Alpinet Hărți Montane Ghid Turistic Cluburi Montane IIC Salvamont
   Caută      site găzduit gratuit de Alpinet.org - ghidul tău montan   
Jurnale - OFRANDE ABEONEI-XIX- Primesc încă o lecție.

OFRANDE ABEONEI-XIX- Primesc încă o lecție.

OFRANDE ABEONEI-XIX.

Primesc încă o lecție.

(Piatra Craiului, 2-3 iulie 1990)

1, Duminică

Încă mai atârnă flenduri din pielea drăgălașelor mele bășici făcute la tălpi pe când călcam plaiurile Obcinei Feredeului, iar unghiile de la degetele mari ale picioarelor mai păstrează culoarea albastră-vineție a sângelui îngrămădit la efortul urcușurilor și coborâșurilor, când un spiriduș îmi face liniștea cioburi răscolindu-mi dorul de ducă. Aș vrea o noutate dar nu mă pot hotărî. Înșir pe masă ghidurile turistice și nu știu pe care să-l aleg. De pe coperta celui al Pietrei Craiului îmi sare în ochi fotografia incitantă acrestelor. Calculez distanța până acolo, mijloacele de transport ce să mă ducă în apropiere și timpul necesar pentru drumul dus-întors, la care adaug pe cel necesar pentru excursia propriu zisă, și hotărăsc: a treia excursie de anul acesta o voi face în Piatra Craiului. Drept urmare, când soarele mai are de parcurs o „șchioapă“ bunăpână să se ascundă sub linia orizontului iată-mă instalat în trenul personal 6004 care mă va duce până la Brașov apoi, cu un alt tren, voi merge la Zărnești de unde voi urca pe creasta Pietrei Craiului pentruca, după ce o voi fi parcurs în lung, să cobor la Podul Dâmboviței, iar de aici, cu vre-un mijloc auto, să merg la Câmpulung Muscel de unde, cu trenul, să mă îndrept spre casă.

2. LuniDrumul cu trenul, de la Iași la Brașov, a decurs fără peripeții deosebite. Cât a fost ziuă mi-am petrecut timpul citind sau dezlegând cuvinte încrucișate, iar când s-a lăsat noaptea mi-am făcut culcuș din bancheta pe care am ocupat-o și m-am odihnit, pentru că astăzi mă așteaptă o zi de mers pe munte și nu-i tocmai ușor.. Când trenul se angajează pe valea Prahovei, în special în zona dintre munți, mă lipesc de fereastră și cu ochii pe creste îmi fac planuri de viitor. Sosesc în Brașov unde mai am de așteptat încă două ore și jumătate până va pleca primul tren spre Zărnești, locul cel mai apropiat pentru începerea ascensiunii pe munte. Depun rucsacul la „bagaje de mână“și o iau hoinar prin oraș în speranța că voi găsi unde să beau o cafea. Speranța se dovedește zadarnică deoarece constat că în Brașov, în zi de luni, toate locurile unde s-ar putea bea o cafea sunt închise până la ora 12.00; nu mă duce mintea să pricep logica acestui program după care funcționează, pentru că sunt închise și duminica. Când, în sfârșit, am norocul să dau peste o cofetărie deschisă sunt informat că nu pregătesc cafea. Mă hotărăsc totuși să iau o prăjitură; din vitrină îmi fac cu ochiul niște savarine a căror frișcă îmi deschide izvor în gură invitându-mă să-mi răsfăț papilele gustative cu deliciul lor. Dar cum savarinele sunt minuscule în raport cu pofta mea, cu toată jena ce o simt, cer două prăjituri la o singură farfurioară. Jena mea nu durează mult pentru că ducându-mă la masă văd la toti consumatorii aceeași rație.. Apropiindu-se ora plecării îmi fac drum spre gară și mă instalez în tren; acesta mă duce cale de 27 km. Și ajunge la Zărnești cu o întârziere de... doar jumătate de oră (timpul de mers normal este de 40 minute).În gară mă întâmpină o dimineață plăcută de vară, însorită și răcoroasă, numai bună pentru drumeție. În spatele gării dau peste o hartă, desenată pe o coală de tablă, având indicate obiectivele turistice din zonă. Scot și harta mea, o pun alături, și-mi fixez traseul pe care să atac creasta Pietrei Craiului; voi urma șoseaua spre cabana Plaiul Foii cale de vre-o doi-trei kilometri de unde, puțin după ieșirea din oraș, voi prinde o potecă marcată cu bandă albastră ce șerpuiește pe sub coasta muntelui apoi, după alți trei-patru kilometri, voi prinde un traseu marcat cu cruce albastră ce urcă prin Padina Hotarului spre vârful Turnu, extrema nordică a Pietrei Craiului.. Plec prin oraș și în curând, ajutat și de lămuririle unor oameni pe care i-am întrebat, ajung la poteca marcată care mă va duce spre creastă. Nu merg mult și în locul unde se află un grup de izvoare numit „La Topliță“ mă opresc pentru o scurtă odihnă și pentru a mă echipa de drum întins și greu precum și pentru a-mi împrospăta rezerva de apă. Nu mă pot abține să nu admir etichetele frumos colorate ale celor două butelcuțe de câte 700 grame fiecare, acoperite cu dop cu filet; provin din comerțul „post-socialist“ aprovizionat cu fel de fel de băuturi, una mai falsă ca alta, ochioase nevoie mare, iar lumea le cumpără de parcă ar consuma ambalajul și nu conținutul; oprisem două bucăți special pentru munte fiind că se potrivesc în buzunarele laterale ale rucsacului. Timpul devine tot mai frumos cu fiecare minut ce trece și îmi induce o stare de beatitudine făcându-mă să mă simt în paradis. O ceață albăstruie învăluie abruptul nord-estic al Pietrei Craiului care se vede în toată splendoarea lui, cu pereți verticali albi, ca ai unei cetăți de marmură din povești. În spatele meu, spre șosea, se întinde un lan de secară, iar în față, cât vezi cu ochii, pajiști potopite cu flori de toate speciile și culorile, cu oameni ieșiți la cosit și la strâns fânul. O femeie care muncește într-o fâneață din apropiere a venit la izvor și, la solicitarea mea, îmi dă o serie de informații despre zonă. Astfel aflu că muntele este populat cu urși, din ordinul unui fost mare vânător pe care istoria l-a aruncat la groapa de gunoi, dar ca sunt blânzi și dacă te rățoiesti la ei fug. Mă avertizează asupra câinilor de la stâne (oare mai era nevoie?) care pe aici sunt foarte răi.. Imi arunc rucsacul în spate și plec la drum mângâiat de o adiere de vânt ce-mi mângâie pulpele ieșite dintr-un șort care seamănă mai mult a chilot (dar altceva mai de dragă-doamne nu am găsit). Poteca urcă blând prin pajiștea de pe Dosul Pietrei Mici dominată de impozantul vârf al Pietrei Mici (1816 m.) tăind transversal văile unor izvoare ce-și grăbesc apele pentru a spori Bârsa Mare. Câștig ușor în altitudine în timp ce șoseaua care merge de la Zărnești spre cabana Plaiul Foii rămâne undeva jos, înfrățindu-se cu Bârsa Mare. Intru pe neobservate într-o rariște de brazi apoi ajung la o ramificație de poteci în vâlceaua Pietrei Hotarului; una spre sud către cabana Curmătura Pietrei Craiului, iar ceva mai încolo alta care duce spre cabana Plaiul Foii. Încă 15 minute de mers și ajung la o răscruce unde poteca pe care merg se încrucișează cu alta, marcată cu cruce albastră, care vine de pe valea Bârsei Mari, pe firul izvorului Padinei Hotarului, și urcă spre vârful Turnu, începutul zonei înalte a crestei Pietrei Craiului. Îmi programasem să atac acest traseu așa că o iau la stânga, în urcuș puțin mai accentuat dar nu de speriat. Imediat după schimbarea direcției intru într-o pădure de amestec, luminoasă, cu vegetație bogată sub copaci, vegetație din care ies în evidență niște urzici înalte până la subsuoară care, perfide, îmi ciupesc pulpele neprotejate. Strâng din dinți când simt pișcăturile pe care nu le pot evita dar refuz să îmbrac pantaloni lungi pentru că urcușul se asprește storcându-mi valuri de transpirație astfel că aș umbla mereu ud. Cu pulpele înroșite de pișcăturile urzicilor ies la marginea pădurii, în partea superioară, și în față mi se deschide un jgheab năclăit de grohotiș și mărginit de doi pereți înalți ce parcă vor să atingă cerul.. Văzând ce mă așteaptă parcă încep a regreta această variantă care mi s-a părut mai scurtă în comparație cu cea pe la Curmătura Pietrei Craiului-cabana Curmătura. Dar cum „fiecare își duce crucea“ nu am încotro și mă avânt pe urcușul care în scurt timp depășește 45º. Dificultatea jgheabului Padina Hotarului este accentuată de stratul gros de grohotiș pe care, dacă nu ești atent unde pui piciorul, te poți trezi că faci doi pași înainte și trei înapoi. Pentru a avansa trebuie să mă folosesc de toate mijloacele care-mi stau la îndemână, inclusiv degetele de la mâini. Dar în scurt timp nu mai bag în seamă durerea ce-mi rupe pulpele și uit usturimea lăsată de trecerea prin urzici. Frumuseți nemaiîntâlnite mă fac să nu mai simt efectele efortului; flori de toate culorile mi se pun în cale culminând cu roșul de foc al tufelor de rododendron, cerul incredibil de albastru – boltă ce unește crestele celor doi pereți printre care trudesc în urcuș –, câte un copăcel firav ce-și înfinge, incredibil, rădăcinile în duritatea stâncii. Undeva, pe verticala peretelui, câteva picături de apă umezesc piatra pe distanța câtorva metri pentru ca apoi să dispară sorbită de aceeași stâncă. După un ultim și greu asalt în timpul căruia numai de dinți nu m-am folosit, strecurându-mă printre desișuri de jnepeni pitici, la capătul a trei ore de efort, iată-mă ajuns pe vârful Turnu, la 1923 m. altitudine. Priveliștea ce o văd de aici mă răsplătește cu mult peste ce meritam pentru efortul făcut. Nu-mi pot stăpâni strigătul de admirație când am sub ochi, văzută peste muchia muntelui Piatra Mică, priveliștea orașului Zărnești, undeva jos, apărând ca o îngrămădire ordonată de acoperișuri de țiglă roșie, iar într-o latură, cenușiul cartierului de blocuri. Hăt-departe, pe valea Bârsei Mari, pe aceeași direcție, se vede Râșnovul și tocmai în fund, abia bănuit, Brașovul. Dar sentimentul că sunt răsplătit peste măsură este mult amplificat de celelalte priveliști care mă copleșesc stârnindu-mi sentimente indescriptibile. Am în fața ochilor priveliști nemaivăzute de mine; spre SE vârful ascuțit al Pietrei Mici pe muchia căruia se ghicește poteca ce coboară spre șaua joasă a Curmăturii de unde apoi se avântă în urcuș abrupt, printre colți de piatră, spre locul unde mă aflu; la picioarele mele, spre sud, ițindu-se printre brazi, se vede acoperișul cu emblema „Salvamont“ (un cerc imens, alb, cu crucea roșie în mijloc) al cabanei Curmătura, iar în vecinătate o construcție, a vreunui canton forestier, probabil; spre nord se desfășoară, într-un imens arc de cerc, venind dinspre cabana Plaiul Foii (V) și pierzându-se spre Brașov (E), Bârsa Mare; dincolo de aceasta se înalță culmile ușor vălurite ale Perșanilor, acoperite cu pajiști și petice de pădure, sălașe și stâne risipite pe acestea, iar în planul îndepărtat se impune un pisc semeț cu imaginea estompată de o ceață albăstruie care domnește în jur; spre apus, înecate în aceeași ceață, culmile masivului Iezer-Păpușa și Făgărașului ademenindu-mă pentru o viitoare excursie; spre S și SV se desfășoară muchia ascuțită și puternic crestată, parcă ar fi un fierăstrău, a Pietrei Craiului care se pare că mă va pune la grele încercări. În timp ce ochii-mi aleargă hrănindu-mă cu priveliști mâinile-mi se mișcă într-un du-te-vino pe distanța dintre gură și masa improvizată pe un colț de stâncă, alimentându-mi trupul cu energia necesară viitoarelor eforturi. O bubuitură năprasnică mă lasă cu îmbucătura nemestecată. Dinspre est sfântul Ilie, călărind niște neguri întunecate ce fac să nu se mai zărească culmea îndepărtată a Bucegilor, vine făcându-și de cap, amenințându-mă cu fulgere și trăsnete. În timpul drumurilor mele, de unul singur pe munte, de două lucruri mă tem: de om, fiind că omul poate avea gânduri viclene, și de trăsnet. În ambele situații tovarășii de drumeție nu ar avea cum mă apăra. Mă echipez urgent pentru a mă retrage într-o zonă mai joasă. Locul în care mă aflu este cel mai înalt din împrejurimi, iar in mijloc este înfipt un stâlp metalic pentru indicatoare turistice, putând deveni un veritabil paratrăsnet; la patru-cinci metri de mine se află o cruce a cărei inscripție mă informează că aici, acum cinci ani, pe 28 iunie, a fost ucis de trăsnet un drumeț de 60 de ani. Nu mă credeam superstițios dar crucea aceasta mă impulsionează să părăsesc în cel mai scurt timp locul, îndepărtându-mă de el. Îmi continuu drumul cu ochii și urechile la balaurul urmărit de sfântul Ilie gata să mă retrag cât se poate de repede departe de muchie, în caz că năvălește peste mine. Merg un timp pe curba de nivel apoi urc la creasta ascuțită ca un cuțit (custură) cu hăuri adânci prăbușite în pereți verticali, atât în stânga cât și în dreapta; hornurile și ulucele abrupte acoperite de torente de grohotiș, gata să mă înhațe le cel mai mic semn de slăbiciune,îmi atrag privirile cu abisurile lor provocându-mi fiori de emoție. Mai întâlnesc o cruce de fier; nu mă pot abține și citesc că aici, la 28 iunie 1983, a murit o femeie născută în1947, nu scrie motivul morții dar data mă duce cu gândul la posibilul asasin... biciul de foc al sfântului Ilie. Ajung în cel mai jos punct din apropiere, Șaua Padinei Închise. Acesta este cel mai jos punct accesibil, comparativ cu linia crestei, deci posibil loc de așteptare să treacă vijelia, în caz că va veni spre mine. Mă opresc și cercetez cerul. Constat că pericolul se îndepărtează; ploaia, după ce părea că urmează direcția nord-vest îndreptându-se spre zona în care mă aflu, virează puțin la stânga orientându-se clar pe direcția vest: deci pericolul va trece mult prin fața mea. Sunt semne clare că, cel puțin până în seară, drumurile noastre nu se vor încrucișa. Dar apare altă problemă care mă îngrijorează. Cele două butelcuțe frumoase, de câte 700 ml. fiecare, sunt cele mai inutile lucruri pe care le am în rucsac, una fiind absolut „nudă“, iar cealaltă mai conține doar un sfert de litru de apă. Studiind harta acasă văzusem o foarte bogată rețea hidrografică, aspect ce exclude dificultatea găsirii unei surse de apă. Lucrul este foarte adevărat; dacă mă duc într-o parta sau alta a muchiei văd izvoare la doar câteva zeci (sau poate sute) de metri... dar metri de perete vertical. Dacă nu ai aripi și încerci să ajungi la ele ai toate șansele să te transformi în ceva cu aripi... un îngeraș... nu mai vreau ca ploaia să mă ocolească... doresc cu disperare să vină peste mine sa-mi potolească setea pe care o simt cu fiecare por al pielii. Dar balaurul de pe cer îmi întorsese definitiv coada. Îmi vine să-mi dau palme amintindu-mi că acasă intenționasem să iau cu mine, pentru rezervă de apă, un bidon de plastic de șase litri însă mă răzgândisem în ultimul moment: cea mai neinspirată idee din viața mea.. Deci, văzând că pericolul de care mă temeam, dar începusem să-l doresc, se îndepărtează de mine îmi iau rucsacul în spate și încep urcușul spre vârful Padina Popii însoțit de setea care mă chinuie din ce în ce mai tare. Trec de Padina Popii, cobor scurt într-o șa după care încep urcuș aspru spre Vârful Ascuțit. O speranță îmi înflorește în suflet când studiind încă o dată harta văd că sub refugiul de la Vârful Ascuțit se vede figurat un pârâu. Sper să fie accesibil pentru a mă aprovizionacu apă și să-mi potolesc setea. Deoarece creasta este îngustă și mărginită de prăpăstii adânci poteca nu are cum ocoli, deci îi urmează cu fidelitate profilul ca de fierăstrău. Merg urcând și coborând; de fapt „merg“ e un fel de a spune; mă târăsc mai mult ajutându-mă de toate...„mijloacele“, bocanci, băț, bărbie, degete... numai de dinți nu mă pot folosi. Ajung la cei 2156 m. ai Vârfului Ascuțit și coborând pe partea cealaltă ajung la un indicator ce mă vestește că mai am doar 100 m. până la refugiul care încă nu se vede, aflându-se după o muchie. Gândul că rezerva de apă s-a redus doar la câteva înghițituri îmi accentuează dureros senzația de sete. Îmi mobilizez toate forțele care mi-au mai rămas și într-un ultim efort parcurg suta de metri până la refugiu, iar când îl am sub ochi sufletu-mi se încălzește. Refugiul este amplasat pe un mic platou, la vest de vârf, și este confecționat din elemente de fibră de sticlă. În jurul lui se văd patru persoane, trei băieți și o fată. Doamne, ce mult poate însemna o întâlnire cu oameni pe munte! Mai ales în momente dificile. Dar atunci ești și cel mai vulnerabil pentru că nu-ți mai pui problema unor eventuale gânduri viclene din partea lor. Îi salut cu un „bună ziua“ românesc; îmi răspund, zâmbind ce-i drept, dar nu pe românește. Cu chiu cu vai înțeleg că sunt din Cehoslovacia. Amabilitatea lor se mărginește la aceleași surâsuri de tip japonez cu care mi-au răspuns la salut. Pe un primus este pusă o crăticioară cu apă, probabil pentru ceai, iar unul din ei tot vântură câțiva litri de apă dintr-o pungă de plastic. Lepăd în grabă rucsacul și celelalte obiecte ce atârnă de mine (binoclul, aparatul de fotografiat, borseta cu harta și caietul de însemnări) și mă precipit spre locul de unde, pe hartă, este figurat că ar pleca un râu. Dezamăgirea este teribilă; la picioarele mele se deschide un hău de vre-o două sute de metri, iar acolo de unde trebuie să plece râul se vede într-adevăr unul dar de grohotiș. Poate va fi fiind și vre-un izvor pe undeva însă îmi lipsesc aripile pentru a putea zbura la el. Mă întorc la lucrurile mele, privesc la recipientele cu apă ale cehoslovacilor, rezervă bogata, mi se pare mie, dar judecând obiectiv ei sunt patru și se pare că au de gând să înnopteze aici, departe și ei de orice sursă de apă. Nu am îndrăzneală să cer. Poate dacă i-aș fi văzut mai comunicativi aș fi făcut-o dar, dacă m-ar fi servit, bunul simț m-ar fi determinat să iau doar o înghițitură sau poate două, deci tot în zadar. Oftez adânc și așezându-mă desfășor harta pe genunchi începând a chibzui; o privesc, mă uit la priveliștea ce mi se deschide în fața ochilor și iau hotărârea să continuu (parcă ce altceva aș putea face?). Adun din toate cotloanele organismului meu voință și-mi propun dozarea forțelor, prudență și parcurgerea traseului până la vârful La Om (Piscul Baciului sau Piatra Craiului cum i se mai spune) de unde să mă retrag de pe creastă spre refugiul Spirla (la vest) sau Grindu (la est). În apropierea amândorura figurează surse de apă; șipotul Spirla, respectiv, Vlădușca. Beau ultimele câteva înghițituri de apă ce le mai am, storc cu mare părere de rău aproape o jumătate de pahar de transpirație din legătura ce obișnuiesc s-o port pe frunte pentru a nu-mi curge în ochi, mă înham la rucsac și pornesc la drum. Am de escaladat șase vârfuri, toate peste 2000 m., dar se pare că, din fericire, șeile care le despart nu sunt prea adânci;văd acest lucru cercetând porțiunea de creastă care se vede precum și lipsa lor de pe hartă. Îmi amintesc de sfatul dintr-un articol citit în România Pitorească în care autorul recomanda ca în timpul mersului pe munte să se evite consumarea apei (vedea-l-aș în locul meu) senzația de sete putându-se potoli sugând un pătrățel de zahăr. Zahăr cubic nu am (l-a desființat Ceaușescu) dar iau o linguriță de zahăr tos... și-l țin în gură pentru că altceva nu am ce face cu el; saliva cu care să-l topesc lipsește cu desăvârșire din glandele cu acest rol aflate în cavitatea mea bucală. Drumul, în aceste condiții, devine un calvar. Dar un calvar frumos, splendid (dacă poate exista așa ceva). Calvar pentru că merg folosindu-mă de cele patru membre, transformându-le în mijloace de locomoție. Poteca mă duce prin locuri incredibil de spectaculoase dar de dificultate extremă. Porțiunile orizontale sunt doar de durata a două-trei minute, în rest o succesiune de urcușuri și coborâșuri, strecurări pe sub pereți, alternativ prin est sau prin vest, mă cațăr din piatră în piatră precum capra neagră, cobor asemenea cum urc. Dacă cineva mi-ar fi arătat traseul acesta pe un film și mi-ar fi spus că-l voi face în realitate l-aș fi considerat cel puțin scrântit. Merg și fac unele constatări. Una din acestea ar fi faptul că tipul de rucsac are o însemnătate foarte mare în excursii, mai ales în excursiile grele cum ar fi cea de față; cu cât acesta are o priză mai mare la corp cu atât stabilitatea este mai mare în locuri unde echilibrul este imperios necesar. Splendoarea calvarului constă în faptul că „mama natura“ mi-a presărat în cale flori: dulcele bujor de munte și frumusețea rece a albastrului florii de gențiană precum și albul imaculat al unei minunate flori asemănătoare florii de colți; în stânga și-n dreapta hăuri ademenitoare mă îndeamnă să-mi deschid brațele pentru a porni într-un zbor fatal; fluviile de grohotiș – puzderie de pietricele albe – îmi crează iluzia unei saltele de puf ce ar amortiza zboru-mi himeric, iar jos, în fundul hăului, mă așteaptă îmbrățișarea brazilor, răsplată pentru dementu-mi curaj. De dincolo de hăuri, de pe plaiuri de baladă, îmi spun povești sălașuri străbune – păzite probabil de vajnici cerberi care m-au întâmpinat întotdeauna cu aparentă dușmănie dar colții lor nu s-au înfipt, niciodată până acum, în locul de unde au apucat, această mușcătură voindu-se – poate – doar o atingere între animal și om sau un avertisment al paznicului adresat potențialului răufăcător, un fel de a spune „avertizez chiar și prietenii“. Și mai departe, la limita vederii, într-o parte, creasta abia bănuită a Bucegilor, iar spre soare-apune masivul Iezer Păpușa și, poate, extremitatea estică a Făgărașilor..Înotând prin oceanul de chin și frumusețe trec peste vârfurile Țimbalul Mare (2177 m.), Vârful Dintre Țimbale (2170 m.), Țimbalul Mic (2231 m.), Zbirii (2220 m.) și Claia Căldării Ocolite (2204 m.), succesiune de vârfuri aflate la mică distanță unul de altul, delimitarea dintre ele făcându-se prin șei nu prea adânci. Undeva, sub unul din vârfuri, pe o porțiune de potecă îngustă unde cu destulă dificultate pot trece doi oameni când se întâlnesc, drumul mi se întretaie cu acela urmat de două persoane, bărbat și femeie. Ne ajutăm reciproc când trecem unul pe lângă celălalt după care ne oprim și stăm de vorbă. Aflu că sunt din Târgu Mureș. Se manifestă cu o caldă prietenie și faptul că sunt din orașul în care, nu cu foarte mult timp în urmă, s-au petrecut lucruri urâte între români și maghiari mă face să le povestesc reținerea ce o am de a-mi duce la îndeplinire proiectul unei excursii în Căliman pe un traseu de la Bistriciorul la Răstolița, peste Piciorul Scurt, situat într-o zonă populată intens de maghiari. Această reținere se datorează impresiei de oameni violenți ce mi-am făcut-o despre unguri din emisiunile T. V. R.... „liberă“ când au prezentat acel nefericit eveniment care a avut loc. Primesc niște răspunsuri atât de liniștitoare încât includ din nou în planurile mele excursia la care renunțasem. La despărțire ne facem cele mai calde urări asupra traseului ce-l avem de parcurs. Strâng mâna domnului și mă surprind sărutând cavalerește mâna doamnei. Și toate acestea se petrec undeva la peste 2000 m. altitudine pe o potecă de piatră nu cu mult mai lată de două palme, deasupra unui hău în care te poți prăbuș la cel mai mic pas greșit. Dar în euforia sentimentelor prietenești pe care le simt cei ce se întâlnesc pe munte (chiar dacă întâlnirea de câteva minute este singura din viață) unde să mai încapă și teama?. Și iată-mă, la o oră la care seara nu-i prea departe, ajuns pe cel mai înalt vârf al Pietrei Craiului, numit în mai multe feluri: Piatra Craiului, Piscul Baciului sau La Om. La Om, poate, pentru a fi deosebit de alte vârfuri care poartă numele „Templului lui Dumnezeu“: Omul din Bucegi, Omul din Suhard, Omului din Rodnei și cine știe câte alte vârfuri, neștiute de mine, purtând acest nume. Spune scriitorul Valentin Hossu-Longin: „De la munte și-a luat numele o țară, cu numele unei țări a fost botezat cel mai înalt vârf românesc, Moldoveanul. Și nu știu să existe în altă parte un munte care să se cheme Omul“. Și spun eu: iată că am întâlnit mai mulți OAMENI dar tot în munții noștri. De pe cer norii au dispărut demult; doar ici-colo câte o fleandură albă face ca albastrul cerului să pară mai albastru. Las rucsacul din spate, pun într-un buzunar – conform obiceiului meu – o piatră pe care o voi strămuta de la cei 2238 m. ai vârfului La Om într-un borcan de sticlă, lângă alte fragmente de munți, pe un raft al bibliotecii mele de la Iași; mă așez apoi și privind, ca din avion, la splendorile din jur chibzuiesc asupra locului de înnoptat – refugiul Grind sau refugiul Spirla? Analizez pe rând avantajele ce le-aș avea dacă aș înnopta la unul din cele două refugii. Cu toate că târgu-mureșenii îmi spuseseră că la Spirla se mai vedeau persoane și corturi în apropiere, aleg refugiul Grind. Optez pentru acesta ținând cont de eventualitatea unei înrăutățiri a vremii peste noapte; retragerea spre casă este mai scurtă de la Grind decât de la Spirla.. Odată alegerea făcută mă desprind cu părere de rău de priveliștea ce se desfășoară într-un uriaș arc de cerc în jurul meu și încep coborârea de pe creastă. La picioarele mele se adâncește o vale prelungă la capătul căreia se văd pereții vopsiți în albastru ai refugiului Grind. Poteca se dovedește a fi destul de dificilă din cauza pantei accentuate și a râurilor de grohotiș care fug sub picioare primejduindu-mi în permanență echilibrul. Când poteca scapă din porțiunea de grohotiș și ajunge la pajiște, un roi de muște mă ia în primire intrându-mi în ochi, nas, gură, sâcâindu-mă cu bâzâitul lor și pișcându-mă îngrozitor. Apropiindu-mă de sfârșitul călătoriei de azi simt cum setea – de care uitasem o vreme – prinde a mă chinui din nou, astfel că sunt aproape epuizat când ajung la refugiu. În fața acestuia, un indicator mă informează că până la izvor mai am de mers o jumătate de oră, deci dus-întors o oră. Stau un moment la îndoială neștiind ce să fac cu rucsacul; greutatea lui ar prelungi timpul de parcurgere a drumului deci caut la repezeală un loc unde să-l ascund, îmi iau sticlele și niște pungi de polietilenă și mă lansez în goana mare spre izvor, să nu mă prindă noaptea pe drum. Am avantajul unui marcaj dens și foarte bine executat. După vre-o două sute de metri intru în pădurea de amestec; poteca clară, numai în coborâre, merge puțin de-a lungul unei văi seci, ocolește ușor peste un picior de munte și mă scoate într-o poiană prelungă la capătul căreia se vede vegetație de baltă dar apa este ascunsă undeva în pământ. La rădăcina unui copac stingher dau de o stivă de sticle goale a căror etichete mă informează asupra conținutului cu care fuseseră pline. Iau două sticle de câte un litru și gonesc mai departe alungat de setea teribilă ce-o simt; intru din nou în pădure și după zece minute ies într-o altă poiană unde auzul îmi este inundat de cel mai frumos cântec ce l-am auzit vreodată: cântecul apei curgând din șipotul amenajat al Vlădușcăi, cântec ce învăluie poiana într-un sunet divin.. Oameni buni, puțini dintre voi știu ce înseamnă apa! Pentru că puțini dintre voi au suferit de sete aproape o jumătate de zi depunând în același timp un efort deosebit. Mă așez lângă izvor și descopăr că apa vie din poveste nu-i o ficțiune ci există în realitate. O simte organismul meu. Avusesem răbdarea să umplu o sticlă cu apa ce curge prin una din țevi și acum o savurez picătură cu picătură; o aud pătrunzându-mi în corp, o simt răspândindu-se odată cu sângele în tot organismul umplându-l. Nu mi-am închipuit niciodată că băutul apei poate deveni o așa de mare plăcere și surpriza descoperirii mă îmboldește către o libație prelungită întru slava Celui care are grijă de toate. Readus la viață, regretând muzica psalmilor cântată de izvoarele de la Vlădușca, plec în grabă spre Grindu, urcând de data asta, și reușesc să fac drumul dus-întors (inclusiv timpul stat la izvor) în cincizeci de minute în loc de o oră cum era anunțat. Soarele dispăruse cam demultișor în spatele muntelui când ajung la refugiu și umbrele începuseră să se îngroașe. Aerul, răcindu-se, căpătase consistență și-l simt ca pe un lichid pătunzându-mi în plămâni. Găsesc rucsacul neatins, în locul unde-l lăsasem și răsuflând ușurat, ne mai fiind presat de timp, studiez locul și împrejurimile în care îmi voi petrece noaptea. Privesc mai întâi refugiul; o construcție de tablă cam de doi milimetri grosime, sudată pe rame de cornier și vopsită în albastru, cu acoperișul în două ape, cu deschiderea spre răsărit de unde te vrăjește o magnifică priveliște spre plaiurile dinspre Zărnești și Dâmbovicioara în plan apropiat și culmea înaltă a Bucegilor în zarea îndepărtată, ușor estompată de pâcla albăstruie a înserării și dominată de vârful Omu. Spre apus, în deal, direcția din care venisem, urcă abrupt coasta semicirculară de la obârșia unei văi seci care pe harta ce o am figurează a fi pârâul Cheia de sub Grind. Coastele văii sunt brăzdate de râuri de grohotiș care izvodite din coastele pietroase ale vârfurilor Grindu și La Om, unite prin șaua Grindu, curg pe pantele înierbate, cu înclinație accentuată, umbrite ici-colo de molizi răzleți, ca straje singuratice ale marii armate închipuită de pădurea de mai din vale.. Pătrund în construcția refugiului și văd două priciuri dispuse etajat în care ar fi încăput, conform indicațiilor ghidului, câte cinci oameni în fiecare dar cu puțină bunăvoință ar putea să încapă încă pe atâția. În stânga ușii, solid înfiptă în pământ, se află o masă confecționată din fier și o bancă din același material. Inspirat a fost acela care concepuse asemenea mobilier pentru că rămăsese intact de-a lungul timpului. În dreapta ușii, spre marea mea bucurie, tronează o imensă sobă de tablă, plină cu lemnele pe care cineva nu reușise să le aprindă. Și acel cineva, înfuriindu-se probabil, a aruncat cine știe unde plita de fontă a sobei. Îmi amintesc că zărisem afară un disc afumat de tablă și acum intuiesc proveniența lui. Încep cercetările și descopăr mai întâi o altă masă, în fața refugiului, cu fața turnată din beton dar pe care cu mare greutate mai poți aranja un pahar fără să se răstoarne, atât de fărâmată este din cauza unor gropi făcute parcă cu ciocanul pneumatic. Mai în vale descopăr plita groasă din fontă, iar la întoarcere cel de al doilea disc din tablă. În treacăt adun câteva pungi de polietilenă, aflate din belșug în jur, apoi, după ce pun la locul lor părțile componente ale sobei, purced la aprinderea focului, operație în care mă consider un mare specialist, folosindu-mă mai întâi de lemnele găsite în sobă, apoi iau securea și plec să adun o rezervă de combustibil pentru noapte. Când întunericul devine stăpânul absolut al împrejurimilor, iar pe cerul luminat ca un ecran de cinematograf se vede în toată splendoarea muchia crestată ca dinții unui fierăstrău a culmii Pietrei Craiului, am toate treburile puse la punct și intru în refugiu. Dar fumul mi-o luase înainte ocupând toate spațiile existente. Știind că întotdeauna sobele reci scot fum, o umplu zdravăn cu lemne pentru a se încinge mai repede, las ușa deschisă cât se poate de mare și, cum nu avem loc eu și fumul în același timp și spațiu îmi iau ceva de mâncare și așezându-mă la masa de afară servesc cina cu ochii la stele. După masă mă grăbesc să mă culc simțindu-mă tare obosit. Mă întorc în refugiu unde mă întâmpină o căldură blândă care mă îndeamnă la somn dar fumul îmi intră în ochi și în nas alungându-mă din nou afară. Mă așez pe o piatră și îmi trec timpul încercând să ghicesc zgomotele nopții..Deși pădurea este foarte aproape nu se aude nici un urlet de fiară. Doar undeva departe, în vale, se aude un huruit surd, vre-o apă probabil. În preajma orei 23, 00 intru din nou în refugiu unde găsesc aceeași căldură plăcută; fumul s-a mai ridicat puțin spre tavanul încăperii permițându-mi să mă lungesc pe priciul de jos unde aerul este oarecum respirabil; sub pat este curat și dacă nu ar fi spațiul asa de mic, acolo m-aș culca. Las în continuare ușa deschisă cu gând s-o închid ceva mai târziu după ce fumul se va fi ridicat mai mult. Mă bag în sacul de dormit și încep să studiez stelele de pe crâmpeiul de cer cât se vede prin dreptunghiul ușii deschise.

3, Marți.

Mă trezesc și nu-mi vine să cred că am adormit buștean, cu ușa deschisă. Am dormit fără pic de emoție, fără să mă trezesc o clipă sub imperiul spaimei că ar putea da peste mine vre-o fiară, stafie sau cine știe ce ființă care să-mi facă vre-un rău. Afară, soarele care răsărise scaldă într-o baie de lumină munții și-și trimite câteva raze jucăușe prin ușa deschisă mângâindu-mi cu degete calde, ce pătrund prin sacul de dormit, picioarele. Constatând că am devenit imun la spaimele singurătății și a întunericului mă... extrag din sac, îmi întind oasele amorțite de tăria patului și ies afară să aflu ceva date despre condițiile meteo. Deasupra mea se boltește infinitul albastru al cerului pe care nu se vede strop de nor, dar razele soarelui ce se ridică deasupra Bucegilor scaldă totul într-o suspectă lumină portocalie. Ceasul arată ora 7, 00, destul de târziu. Cauza trezirii târzii este faptul că fumul mă împiedicase aseară să mă culc mai devreme. După planurile mele acum ar fi trebuit să fiu înapoi pe creastă pentru a ajunge până în seară la Podul Dâmbovițeide unde ar urma ca, în funcție de mijlocul de transport ce-l voi găsi, să mă îndrept fie spre Zărnești fie spre Târgoviște de unde, cu trenul, să plec spre casă. Mă întorc spre vremelnicul meu adăpost și văd o plăcuță de bronz, prinsă cu șuruburi pe ușă, în care constructorii refugiului săpaseră o binecuvântare ce poate îmi veghease somnul, ajutându-mă. Faptul că timpul este înaintat impune o schimbare de plan, iar creasta Bucegilor este deosebit de ademenitoare. Mă lungesc pe scândura patului și înarmat cu harta, compasul și busola stabilesc un traseu spre localitatea Peștera, apoi prin Moeciu și Bran să urc în Bucegi pe vârful Omu. Trepidez ca o locomotivă cu abur sub presiune, numai să deschizi regulatorul și să țâșnească la drum. Simt însă că ceva nu-i în regulă. Lumina soarelui din portocalie devenise de un galben mâlos, iar cerul dinspre Bucegi din albastru se făcuse ca nisipul. Mă hotărăsc să mai zăbovesc un pic să văd ce are de gând Sfântul Ilie. Până una-alta întind proviziile de mâncare pe ceea ce fusese odată o masă de beton și iau micul dejun. Nu trece mult și licărul scurt, ca o părere, al unui fulger urmat de bombănitul morocănos al unui tunet îndepărtat mă fac să mă retrag prudent în interiorul refugiului închizând ușa după mine. Înăuntru domnește o lumină difuză și abia acum observ ce nu putusem vedea aseară. Tabla refugiului este găurită ici și colo cu cine știe ce obiect ascuțit, iar geamurile, care fuseseră cândva prevăzute cu ochiuri de sticlă – mai puțin rezistentă ca tabla – se pulverizaseră la contactul cu vre-un vajnic excursionist, acum sunt acoperite cu folie de plastic de la vre-o sacoșă devenită inutilizabilă, abia lăsând să treacă un fir de lumină prin ea. Sau poate geamurile avuseseră ochiurile din stiplex așa cum am văzut la refugiul din Negoiul Unguresc în Căliman și la Vârful Ascuțit, ieri, motiv serios de a rezista și mai puțin decât sticla. Deschid ușa să pătrundă mai multă lumină și abia apuc să iau câteva îmbucături, că se pornește potopul. Preludiul începe cu niște rafale de vânt care izbesc cu putere în tabla refugiului voind parcă să-l mute pe vârful La Om; în același timp milisecunda fulgerului îmi umple ochii, orbindu-mă, apoi coasta muntelui trosnește crocant în măselele tunetului înfricoșător care urmează. Mă reped îngrozit și închid ușa. La timp. Pentru că o imensă masă de apă și aer, într-o strânsă alianță cu fulgere și trăsnete, se năpustesc asupra bietei bărăcuțe în care mă aflu, de s-o bage în fundul pământului. Totuși stihia este nemulțumită așa că se transformă în bucăți de gheață cu care lovește, în mii de exemplare, tabla refugiului voind parcă s-o transforme în ciur. Și la acestă fantastică mișcare pe verticală se adaugă un potop de apă ce antrenează pietre, lemne și tot ce mai întâlnește în cale, de-mi face impresia că masivul Pietrei Craiului va curge pe lângă mine până la ultima pietricică. Și toate acestea într-un grandios, și înfricoșător în același timp, spectacol în care maestrul de sunet și lumină își arată deosebita-i iscusință folosind din plin fulgere, trăsnete, rafale ca de uragan. Biata construcție a refugiului scârțâie, se umflă ca un balon la șocul provocat de trăsnete, gata să fie pulverizat. Zgomotul infernal care domnește înăuntru mă zăpăcește și regret că nu am niște căști antifonice să-mi protejez urechile. Spectacolul durează cam două ore apoi urmează finalul concertului oferit. O scurgere continuă de apă care, dacă aș îndrăzni să ies din refugiu, m-ar căra la vale ca pe o nevrednică pietricică. Mă felicit pentru opțiunea de a petrece noaptea în refugiul Grind. Presupunând că aș fi înnoptat la Spirla poate că nu ar fi existat episodul cu fumul, de aseară, m-aș fi culcat devreme, deci scularea ar fi fost timpurie, și potopul m-ar fi prins pe creastă. Șansa m-a ajutat dar șansa este voința Celui de Sus. Cu ce m-ar fi putut ajuta eventualii mei tovarăși de drum în asemenea caz? Nu vreau să susțin că ar fi mai avantajoasă călătoria solitară; singurul dezavantaj ar fi, în acest caz, apăsarea singurătății. Avantajul solitarului constă în faptul că știindu-se singur, deci neavând cine să-l ajute în cazuri deosebite, este mai prudent. Personal, înainte de a mă angaja într-o acțiune dificilă analizez factorul de risc și dacă acesta este evident caut calea pe care devine minuscul sau renunț. In drumeție nu întotdeauna drumul cel mai scurt între două puncte este linia dreaptă. Furat de gânduri sesizez că s-a oprit potopul doar când razele soarelui apărut din dosul norilor dau foc, parcă, împrejurimilor ce sclipesc ude. Din puhoaie au mai rămas doar firicele subțiri de apă limpede ca lacrima, care se strecoară printre pietricele, în vale. Este prea târziu (ceasul arată ora zece) ca să-mi pot realiza planul prin care vizam o ascensiune pe creasta Bucegilor, așa că apelez la altul ce-l aveam de rezervă: Prăpăstiile Zărneștilor-Zărnești, apoi cu trenul la Sinaia unde să stau până mâine după amiază. Sinaia... Sinaia! Pasiunea pentru frumoasa Sinaia este irezistibilă; rațiunea mă trage de guler înapoi argumentându-mi cu dificultățile ce le voi întâmpina (sezon de vârf în turism, aglomerație, criză de locuri la hotel, etc.); ce voi face de nu voi găsi locuri la hotel?... lasă... Zărneștiu-i departe și am timp să mă gândesc; până acolo să mă bucur de spectacolul naturii.Îmi strâng bagajele și pornesc la drum. Cobor până la Izvorul Vlădușca pe drumul cunoscut de aseară, trec prin șaua La Table unde poteca se ramifică; eu mă orientez pe cea care merge spre nord, marcată cu triunghi și cruce, roșii, păstrez o distanța de siguranță față de stâna din poiana largă prin care trec pentru a evita vre-o întâlnire nu tocmai plăcută cu dulăii de aici. Poteca se apropie de firul apei Vlădușca și, pe un pod, trece pe malul stâng al râului, apoi iar pe malul drept după care se ramifică din nou; cea marcată cu cruce roșie, pe care trebuie s-o urmez, se strecoară pe coasta muntelui, la câțiva pași deasupra firului apei, pentru ca după câteva sute de metri să coboare brusc în drumul forestier ce începuse să se înfiripe. Un indicator turistic mă lămurește că mă aflu pe drumul cel bun spre Zărnești și că voi trece prin Cheile Pisicii și Prăpăstiile Zărneștilor. Pe hartă nu este nici o mențiune despre Cheile Pisicii. Însă când șoseaua se strecoară chinuită prin crăpătura îngustă dintre două stânci ce sprijină cu vârfurile bolta albastră a cerului nu cred că greșesc exclamând „iată Cheile Pisicii“. După vre-o treizeci de metri șoseaua iese din strâmtoare într-o relativă lărgime, mărginită în stânga de culmea Zănoaga și de Muchia lui Gârneață în dreapta. Din locul unde apa începe să se afunde tăindu-și neobosită calea prin masivul stâncos șoseaua se desprinde urcând ușor spre stânga tăindu-și cale pe coasta muntelui prin locuri mai accesibile – se pare că este de construcție relativ recentă – iar poteca marcată, care în trecut urma firul apei, urmează cursul șoselei. Dar eu, dintr-o fericită întâmplare, urmez un marcaj mai vechi ce coboară de la șosea puțin spre firul apei și după câțiva pași mă aflu pătruns între pereți drepți de stâncă, valea apei adâncindu-se între aceștia cu fiecare pas făcut. Când după câtva timp îmi ridic privirea să văd care-i cauza obscurității ce domnește aici mă aflu prizonier între doi pereți de stâncă înalți de mai bine de o sută de metri, cu o deschidere de vre-o zece metri prin care se zărește o fâșie de cer. Cine poate ști dacă razele de soare pătrund vreodată până aici? Marcajul a dispărut dar mă încred în poteca abia zărită pe care o urmez și în povața că firul unei ape te scoate întotdeauna undeva și îmi continuu drumul. Ceva mai la vale începe să apară din nou, sporadic, marcajul. Cobor prin tăietura adâncă săpată de râu în munte, calc pe praguri cioplite de apa ce se aruncă într-o succesiune de mici cascade sau sapă uluce minuscule prin care curge, cristalină, oferindu-ți-se pentru o eventuală libație închinată Creatorului tuturor acestor frumuseți; acolo unde stânca i se pune de-a curmezișul taie, neobosit fierăstrău, creându-și drum în piatră. Nu-mi reprim exclamații făcute cu voce tare, încântat de spectaculozitatea locurilor și nu mă tem că m-ar auzi cineva vorbind... nimănui, motiv să mă socotească scrântit. Sunt absolut singur... dar ce spun eu singur?... În umbra stâncilor, beneficiind din plin de umezeală, crește un întreg popor de arbuști și flori, iar urzicile se află în patria lor și-l pedepsesc pe intrusul (pe mine adică) care le-a pătruns fără învoire în împărăție pișcându-i pulpele fără milă – sunt îmbrăcat tot în șort – dar cine mai are timp să le simtă? Toate simțurile îmi sunt orientate către splendoarea peisajuluiși doar mai târziu, când ies din grandiosul spectacol numit Prăpăstiile Zărneștilor, descoperind pulpele-mi acoperite de mici puncte roșii bănuiesc că ar putea fi pișcături de urzici. Ies din strânsoarea stâncilor în apropierea unui refugiu al formației de alpinism din Zărnești și mă opresc pentru popas. Am ocazia să văd pentru prima dată, și să studiez ajutându-mă de binoclu, un traseu amenajat pentru cățărare. Sunt încântat de grandoarea spectacolului prăpăstiilor și iau hotărârea ca în viitoarele mele excursii să nu caut numai crestele munților, ocolind firul apelor. Magnificul, impetuosul, defileu al Vlădușcăi îmi oferă satisfacții neașteptate; o nebănuită emoție mă cuprinde pentru o oră și jumătate cât durează drumul pe firul apei. Dar timpul mă îndeamnă la drum și cu părere de rău prind a mă îndepărta de unul din multele locuri frumoase văzute de mine până acum. Pășesc pe șoseaua la care am ajuns din nou, ce trece prin locuri mai puțin sălbatice dar nu mai puțin spectaculoase decât cele văzute până acum. Scriind aceste impresii de călătorie constat cu regret că deși drumul care duce de la creier la vârful degetelor ce țin stiloul nu este atât de lung, cuvintele ce iau naștere în cap nu ajung până în vârful peniței, din această cauză descrierea peisajelor văzute în cei câțiva ani de când hoinăresc este atât de săracă, neoglindind decât într-o infimă măsură grandoarea lor. Este infern și paradis în același timp; infern când muncesc din greu cățărându-mă, ajutându-mă și de unghii uneori, paradis când ajung unde mi-am propus, rămânând cu răsuflarea tăiată nu din cauza efortului, pe care-l uit, ci de mulțimea de exclamații care mi se îngrămădesc în gâtlej pentru a-mi manifesta entuziasmul față de cele văzute. Iar când mai încolo văd încă un paradis, ca să ajung la el nu ezit să mă arunc în alt infern. Și cu cât succesiunile infern-paradis sunt mai multe, cu atât mai satisfăcut mă întorc acasă. Atât paradisul cât și infernul lasă urme asupra mea; infernul își lasă urmele în bășicile din talpă și-n rosăturile de pe umeri făcute de curelele rucsacului, iar paradisul și le lasă în suflet înfiorându-mi-l cu aduceri aminte. Urmele infernului dispar odata cu trecerea timpului dar urmele paradisului rămân adânc dăltuite în memorie și când, acasă fiind, mă răscolește dorul de munte mă închid singur în cameră și, stimulat de fragmentele de munte ce le car cu mine, precum și de fotografii, mă las pradă amintirilor care mă proiectează, aproape real, în locurile prin care am călătorit.. Acum pășesc pe drumul întoarcerii acasă; șoseaua mă scoate la loc luminat unde o cișmea, „Fântâna lui Botorog“, în perpetuu-i concert al susurului apei ce curge te invită la popas. Aici se unesc două drumuri; unul se adună de pe văile apelor iscate de sub coasta Pietrei Craiului pentru a străbate apoi Prăpăstiile Zărneștilor, iar celălalt, vine dinspre Dâmbovicioara și Moeciu ducând spre Zărnești. Îmi potolesc setea sorbind din apa ce curge în șuvoi izvodit din pieptul muntelui pentru a-și aduce obolul văii Vlădușca după care pornesc mai departe. De aici valea începe să se deschidă larg oferind imagini spre priveliști îndepărtate, mai puțin spectaculoase decât cele văzute până acum. Îmi propun să-mi continuu drumul cu vre-o ocazie așa că îmi reglez „sonarul“ pentru a detecta zgomote de motor ce ar veni din urma mea și la primul semnal recepționat mă întorc cu fața spre axa drumului, ridic brațul stâng cu mâna strânsă pumn și degetul mare orientat spre Zărnești, balansându-l ușor. Lângă mine oprește scrâșnind strașnic din frâne o „Raba“care în zece minute mă lasă în apropierea gării din Zărnești. Peste încă alte treizeci de minute, instalat în trenul ce mă duce spre Brașov îmi fac planul asupra a ceea ce voi face mai departe. Și mă hotărăsc; deoarece în Sinaia am stat cândva două zile și cel puțin zona centrală o cunosc; deoarece în Brașov am fost de trei ori dar nu cunosc decât gara și o infimă porțiune din jurul ei; deoarece MI-E FOARTE DOR DE ACASĂ (chiar dacă nu vreau să recunosc) voi consacra această ultimă jumătate de zi vizitării orașului Brașov (căruia o vreme niște nemernici i-au spus Orașul Stalin) și împrejurimilor, iar la noapte, cu „personalul de Moldova“, voi merge la Iași. Zis și făcut. Ajuns la Brașov îmi las rucsacul la „bagaje de mână“ și o iau, pe jos, hai-hui prin oraș. Ajung în centru și văd pe zidurile clădirilor din jur amprentele de gloanțe ale lui decembrie 1989... un șoc năprasnic mă proiectează, ca printr-un tunel al timpului, în acel decembrie nu prea îndepărtat când cu ochi lacomi priveam ecranul televizorului care arăta lume multă înconjurând un autobuz... Sergiu Nicolaescu vorbește precipitat adresându-se, ca la turnarea vre-unui film, ministrului de interne și armatei afirmând că e iubit de aceștia (?!)... studioul de televiziune unde, dintre mai mulți oameni îmbrăcați în pulovere, unul mai scund își suflecă mânecile de zor și cu un incredibil debit verbal lansează comunicate după comunicate (ceva mai târziu aflu ca-i poetul Mircea Dinescu)... vorbesc militari, milițieni, civili... se calca pe picioare unii pe alții... se întrerup, vorbind, unii pe alții... curtea televiziunii... lumea cântă... ole, ole, „Ceaușescu nu mai e“... și flutură steaguri tricolore cu o gaură în locul unde fusese stema... un militar țanțoș și încruntat se recomandă „sunt generalul-colonel Nicolae Militaru... opriți măcelul“... Teodor Brateș „stimați telespectatori, avem marea bucurie de a găzdui, aici în studio, pe Ion Iliescu“ (precum crainicul la circ: „lume, lume, priviți-o pe c’oana Manda cum își pune viața în pericol“)... Ion Iliescu: „stimați tovarăși, prieteni, cetățeni... “... atunci i-am crezut... i-am crezut pe cei care s-au erijat în salvatorii națiunii române: Ion Iliescu, Silviu Brucan, Gelu Voican Voiculescu, Petre Roman … pe parcurs însă am făcut ochi precum pisoiul comunist din bancurile cu Bulă... pentru că „clanul Ceaușescu întinase noțiunea de comunism“ s-a aflat un grup de „salvatori“ care să instaureze un „comunism cu față umană“... dar când mulțimea începe să vuiască „jos comunismul“ se scutură ca de șarpe de ce declaraseră mai înainte (nerecunoscând nici în ruptul capului că o făcuseră) și luptă din răsputeri să-și realizeze planul... astfel că cei mai mulți manifestanți au fost împușcați după executarea Ceaușeștilor, când toți capii puterii comuniste erau arestați, iar armata, miliția si securitatea trecuseră de partea „revoluției“... care să fie explicația? Ciocnindu-se de mine, un pieton grăbit mă aduce la realitate, iar scuzele lui îmi ridică privirea... nu văd persoana dar văd niște geamuri de la care, cândva, oamenii Brașovului au avut extraordinarul curaj să arunce tablourile „celui mai iubit...etc“... casc gura prin magazinele din zonă... intru în supermagazinul „Brașov“ de unde cumpăr daruri pentru Cecilia și Antonella pe care le pun într-o pungă de plastic achiziționată de la o „afaceristă“ cu tenul cam întunecat... încerc să vizitez Biserica Neagră dar nu am noroc fiind închisă. Îmi vine în memorie imaginea incitantă a Tâmpei care mă făcuse să visez cu câțiva ani în urmă și-mi caut drum spre stația de telecabină. Folosind, spre marea mea părere de rău, produsul civilizației (motivul fiind timpul mult prea limitat față de câte locuri vreau să vad) urc pe Tâmpa; gust din calicia restaurantului Panoramic (mici, Bitter și un Ness) apoi urmând o potecuță ajung pe micuța platformă amenajată la cota 955 m. de unde admir, ca din avion, panorama splendidă a orașului identificând punctele importante ajutat fiind de schița panoramică, punctată în plăcuțe metalice, a orașului prinse pe marginea de beton a „foișorului de observație“ amenajat aici. Și încă o dată mă cuprinde revolta văzând cum, în îngustimea gândirii lor, unii încearcă, zadarnic, să lase posteritații urmele scrijelite pe metalul hărților panoramice a numelui lor, neținând cont că distrug informații folositoare celor care vor să cunoască orașul Brașov.. Cobor în oraș tot cu telecabina și cum încă mai am timp la dispoziție mă hotărăsc să vizitez renumita Poiana Brașov. Un localnic, căruia îi solicit informații, mă lămurește cum să procedez pentru a-mi realiza dorința. Transpir abundent într-un autobuz care mă lasă într-un punct al orașului numit Livada de unde iau un altul care mă duce în stațiunea Poiana Brașov în cam jumătate de oră. După ce mă, informez asupra orei de plecare a ultimului autobuz, pentru întoarcere, mă las copleșit de frumusețea încântătoare a locului. Deasupra mea, spre sud, cu coasta asaltată de o linie de telecabină se înalță vârful Postăvaru.. Nu am timp să-l urc pe jos – un indicator mă informează că durata parcurgerii traseului este de cinci ore dus-întors – așa că hotărăsc să mă folosesc și aici de transportul pe cablu. Vrăjit de farmecul muntelui trec nepăsător pe lângă renumitul restaurant Capra Neagră, ce-l știu din povestirile altora, și mă duc drum întins la telecabină. Din nefericire aceasta nu funcționează deși un afiș de pe ușă mă anunță, generos, de contrariu. Revoltată de ingratitudinea diriguitorilor în ale transportului pe cablu, punga de plastic în care pusesem cumpărăturile făcute la Brașov explodează risipindu-și conținutul. Mă felicit că, prevăzător, mai cumpărasem o pungă de rezervă; o aleg dintre obiectele împrăștiate, o umplu cu lucrurile de pe jos, inclusiv cu punga spartă – produs al pieței libere – și mă înfund în intimitatea restaurantului Capra Neagră unde îmi pierd timpul rămas până la următoarea cursă a autobuzului cu o sticlă de vin de Cotnari și ascult fără voie discuții între perechi provenite... din alte perechi ce-și petrec concediul în stațiune..În prag de seară, încântat de excursia făcută, chiar dacă am realizat numai jumătate din ce mi-am propus, plec spre Brașov, apoi spre CASĂ. Completez „caietul meu de lecții“ cu încă trei învățăminte:.1-pe hartă linia curbelor de nivel nu este doar un simplu ornament;.2-prin calcare apa răspunde prompt efectelor gravitației;.3-buteliile acelea micuțe și drăgălașe din sticlă, care au conținut diferite licori, nu fac doi bani în fața unei canistre de șase litri din plastic, e drept mai puțin estetică dar. mai ușoară când este goală.

----------------------------

---------        ---------

---------- .   ----------

Autor: Constantin Asandei
Înscris de: Constantin Asandei
Vizualizări: 6013, Ultima actualizare: Vineri, 26 Dec 2008



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii PIATRA CRAIULUI  
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii



© Copyright 1999-2019 www.alpinet.org