-l întâlnesc la tren. Aici, ori el nu s-a ascuns prea bine, ori eu l-am căutat prea insistent, dau de un Bițu-încurcat care nu știe cum să se scuze că nu s-a putut ține de cuvânt din cauza unor șefi veniți de la Iași care au ocupat camera ce intenționa să mi-o cedeze. Mă reîntorc în stațiune, le expun fetelor situația și cum salvarea stă în bunăvoința lui Costică, prietenul din copilarie, le las să mă aștepte în parc, iar eu plec să caut reședința acestuia.

O iau pe strada Unirii, spre Dorna Arini, unicul element sigur fiind direcția în care trebuie s-o apuc. Răscolesc printre amintirile de acum opt ani căutându-l. Și-l aflu. Acasă este numai Catinca, soția lui care, după o oarecare ezitare mă recunoaște. Îmi spune că prietenul meu este plecat la un șef de-al lui să-l ajute la strâns fânul și că urmează să vină diseară. Îi explic situația și o rog să-i primească, măcar pentru o noapte, și pe noii mei prieteni de la Iași, familia Șoitu. Având încuviințarea ei plec în parcul stațiunii unde le găsesc pe Cecilia și Antonella împreună cu noile noastre cunoștințe care descoperiseră o gazdă și deja se instalaseră. Între timp s-a făcut seară, satisfacția problemelor rezolvate ne crează bună dispoziție și hotărâm să ne încheiem ziua la restaurant. Mergem la Bradul unde găsim ceva de mâncare (ospătarul pretinde a fi rinichi) și mai prindem și un vin pe care eticheta încearcă să ne convingă a fi selecționat de Cotnari. Ascultăm o orchestră care, ce-i drept, cântă muzică bună dar așa de gălăgioasă că din nou tânjesc după discreția acordeonistului de la Sinaia. Destul de târziu plecăm de la restaurant, mergem la gară de unde ne luăm bagajele și după ce stabilim să ne întâlnim peste două zile ne despărțim de familia Șoitu. Ei și-au programat pentru mâine să plece la Putna, la hramul Sfintei Maria, iar noi intenționăm să mergem pentru o zi în Căliman. Trecem pe la autogară și aflăm că avem autobuz spre exploatarea minieră la ora 5.15. Ajungem la Costică pe la ora 22.30. Catinca fiind de noapte la lucru, este plecată. Geamurile fiind întunecate mi-am închipuit că prietenul meu s-a culcat. Bat în geam la bucătărie, la început discret apoi din ce în ce mai tare și cum nu se simte nici o mișcare încerc ușa pe careo găsesc descuiată. Ne închipuim că este plecat pe undeva prin vecini și ne punem pe așteptat. Antonella este obosită și încerc să-i provoc bună dispoziție pentru a suporta mai ușor trecerea timpului. La un moment dat zăresc strecurându-se prin storul unui geam lumină albăstruie de televizor. Pătrund în casă prin ușa din față, descuiată și aceasta, și-l găsesc pe Costică dormind în fața televizorului care, golit de imaginea marelui cârmaci, luminea trăsăturile binecunoscute ale prietenului meu din copilărie. Cu mare greutate reușesc să-l trezesc și să-l fac să mă recunoască, recunoaștere confirmată la început de o înjurătură, apoi de sărutări și îmbrățișări. Le aduc în casă pe Cecilia și Antonella, i le prezint, apoi, dând curs invitației acestuia, mergem la bucătărie. Gazda noastră, având încă în sânge „otrava filoxerei” vrea cu tot dinadinsul să ne facă să mâncăm două feluri de bucate gătite din burețiși doar cu mare greutate reușim să-l lămurim că am cinat la restaurant. Frânte de oboseală, Cecilia și Antonella se duc la culcare, iar eu rămân cu Costică depănând amintiri din copilărie în fața unui pahar de băutură până ce, îngroziți de ora târzie ne ducem și noi la culcare. Îl rog să pună ceasul să sune la ora patru, apoi plonjez în somn.

2. Marți.

Mă trezesc scuturat ca de cutremur. Nu, nu-i cutremur, este mâna Ceciliei care mă scutură de umăr și văzându-mă în sfârșit treaz mă întreabă cât e ceasul. Privesc acele acestuia care îmi indică ora 4.45. Îmi dau seama că șansele de a ajunge la autogară în jumătate de oră sunt nule. Mă răsucesc pe partea cealaltă și dorm în continuare visând că escaladez toate crestele din Căliman. Când mă trezesc din nou, lumina zilei pătrunde până în cele mai dosnice colțuri ale camerei. Mă ridic din pat și ies în curte. Vârfurile din jur sunt înecate în ceață, iar atmosfera este încărcată de o răcoare umedă. Catinca, auzind mișcare vine să ne dea binețe și ne invită la micul dejun. Pe măsură ce ziua înaintează negurile se saltă descoperind coama Bărnărelului, făcând loc soarelui care înfierbântă din ce în ce mai tare. Mă bucur strașnic văzându-mi reînviate speranțele de a urca în Căliman. În minte încep să ia naștere planuri pentru restul zilei; în primul rând echiparea cât mai urgentăși fuga la autogară pentru a lua informații despre posibilitățile de a ajunge în Căliman, apoi o ascensiune pe Dealul Negru (cu telescaunul) dacă mai este timp, după care drumcu autobuzul până la exploatarea de sulf și o mică ascensiune pe munte, în limita timpului disponibil. La autogară, aflu că autobuzul spre Căliman va pleca la ora 13.15. Având la dispoziție cam trei ore până atunci plecăm spre telescaun. Un mic calcul asupra timpului și decidem să urcăm spre Dealul Negru de unde, după ce vom fi admirat împrejurimile, să ne întoarcem astfel încât să nu ratăm din nou plecarea în Căliman.

Începutul plimbării, deosebit de relaxantă, o facem cu telescaunul. Dimineața este clară având vizibilitate până în depărtare. Așezat în telescaun cu respirația ușor agitată de emoția provocată de splendoarea împrejurimilor, cu picioarele relaxate, sprijinite de bară, îi spun vecinului meu de scaun, tot ceferist, fost acar la Lunca Ilvei, denumirea tuturor formelor de relief care se văd în jur, și a căror poteci fuseseră călcate de mine cu piciorul; nu toate dar multe dintre ele. Spre NNV se vede unduindu-se culmea Suhardului, cu vârful Oușorul în prim plan, strivit parcă de colosul îmbrăcat în jnepeni al vârfului Fărăoane a cărui spinare curbă, de felină adormită, se sprijină de un capăt al muntelui Ștefanu; refac cu închipuirea traseul crestei principale când am coborât în șaua Diecilor pentru a urca apoi, când mai greu când mai ușor, spre punctul culminanat al Suhardului, vârful Omu, în stânga căruia se vede culmea prelungă a Gajei, poartă de intrare, prin Pasul Rotunda, în Munții Rodnei pe care pașii m-au purtat acum aproape un ancând sufletul mi-a fost înfiorat de mugetul de dragoste al cerbilor; și la orizontul drapat de ceațadimineții zăresc, sau poate mi se pare mie, conul de piatră al Ineului. Mă răsucesc în scaun și ochii îmi fug o clipă în sus, pe ulucul Bistriței Aurii, pentru a urca apoi pe culmea cu păduri străbătute de alei ca de gradină publică, pe care edilii au uitat parcă să pună bănci, a Obcinei Mestecănișului și o clipă sufletul mă doare de dorul Baciului Flocea și al huțulilor de pe Lucina;și mă mai doare sufletul privind rănile pe care le-a făcut muntelui civilizația umană în pasul Mestecăniș și pe coastele Giumalăului; ridic privirea spre crucea ascunsă în nori de pe vârful Giumalău peste umărul căreia se ițește Rarăul. Și, îndreptându-mi trupul din poziția încomodă în care stătusem mai înainte, trec cu privirea peste Bistrița spre suplul și elegantul Pietros al Bistriței și parcă-mi vine să suflu greu la amintirea excursiei din mai, anul trecut, când am vărsat multă transpirație înotând din greu prin zăpada, călcată înaintea mea de urs, ce mai dăinuia în pădurile de pe versanții abrupți. În față orizontul este închis de culmea împădurită a Dealului Negru împiedicându-mă să privesc creasta Călimanului. Ajunși la capătul telescaunului o luăm pe pajiște în sus, intrăm în pădure, și, după câțiva pași, pătrundem într-o poiană largă în mijlocul căreia se află un marcaj topometric. Facem un mic popas lăsându-ne mângâiați de razele soarelui apoi coborâm în oraș pentru următoarea etapă a zilei, drumul în Căliman.

Las pe Cecilia și Antonella în parcul stațiunii urmând să ne întâlnim în autogară, iar eu în pas sportiv merg la Costică să iau rucsacul cu câteva lucruri și ceva de mâncare. O scurtă târguială cu șoferul autobuzului „convenție” și iată-ne instalați printre mineri, gata să ne hrănim sufletele cu imaginile ce se vor perinda prin fața geamului. Autobuzul se pune în mișcare și, după ce mai culege de pe drum câțiva călători ocazionali, nu mult de la ieșirea din Vatra Dornei spre Dorna Arini se abate spre o șosea ce vine în unghi drept, din dreapta. Începem a urca domol printre munți ținând firul râului Neagra cu apa murdărită de dezvoltarea industriala a României socialiste. Mă aflu așezat la jumătatea autobuzului, pe partea stângă, și caut să văd cât mai mult din ceea ce se află în raza mea de vedere. Trecem prin satele Șarul Dornei, Neagra Șarului și Gura Haitii. Oamenii sunt îmbrăcați în straie de sărbătoare; astăzi este Sfânta Maria, sărbătoare pe care, cu mulți ani în urmă, o așteptam cu tot atâta nerăbdare ca Paștele sau Crăciunul. În această zi, în Vutcanii copilăriei mele este bâlci anual (iarmaroc, i se spune pe acolo) zi în care noi copii ne „destrăbălam” cu harbuji și pepeni galbeni, cu turtă dulce și înghețată, limonadă de toate culorile, exasperându-ne părinții cu dorința noastrăde acumpăra tot ce inventivitatea țigănească scosese în materie de jucării: fluiere din lemn și tablă (țignale) pistoale cu dopuri, figurine din gips, ceasuri care toată existența lor arată aceeași oră, și doar imaginația noastră ce le mai mișca acele, și alte nimicuri. Din loc în loc, autobuzul oprește pentru a coborî călătorii ocazionali. După ce ieșim din Gura Haitii valea prinde a se îngusta, iar șoseaua se repede în serpentine pe versantul impozant al Iezerului Călimanului. Pe coasta ruinată a muntelui din dreapta se vede, scursă, o imensă cantitate de praf de rocă, galben-roșcat, iar deasupratronează construcția, acum pustie, a stației de concentrare de la exploatarea de sulf. Autobuzul face brusc un ocol și oprește ajuns la capăt de traseu. Coborâm în marginea coloniei miniere și mă simt copleșit de senzația de pustiu. Mă aflu ca într-un mic cartier de oraș părăsit; de jur-împrejur blocuri din prefabricate cu geamurile sparte, tocuri sfărâmate, uși scârțâind în balamale ruginite, mișcate de o adiere de vânt. Senzația de zădărnicie, de cheltuială imensă și inutilă îmi dă târcoale. Pe harta din ghidul turistic al munților Căliman figurează, în imediata apropiere, refugiul Luana. Zăresc puțin mai sus o frumoasă clădire pe care o bănuiesc a fi o cabană sau refugiul figurat pe hartă. Întreb un miner despre un drum care să ne scoată pe creasta ce pare a fi foarte aproape. Acesta ridică din umeri și-mi spune că nu există așa ceva. Am încredere absolută în hartă, așa că ignor spusele…ignorantului și apucăm pe drumul care urcă spre cabană. În cinci minute ajungem pe un platou betonat din fața acesteia și drumul se termină. Senzația de pustiu domină și aici; construcția pare nelocuită, iar buruienile care izbucnesc din crăpăturile îmbrăcămintei de beton ce acoperăplatoul dovedește că nuprea este călcat de picior de om sau roată de mașină. Hotărâm să facem popas de masă, timp în care să stabilesc strategia ce s-o urmăm. În timp ce mă îndop până la îngrețoșare cu învenția culinară a „epocii de aur”, chiftele din pește congelat (alt gen de carne nu se mai găsește în România socialistă) cercetez împrejurimile.

Ne aflăm într-un uriaș amfiteatru format din culmea ce unește vârfurile Călimanul Cerbului și Iezerul Călimanului spre est; Bradul Ciont, Rețitiș și Pietricelul potopit de jnepeni, spre sud; Negoiul Românesc spre nord, sub noi și în continuare, până departe spre Bistrița, se întinde valea Negrei Șarului. Privesc la ce a mai rămas din Negoiul Românesc și mă simt copleșit de revoltă. O minte criminală pusese să fie ucis un munte. Din coasta lui mușcaseră escavatoarele adunând sulful ieșit cu mii de ani în urmă din măruntaiele-i și bună parte din trupul lui este aruncat în prăpăstiile din jur, bucată cu bucată, din vina unor pseudogeologi care calculaseră zăcământul de sulf exploatabil pe durata unui secol dar secolul lor nu a avut nici 14 ani. Au fost distruse Grotele Luanei dar apogeul crimei l-a constituit distrugerea Palatului de Ciocolată, unic în Europa.

„Stalactitele, stalagmitele, draperiile, pernițele depuse în planuri succesive și crustele, movilele și banchetele întâlnite în Palatul de Ciocolată sunt concrețiuni (concentrații) datorate hidrolizei, acțiunii apei de infiltrație, încarcate cu dioxid de carbon, care descompun mineralele de fier și antrenează fierul în soluții dicarbonatate, apoi, în anumite condiții fizico-chimice, acesta se depune sub formă de concentrații de limonit, formate din diferiți hidroxizi în variate stadii de dezhidratare.” (Traian Naum, Emil Butnaru- Munții Căliman, Editura Sport Turism, București, 1989, pag.35).

Din miile de mineri carefuseseră angajați la început au mai rămas doar câțiva care, executând dispozițiile altor geologi se pare, umblă să descopere „cai morți”. Păcat de mândrețea de munte, păcat de miliardele de lei prăpădite pe utilajele ce ruginesc în ploaie și de blocurile din colonia care arată ca după un bombardament. Pe marginea uriașei pâlnii săpată în munte văd o șosea ce urcă ocolind vârful ca un hogeag dărâmat al Negoiului Românesc. Iau din nou harta și constat că șoseaua iese pe creastă, de aceea hotărăsc să coborâm în colonie, iar de acolo să prindem șoseaua. Fac provizie de apă de la un râu care curge prin apropiere, probabil unul din izvoarele Negrei Șarului, și o luăm pe șosea în sus ocolind imensa groapă a exploătarii pe fundul căreia își dau sfârșitul, abandonate, escavatoare, tractoare, camioane de mare tonaj, buldozere și alte utilaje al căror nume nu-l cunosc. Muntele ucis mă întristează și-mi provoacă o durere aproape fizică. Din spate se iscă svon de motor și hodorogeala de fierăraie, iar după a doua serpentină o mașină ne ajunge și oprind lângă noi suntem invitați să urcăm.. Aflăm că autovehicolul duce la schimb minerii care vor pătrunde în măruntaiele pământului printr-o gură de mină aflată mai sus, aproape de creastă. Suntem informați că avem mașină de întoarcere la Vatra Dornei la ora 22.20, așa că avem destul timp la dispoziție. Un miner tinerel și cam „șotios” încearcă să mă ia peste picior speriindu-mă cu povești despre urs dar nevăzându-mă impresionat se lasă pagubaș. Ajungem la gura de mină, coborâm, mulțumim șoferului pentru amabilitatea cu care ne scutise de mai bine de o oră de mers pe jos, ne continuăm drumul ocolind pe după vârf și descoperim un traseu marcat cu punct roșu, bandă albastră și bandă roșie care în câteva minute ne scoate sub Șaua Feții. Vizibilitate avem doar spre N și NV, spre valea Feții și Negoiul Unguresc, în rest perspectiva este închisă de culmi. Apelez din nou la hartă și hotărâm să coborâm în Șaua Negoiului, aflată la vre-o 10-15minute de mers, iar de acolo să escaladăm Negoiul Unguresc pe al cărui vârf se zărește o construcție sferică;o jumatate de minge de fotbal cu hexagoane albe și roșii. Ajungem în șa, la o răscruce de poteci, iar indicatorul de aici mă informează că suntem pe „Drumul Mariei Tereza” veche potecă grănicerească de pe vremea când Transilvania era supusă imperiului austro-ungar.

Începem să urcăm, mai ușor la început, printre jnepeni, pe marginea circului glaciar de sub vârf, având în stânga perspectivă deschisă spre valea Negoiului, iar mai jos, pe coasta muntelui, se vede o stână pe care mi-o propun drept eventual adăpostcând la sfârșitul lui septembrie voi urca din nou aici să ascult boncăluitul cerbilor. Când poteca răzbate din desișul de jnepeni urcușul se asprește, iar când ajungem la o lespede de piatră, mama și fiica se așează pentru odihnă, refuză apoi să meargă mai departe dar nu au nimic împotrivă să-mi continuu singur drumul până în vârf, ele rămânând să mă aștepte acolo.

Despovărat de greutatea rucsacului, având atârnate de gât doar binoclul și aparatul de fotografiat, mă lansez zglobiu pe coasta abruptă acoperită la început cu un strat gros de grohotiș apoi cu lespezi mari de piatră desprinse în felii din trupul Negoiului Unguresc la a cărui cotă maximă, 2081 m., ajung în douăzeci de minute. Construcția viu colorată care se vedea de jos se dovedește a fi un refugiu turistic confecționat din elemente de fibră de sticlă. Mă cuprinde jalea când îl văd distrus de cine știe ce neoameni cu mintea îngustă ce-și manifestă primitivismul distrugând ce au făcut alții. Îmi închipui cât au muncit cei care l-au construit cărând materialele cu spatele pentru că nu văd cum pot să ajungă până aici cu vre-o mașină sau animal de povară. Splendoarea din jur mă face să uit tot ce-i urât pe lume așa că, cu binoclul la ochi, mă rotesc în jurul propriei-mi axe și iată ce văd: din vârful pe care mă aflu se prelungește spre NV o muchie potrivit de largă ce coboară într-o înșeuare prelungă pentru a urca apoi în vârful Pietrosul Călimanului; departe, spre vest se zăresc alți coloși de piatră, iar spre sud se prelungește o altă muchie a Negoiului Unguresc pe care, undeva mai jos, se zărește o stâncă uriașă având o siluetă tare curioasă; spre est coboară poteca pe care am venit și pe care, undeva mai jos, se văd albind bluzele Antonellei și Cecilieicare-mi fac semne cu mâna; peste Șaua Negoiului se vede, mai spre stânga, vârful ascuțit și afumat al NegoiuluiRomânesc pe care se prelinge pecinginea oribilă a unei halde de steril, iar mai spre dreapta culmea prelungă a Pietricelului de care se pare că fusese legat cândva printr-o culme, acum distrusă de cine știe ce cataclism; de la Pietricelul culmea se continuă spre est și după ce trece de vârful Rețitiș, pe care se vede ridicându-se o construcție, se orientează, făcând o curbă largă, spre nord trecând peste vârfurile Iezerul Călimanului și Călimanul Cerbului; cu excepția Pietricelului, care are coastele năclăite cu desiș de jnepeni, culmea este acoperită de pășune; toate aceste culmi și vârfuri domină văi largi de râuri cu coastele împădurite; ici și colo izbucnesc spre cer vâfuri golașe, până departe spre valea Mureșului; spre nord se cască ulucul unui circ glaciar mai puțin spectaculos decât cele din Munții Rodnei dar tocmai de aceea mai atrăgător prin blândețea lui…parcă ar fi un tobogan pe care-și rup pantalonașii în fund, în timpul lunecușului, copiii.

Fac fotografii apoi, pentru a nu pune la încercare răbdarea fetelor, mă lansez într-un coborâș care mă solicită mai mult decât urcușul. Soarele se lasă ușurel spre asfințit așa că trebuie să ne orientăm spre colonia minieră de unde vom lua autobuzul. Studiez terenul cu binoclul și stabilesc traseul; vom coborî în șaua Negoiului, vom urca până în șaua Fetei și urmărind drumul vom merge spre capătul estic al Pietricelului de unde ne vom orienta spre blocuri. Luasem cu noi apă minerală de la izvorul„23 August” din Vatra Dornei și din cauza acesteia Cecilia a început a avea strașnice arsuri la stomac. Nu aveam la noi nici un medicament, singurul leac la îndemână fiind un colț de pâine uscată pe care s-o mănânce pentru a absorbi sucul gastric aflat în exces. Dar până la urmă leacul a venit de unde nici nu ne așteptam. De după o cută de teren a apărut o turmă de oi pe care nu mai aveam cum s-o ocolim pentru că ne-au înconjurat câinii, unul mai impozant ca celălalt. Pentru a-i potoli, Cecilia le-a aruncat colțul de pâine, bucată cu bucată; câinii s-au îmblânzit, iar arsurile din stomac au dispărut în mod miraculos. Ciobanul se apropie de noi vorbind blând cu dulăii și ne liniștește spunând că nu sunt agresivi cu oamenii. Mai stăm la sfat cu el și aflu că-i din județul Bistrița Năsăud…că ne aflăm la punctul de întâlnire a trei județe: Bistrița Năsăud, Suceava și Harghita…că tradiția este ca oile să coboare de pe munte pe 8 septembrie, de Sfânta Maria Mică

Pe hartă mai figurează un vârf, Nicovala, pe care însă nu-l pot identifica, neieșindu-mi la numărătoare; mă gândesc că, poate, datorită asemănării formei Pietricelei cu o nicovalăare doua denumiri și să fie trecut pe hartă, în mod eronat, ca două vârfuri distincte. Îl întreb pe cioban, arătând spre coasta îmbrăcată în jnepeni.

-Acesta-i vârful Nicovala?

- Apoi domnule, îmi răspunde, nu știu cum îi zâceți dumneavoastră pe domnește da’ noi îi zâcem Pietricele. Îmi dau seama că dacă aș fi privit mai cu atenție nici nu ar fi trebuit să cer lămuriri … printre tufele de jnepeni se vede un stat compact de grohotiș întinzându-se până sus pe vârf, încât Pietriceaua pare literalmente o movilă de pietricele. Cu urări de bine și sănătate ne despărțim de ciobanul năsăudean, de mioarele și dulăii lui, urcăm scurt prin dreapta vârfului și apoi ajungem la creasta principală. Facem încă unscurt popas pentru ca, printr-un tur de orizont, să ne fixăm pe retină imaginile mirifice din jur, apoi prinzând undrum părăginit ce coboară direct în vale spre colonia minerilor ne pomenim, surprinși, chiar lângă cabana cu aspect de casă părăsită. Îmi dau seama că venisem pe continuarea drumului ce urca de la capătul autobuzului dar din cauza vegetației abundente, și pentru că nu fusese folosit de mult, nu-l descoperisem. Mai zăbovim un pic pe platoul de aici îmbăindu-ne în tăcere, apoi coborâm în colonia minieră unde ajungem odată cu seara.

Ne așezăm pe un bolovan și, apăsați de tristetea împrejurimilor cu aspect de oraș părăsit, începem să așteptăm autobuzul care să ne ducă la Vatra Dornei. De la geamul unei clădiri, singura care nu era marcată de sentimentul părăsirii, o femeie discută cu cineva. La propunerea Ceciliei, mă îndrept spre ea pentru a o întreba la ce oră sosește autobuzul. Aflu că la ora 22.30 și va pleca la 23.00 Mai avem, așadar, de așteptat încă vre-o trei ore și ceva. Cum odată cu înserarea, de pe munte se lasa un aer rece care ne violentează trupurile, cerem îngăduința să pătrundem la adăpost. Femeia se scuză că nu i-a venit ei mai întâi ideea aceasta și ne invită să intrăm. Pătrundem în interiorul unei bucătării spațioase unde se pregătește mâncare pentru cantina minerilor. Femeia, care este bucătăreasa, ne spune că se pregatește masa doar pentru vre-o trei sute de mineri față de cei mai bine de trei mii câți erau cu vre-o patrusprezece ani în urmă. Înăuntru plutește o căldură plăcută și limbile ni se dezleagă. Aflu de la foarte volubila bucătăreasă o mulțime de lucruri despre Căliman, despre oamenii locului, despre viața ei personală și, cu toată împotrivirea noastră, ne servește o masă caldă.

Pe munte se văd mișcându-se luminițe; ni se spune că sunt minerii care ies din galerii și coboară pentrua aștepta autobuzul care să-i ducă acasă; la ora 23.00 acesta se pune în mișcare și ne duce, într-o oră, la Vatra Dornei. Oboseala, căldura plăcută și legănatul autobuzului ne adoarme ca pe niște prunci de ne trezim doar la autogară și suntem nevoiți să facem o bucată de drum pe jos pentru a ne întoarce la prietenul meu, Costică Adam pe care, puțin după miezul nopții, îl trezim pentru a ne deschide ușa să intrăm în casă.

3. Miercuri.

Ultima zi. Ne sculăm și o găsim pe Catinca așteptându-ne cu micul dejun pregătit. Prea amabila soție a prietenului meu, nedezmințind ospitalitatea bucovinenilor, în loc să se culce după tura de serviciu de noapte, a făcut cumpărăturile de la piață, a pregătit masa și a așteptat să ne sculăm pentru a ne servi. Ieșim în oraș cu intenția de a mai hoinări puțin. Pe stradă ne întâlnim cu Costică; se învoise de la serviciu pentru a petrece ziua împreună. Ca s-o lăsăm pe Catinca să se odihnească îl întoarcem din drum și ne oprim la „Casa Dorneană” la o sticlă de vin și la depănat amintiri din copilărie. După amiază ne luăm rămas bun de la gazdele noastre și ne îndreptăm spre gară nu mai înainte de a trece prin parcul stațiunii unde avem stabilită o întâlnire cu familia Șoitu pentru a ne povesti aventurile. Ne luăm apoi rămas bun (ei urmează să mai rămână câteva zile) și conduși de Costică mergem la gară.

 

------------------------------

---------               ---------

---------               ---------

Autor: Constantin Asandei
Înscris de: Constantin Asandei
Vizualizări: 6921, Ultima actualizare: Marți, 17 Iun 2008



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii CALIMAN  
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii



© Copyright 1999-2019 www.alpinet.org