"Pana si in  cea mai nefericita viata exista clipe insorite si mici flori de fericire ivite printre pietre si nisip."

Introducere

Creste dezgolite sau inzapezite si mirosul de vin fiert, poteci sapate in stanca si prin zapezile albastrii ale muntilor, rauri galagioase si cascade inspumate sau inghetate, izvoarele reci si limpezi si oglinzile lacurilor glaciare, rasaritul care trezeste natura la viata (si pe care eu, de obicei, il ratez, pentru ca dorm) si apusul care ineaca piscurile in sange, umbra racoroasa a codrilor seculari de brazi, poienile uitate de lume, toate acestea si multe altele ma cheama necontenit in inima muntilor. Nimic nu va putea stavili aceasta chemare! Si ma voi duce spre locurile care ma cheama sa le gust salbaticia si sa le descopar... pe toate.

Aceasta mistica chemare n-are cum sa o inteleaga cel care nu a batut niciodata potecile muntilor, daca nu le-a gustat apa, daca nu a simtit fiori in tot corpul, daca nu a vazut muntii murind si inviind in fiecare an. Probabil ca trebuie sa te nasti cu aceasta chemare sadita in suflet, pentru a o auzi, caci nu multi reusesc sa o auda. Unii pleaca pe munte pentru ca ii goneste ceva acolo, eu ma duc pt ca ma atrage ceva. Am auzit chemarea, am acceptat-o, am inteles-o, am iubit-o, am devenit una cu ea.

Era trecut de mijlocul lui noiembrie 2004, nu trecusera decat 2 sau 3 zile de cand ma intorsesem de la Valea de Pesti, dupa o perioada de iesire pe munte in fiecare weekend. Eram suficient de obosit si datorita programului lung de la serviciu (pe vremea aceea lucram), asa ca tocmai zisesem ca in weekendul care urmeaza nu voi mai pleca pe munte, voi ramane acasa sa ma odihnesc si sa-mi refac puterile financiare, greu incercate in ultima perioada. Eram hotarat... Seara m-am intalnit cu prietenii la o bere in oras si mi-au zis ca pleaca in weekendul urmator la munte, in Paring, la Casuta din Povesti. Inca nu ninsese pe munti (cel putin nu in Paring), iar Mihai mi-a zis ca daca as veni si eu, ar merge cu mine pana pe Paringul Mare. N-au trecut nici 30 de secunde pana cand mi-am incalcat hotararea luata cu cateva ore in urma. Nu puteam rata asta. Am plecat de la acea intalnire euforic, cu gandul la tura ce se anunta. Gandul meu zbura departe, pe culmi inalte scaldate in razele soarelui si invaluite in miresme ce numai acolo sus exista!

In ziua de dinaintea plecarii, tobele de esapament isi difuzau poluantii precum polenurile unei noi ere, iar eu nu mai aveam rabdare. Prietenii mei plecasera de dimineata, eu, fiind la lucru, a ramas sa ma duc a doua zi cu Anca si sa ne intalnim acolo, la cabana. Abia asteptam sa plec. Chemarea naturii era atat de puternica, incat nu pot sa ma laud ca am fost prea eficient in acea zi la lucru. Mintea mea era deja in mijlocul naturii. Multi spun "iubesc natura". Aceasta inseamna ca din cand in cand sunt dispusi sa accepte placerile pe care ea le ofera. Ies din oras si se bucura de frumusetea pamantului, calca livezile in picioare, smulg in sfarsit o gramada de flori si ramuri pentru a le arunca dupa aceea sau pentru a le vedea vestejindu-se. Isi amintesc de aceasta dragoste duminica, atunci cand este timp frumos si buna lor inima este atinsa. Cu totul altfel se manifesta la mine iubirea de natura, de munte. Acolo sus, pe munti, departe de haosul orasului, acolo simt ca traiesc, acolo ma simt intradevar viu si stiu ca sunt una cu tot ceea ce ma inconjoara... Pe munte, sentimentul prezentului si al simultaneitatii vietii imi invadeaza intreaga faptura. Im mijlocul naturii imi dau seama mai mult ca oricand de indestructibilitatea oricarei vieti, de vesnicia fiecarui moment.

Aceasta iubire a mea fata de natura nu asteapta nimic in schimb, probabil tocmai de aceea primesc totul! Nu pot sa spun cat de innoitor si consolator a actionat iubirea dezinteresata asupra intunecatei mele vieti. Nu este nimic mai nobil si nimic mai plin de noroc in lume decat o dragoste fara cuvinte, neintrerupta si fara suferinte, iar eu nu doresc nimic mai din inima decat ca dintre aceia care citesc randurile mele, unii sau chiar numai doi sau doar unul, sa poata incepe sa invete prin indemnul meu aceasta pura si fericita arta. Unii o au de la natura si o exerseaza in viata lor multa vreme, inconstient; acestia sunt iubiti de Dumnezeu, cei buni si sufletele de copii. Unii au invatat-o prin suferinte grele - nu s-au vazut printre schilozi si nenorociti astfel de oameni cu ochi puternici, linistiti si stralucitori? Daca voi nu ma puteti auzi pe mine si cuvintele mele sarmane, acestea sa mearga macar spre ei, cei in care o dragoste dezinteresata a invins si a iluminat suferinta.

... Si astazi, eu personal, stau inca departe de aceasta implinire. Dar in acesti ultimi ani mi-a lipsit doar rareori consolatoarea credinta ca voi gasi drumul adevarat spre ea.

    Prima zi

Am plecat cu trenul personal spre Petrosani, sambata la 3: 15 a.m., dupa o zi obositoare la serviciu si fara sa apuc sa inchid macar un ochi pana la plecare, caci a trebuit sa-mi fac bagajul. Eram doar eu si Anca, prietenii mei erau deja la Cabana. In cele 5 ore cat dureaza drumul, am incercat sa rezistam eroic fara sa adormim (ne era teama sa nu ni se fure ceva) insa in cele din urma, pe defileu, am adormit. Ne-a trezit cineva, strigand ca am ajuns in Petrosani. Cand am deschis ochii si am privit afara, eram intradevar in Petrosani... ningea afara. Am coborat grabiti si am observat ca trenul se umpluse deja cu oamenii care mergeau spre Craiova, se schimbase chiar si locomotiva. Am coborat in aerul rece, primind pe fata somnoroasa indreptata in sus, sarutul rece si inviorator al jucausilor fulgi de zapada. Prima zapada la munte. Ce noroc pe noi! Planuiam sa mergem pe Paringul Mare stiind ca inca nu era zapada, si iata, in dimineata in care am ajuns, deja solul era alb. In Petrosani stratul de zapada era nesemnificativ (2-3 centimetri). Deoarece era dimineata si mai era o ora si mai bine pana cand pornea telescaunul, am decis sa mergem pe jos. Eram doar doi, microbuzele din fata garii cereau un pret fix (scump pt 2 persoane). Am pornit la drum prin ninsoare. Cu cat inaintam, parea ca stratul de zapada incepe sa se ingroase. Cand mai aveam putin pana sa iesim din Petrosani, ne-a ajuns o masina din urma si ne-a facut semn daca mergem la telescaun. Am confirmat, a oprit si ne-a luat. Pana la Telescaun ne-a luat 30000 de lei de persoana. Acceptabil, am zis noi. I-am povestit si lui ce planuim, sa ajungem pana pe Paringul Mare, dar n-a fost prea mirat - el nu cunostea Paringul. Desi traia de o viata in Petrosani, nu avusese niciodata curiozitatea sa urce pe muntele sub al carui acoperis locuia. El nu se gandea decat la ce si cum sa faca, sa aiba ce pune seara pe masa. Cel mai simplu scop al unui om in viata, dar si cel mai efemer! Il priveam oarecum incantat de linistea lui sufleteasca: el nu cauta nimic, nu-l interesa ce e cu el pe pamant - nu-si batea capul prea mult sa afle cum a aparut lumea, el isi batea capul doar cum sa traiasca mai bine in aceasta lume. Nu se intreba niciodata daca era bine sau rau ceea ce facea, daca era pe drumul cel bun sau nu... nu avea insomnii, nu avea ganduri triste. Doar tristeti. Cand gandurile mi se tulbura, nimic nu-mi potoleste mai mult zbuciumul din suflet decat privind o astfel de fiinta care, intr-o tihna fericita, traieste in cercul stramt al existentei ei, isi urmeaza viata de pe o zi pe alta, vede cum cad frunzele si nu se gandeste decat ca vine iarna.

De jos, de la telescaun, i-am sunat pe cei de sus, de la cabana, le-am spus ca suntem jos, ca venim. Sa se pregateasca. In asteptarea pornirii telescaunului, am privit in sus spre maretul munte, atat de drag mie. Sunt putine potecile acestui munte pe care sa nu fi trecut macar odata, cu bocancii prafuiti, plin de vise din care inca nici unul nu s-a implinit.

A pornit si telescaunul. Ninsoarea era din ce in ce mai abundenta, cu cat urcam mai sus se facea mai frig iar stratul proaspat de zapada se facea din ce in ce mai gros. Cele aproximativ 20 de minute petrecute in telescaun, au fost foarte friguroase. Sus, cand ne-am apropiat de primele cabane, am ajuns cam la nivelul norilor... aici batea un viscol crancen. Am inceput sa cant in telescaun "Mama unde esti, bate-ma de vrei, dar vino sa ma iei". Ne-am amuzat putin, mai ales de faptul ca nu vedeam releul de la capatul telescaunului de viscol, iar noi vroiam sa ajungem pe Paringul Mare. Cand mai aveam 50 de metri pana la rampa de coborare (prima) din dreptul cabanei Casuta din Povesti, acolo unde viscolul atinsese apogeul, incat nici nu ne mai auzeam intre noi, s-a oprit telescaunul. Am intepenit. Dupa cateva minute, a pornit... dar inapoi. S-a oprit iar, a inceput sa se balanseze ametitor. Pana la urma a pornit in directia cea buna. Strigam deja la cei din cabana. Am coborat, am intrat in cabana, am lasat rucsacul cel mare, am mancat ceva, am baut ceva cald, ne-am luat ce am crezut ca ne va fi necesar la noi (fetele ne-au facut si cate un sanwich) si am pornit noi, cei trei muschetari (eu, Mihai si Ovidiu) sa facem primii urme pana pe Paringul mare. A ras cabanierul, domnul Csabi, cand a auzit planul nostru. Noi speram totusi intr-o indreptare a vremii, eram ferm convinsi ca putem merge la lumina frontalelor (ieftine) chiar si noaptea, de va fi nevoie. Si chiar daca in adancul sufletului nostru (cei drept nu prea adanc) stiam ca n-avem nici o sansa, nu ne era rusine sa pornim la drum, chiar daca stiam ca nu vom ajunge pana pe Paringul Mare. Nu conta pana unde ajungeam, atata timp cat plecam si eram pe munte, asa cum ne doream. Si in viata, stim ca nu vom putea realiza tot ceea ce dorim si ceea ce visam, dar acesta nu e un motiv sa renuntam la viata noastra, nu? Viata ta nu devine banala si nu esti indreptatit s-o consideri o prostie, daca stii ca lupta nu-ti va fi incununata de succes. Este cu mult mai banal sa lupti pt ceva bun si ideal, crezand ca o sa reusesti. Oare idealurile exista pt a fi realizate? Oare noi, oamenii, traim pt a desfiinta moartea? Nu, traim ca sa ne temem de ea si ca sa o indragim din nou, si tocmai datorita ei stropul nostru de viata lumineaza uneori, pret de o ora, atat de frumos. Aceasta era ora noastra!

Am pornit, incurajati de stratul relativ mic de zapada (cam 15-20 centimetri). Se putea inainta. Mihai mi-a povestit norocul lor: cand au venit au gasit totul verde, cand s-au trezit dimineata era totul alb. Inaintarea a decurs relativ bine si, dupa putin efort, am ajuns putin obositi la table, la intersectia traseului de pe Paringul Mic cu cel care ocoleste pe curba de nivel, pe unde urma sa mergem noi. Acolo, pe bancuta, ne-am asezat in mijlocul unui viscol asurzitor si rece, sa ne odihnim putin si sa bem ceva. Aveam o sticla de Sprite la noi dar, cand sa bem din ea... Surpriza! Formase un dop de gheata, la gura, si nu puteam bea. Inca nu aflasem ca sticla trebuie tinuta cu dopul in jos, sa nu inghete la gura. Trebuie sa spun ca n-as mai pleca in ruptul capului asa cum am plecat atunci, si cu planurile noastre stiintifico-fantastice de a ajunge pe Paringul Mare. Nu aveam nici piolet, nici coltari, parazapezi aveam doar eu, nu aveam ochelari de zapada, nici busola. In picioare aveam bocanci de 3 sezoane, Salomon. Eu eram imbracat in costumul de schi, culoare galbena. Acum, cel putin teoretic, stiu mult mai multe despre mersul pe munte iarna, multumita scolii salvamont initiata de Fane Tulpan in perioada 3-10 aprilie 2005, la care am participat.

Dupa ce ne-am odihnit, am pornit mai departe. Zapada nu era inca foarte mare, dar viscolul ne zadarnicea planul nostru de intoarcere in caz de intuneric: in cateva minute acoperea complet urmele lasate de noi, iar noi planuiam sa ne intoarcem ghidati de aceste urme. Si totusi, am mers inainte. Cunosteam destul de bine traseul, fusesem chiar cu 2 saptamani in urma pe acelas traseu, insa fara zapada. Si eram totusi, destul de aproape de cabana. Vizibilitatea se mentinea constanta la 30 de metri maxim. Cand am iesit in creasta, dupa ce am ocolit Paringul Mic, a inceput specatcolul. Viscolul venea cu toata puterea, nestingherit de nimic, direct peste noi. Am gasit cu greu poteca din creasta, mai bine zis am urmat linia crestei, fara sa stim exact daca suntem sau nu pe poteca. Uneori vizibilitatea scadea sub 10 metri, datorita norilor incarcati cu zapada care caborau buluc peste noi, ingropandu-ne. Am ajuns pana la urma, cu ceva probleme de orientare, la intersectia cu traseul spre Mija. Dupa ce ne-am lamurit unde suntem, am pornit mai departe, prin acelas viscol salbatic, spre Carja. Eu vorbeam despre white-out, le povesteam ce inseamna si toate povestile pe care le auzisem. Prietenii mei auzeau prima data despre acest fenomen si, banuiesc, le era greu sa si-l inchipuie. Am mers ghidandu-ne mai mult dupa instinct si dupa cei cativa stalpi de marcaj care se zareau din cand in cand. In inaintarea noastra spre Carja, am intrat intr-o poiana in care nici macar vara poteca nu este bine conturata. Deoarece fiecare turist vede clar unde trebuie sa ajunga, nu mai urmeaza poteca, sa o contureze, ci merge pe unde i se pare mai usor, abatandu-se pe marginile poienii pt a privi in haul ce se deschide de ambele parti. Odata intrati in aceasta poiana, cu zapada asezata fara nici o cuta, pt prima data in viata noastra am intrat in white-out (sau vizibilitate zero). Parca eram intr-o incapare cu peretii, tavanul si podeaua albe, fara dungi fara nimic. Nu aveam nici cea mai vaga idee daca la 1 metru in fata noastra este zapada sau hau. Ne-am oprit, putin speriati si fascinati in acelasi timp. Speriati deoarece nu mai vedeam incotro sa mergem si stiam de prapastiile din jur. Ne-am uitat in urma, nici macar urmele noastre nu se mai vedeau. Nimic. Parca eram suspendati intr-un vid alburiu, luminos. Doar vantul continua sa urle, facundu-ne si pe noi sa urlam, sa ne auzim. Dupa ceva mai mult de un minut, a aparut in fata noastra o banda rosie. Semn de marcaj. Era suspendata in acel gol alburiu imens. Ne-am data seama ca e un semn de marcaj de pe un stalp, dar nu vedeam stalpul, alb si el acoperit fiind de zapada. Nu ne puteam da seama nici macar la ce distanta este fata de noi. In acel haos creat de viscol si invizibilitate, datorita faptului ca nu aveam nici un alt punct de reper, parea ca se misca. Acest lucru l-a inspaimantat pe Mihai care a zis ca e un miraj si nu a vrut sa inainteze spre el, nestiind ce este intre noi si acel semn de marcaj. Pana la urma, spre norocul nostru, o mica spartura in nori, care erau la nivelul nostru, ne-a lasat sa vedem drumul cel bun si acel stalp de marcaj in toata splendoarea lui. In mod miraculos, doar placuta cu semnul de marcaj ramasese neacoperita de zapata. Zapada depasea deja 30 de centimetri, inaintarea era din ce in ce mai anevoioasa si viscolul din ce in ce mai puternic. Pierzand poteca si mergand de-a dreptul pe linia crestei, la un moment dat, dupa ce am coborat de pe niste stanci, am intrat in zapada pana la brau. Am mai intrat o data in vizibilitate zero, pana sa ajungem la ruinele refugiului de la poalele varfului Carja. Acolo am facut un popas, am mancat un baton de ciocolata energizant.

Pt cateva clipe, in mijlocul viscolului, deasupra noastra s-a vazut cerul albastru. Era o mica spartura in nori, dar acest lucru ne-a incurajat. Mai stii, odata ajunsi pe varful Carja poate vom ajunge deasupra norilor si vom putea inainta mai bine. Inca mai visam ca vom putea urca pe Carja. Ne-am facut curaj si am inceput urcusul. Cu fiecare metru luat in altitudine, vantul batea din ce in ce mai tare, viscolul era deja apropape de apogeu, mugea si urla incat nici macar respiratia mea obosita nu o mai auzeam. Vizibilitatea se micsora treptat. La un moment dat, natura vazand probabil ca nu vrem sa ne bagam mintile in cap, ne-a invaluit intr-un nor dens si ninsoare abundenta, incat vizibilitatea a devenit iar zero. Am dat de gheata, am alunecat cativa metri. Sub stratul prafos de zapada, era un start consistent de gheata. De aici am inteles ca inaintarea va fi imposibila. Le-am strigat celor din urma ca e gheata, dar nu stiu daca m-au auzit. Am mai inaintat cam maxim 10 metri si n-am mai putut. Viscolul era departe  de a mai putea fi indurat, nu mai puteam nici sa respir, simteam ca ma inec cu zapada. Atinsese apogeul. M-am asezat in genunci si mi-am prins fata in maini si m-am asezat jos, aparandu-ma cu coatele de furia viscolului, pt a putea respira. In acest moment, pe cei din spate, la mai putin de 10 metri, nu-i mai vedem. Si ce idee nastrusnica mi-a venit acum? Sa-l sun pe fratele meu, care era in Bucegi, la Malaesti. Ne-a sfatuit sa ne intoarcem, ceea ce si planuiam. Cei din spatele meu strigau la mine sa ne intoarcem si nu-si putea inchipui ce fac acolo, in acea pozitie. Eu nu-i auzeam. Ma gandeam cat de nebuni suntem. Frigul incepea sa ma patrunda prin oase si o senzatie de oboseala imi invada trupul. Un oarecare disconfort fizic m-a facut sa imi doresc sa fiu acum la cabana, in fata semineului, doar in ciorapi, cu picioarele perpelindu-mi-le la foc si cu o cana de ceai sau vin fiert in mana. E tare ciudat cu dorintele astea. Daca in momentul acela eu n-ar fi trebuit decat sa clipesc si m-as fi teleportat pe loc in camera incalzita a cabanei, cu siguranta ca nu as fi clipit, as fi preferat sa raman acolo unde sunt si sa ajung la cabana pe picioarele mele, prin propriul meu efort. Simteam ca traiesc momente care imi cladesc fiinta si aveam un oarecare regret ca nimeni nu va sti exact ce anume traiesc eu acolo, ce zbucium, fizic si sufletesc, constient totusi ca nu pentru multi ar putea insemna ceea ce insemna pt mine. Acest lucru imi era dat sa traiesc doar mie si celor doi prieteni care urcasera cu mine pana acolo. Merita! Din aceste intamplari, nevazute de nimeni, se compune linia launtrica esentiala a destinului nostru. Destinul si firea sunt nume ale unei singure notiuni.

Intr-un final m-am ridicat. Am mai incercat sa fac un pas in fata si nu mica mi-a fost mirarea cand m-am lovid de un perete de stanca acoperit de zapada. Poteca cotea la stanga, eu nici macar nu observasem. De aici ne-am intors, era sinucidere curata sa mai continuam. Am ajuns la cei doi, le-am spus ca e gheata si viscol prea puternic si ca nu mai putem continua. Asa ca ne-am intors. La intoarcere, urmele noastre nu mai erau vizibile si ne-am dat seama ca daca ne prindea intunericul, nu mai aveam cum sa ne intoarcem. Si asa, desi era dupa amiaza, vizibilitatea era foarte proasta, iar poteca nici macar nu se ghicea. Nu am nimeri poteca, am mers pe niste stanci, am intrat in unele portiuni cu zapada viscolita, care ne trecea mai sus de brau. Am innotat prin ea. Am trecut iar prin acea poiana expusa viscolului, insa de data asta am avut noroc, am zarit cu mult timp inainte stalpul de marcaj si ne-am indreptat direct spre el, chiar daca intre timp stalpul disparuse. Cand ne-am indreptat spre Carja, vantul batea de undeva mai din spate. Acum, batea exact din partea stanga, ceea ce ne facea sa mergem cu mana la fata, pt a ne proteja de viscol. Datorita manusii inghetate lipita de fata, lui Mihai i-a degerat obrazul. O pata alba si lipsita de simturi ii cucerise intregul obraz stang. Noi am vazut asta si i-am zis sa se frece bine in zona aceea. Intr-un final, obrazul a prins culoare din nou. Dupa ce am trecut  de intersectia cu traseul spre Mija (foto), am avut din nou probleme de orientare.

Pe partea stanga, pe unde trebuia sa mearga traseul nostru, nu se vedea nimic, era ca un fel de zid putin inchis la culoare. Am pierdut putin timp pana sa gasim traseul si l-am urmat cu oarecare dificultate, datorita zapezii destul de mari. Mergand, Mihai a zis  cel mai mare adevar in contextul unei discutii pe care nu mi-o mai amintesc, care a caracterizat plecarea noastra pe munte: "Avem tupeu... la ce echipament avem noi, chiar avem tupeu!" Dar cu tupeul nu se urca munti; se face doar vanzare la pietre funerare!

Cand mai aveam cateva minute pana la table, eu si Mihai ne-am asezat putin jos (Ovidiu era in fata) sa admiram spectacolul din fata noastra. Norii erau putin deasupra capetelor noastre si se aruncau cu furie pe deasupra brazilor din fata noastra. Parea un spectacol alb-negru. Nu se distingea nici o alta culoare, in afara de culoarea hainelor noastre. Privind in fata fulgii de zapada aruncati cu furie de viscol asupra padurii de brazi, Mihai a exclamt: "Aici nu mai exista nici o patima!" Si avea dreptate. Gandurile imi zburau in liniste, nederanjate de nimeni si de nimic. Cand treci prin astfel de momente, este imposibil sa nu ai macar o revelatie! In fata mea se desfasura spectacolul naturii, careia ii apartinem, si care totusi exista sub semnul divinului. Intrebarii daca apartinem divinului sau naturii, incepea sa i se mijeasca un raspuns. Toate aceste intrebari si nedumeriri, caracteristice fiecarui om obisnuit sa incerce sa inteleaga ce i se intampla, m-au facut sa fiu convins ca omul nu este o structura impietrita si durabila, ci mai degraba o incercare si o trecere, nu e nimic altceva decat o punte ingusta, periculoasa, intinsa intre natura si spirit. Chemarea lui cea mai profunda il impinge spre spirit, spre Dumnezeu, iar dorul lui cel mai fierbinte il trage indarat, spre muma, spre natura: viata lui penduleaza infricosata si tremuranda, intre aceste 2 forte.

Ne-am amintit ca am carat atata timp cu noi niste sandwich-uri si le-am scos sa le mancam. Erau stanca. Impietrite de inghet. Spargeai dintii in ele. Puteau fi numite oricum, numai comestibile nu. Cand am ajuns la table, l-am gasit pe Ovidiu rezemat de tabla cu harta Paringului, sa-l apere cat de cat de frig, incercand resemnat sa aprinda o bricheta, desi isi daduse demult seama ca nu are nici o sansa.

In timp ce noi eram chinuiti de un viscol crancen pe drumul de intoarcere de la poalele varfului Carja, jos, la cabana, nu foarte departe de noi, soarele cuprinsese cerul la apus intr-un adevarat, incendiu. Da, in vreme ce noi ne luptam cu vizibilitate zero si un viscol de neuitat, cei d ela cabana be-au linistiti un ceai cald si admirau apusul.

Cand ne-am apropiat de releu, deja se intunecase. Eram plecati de dimineata, de la 10 si ceva. Am ajuns pe intuneric, undeva in jur de ora 18, cred, la cabana, tot insotiti de viscol. Ace afereastra de vreme buna a fost numai pentru cei d ela cabana, nu si pentru noi. Am fost intampinati cu zambete. Hainele de pe noi aveau crusta de gheata. Insa, ceea ce e cel mai important, nici noua nu ne disparuse zambetul de pe fata. Eram incantati. Aparatul foto pregatit de Anca, ne-a surprins intrarea glorioasa in curtea cabanei.

Ne-am dezghetat, ne-am povestit aventura, am mancat, am baut, am ascultat superba muzica care se asculta la Casuta din Povesti si, intr-un final ne-am dus si ne-am cuibarit in culcusurile noastre, 8 persoane intr-o camera de 3 paturi. Primisem insa niste saltele, iar la cat ne-a costat, nici macar nu ne-am gandit sa ne plangem, avand in vedere ca a fost si cald. Cu aceasta ocazie, i-am cunoscut si eu cat de cat pe cei cu care venisera cei doi prieteni ai mei, colegi ai lor care nu prea pareau sa aiba legatura cu muntele. Am dormit bustean.

A doua zi

Ne-am trezit dimineata, am mancat, in timp ce parapantistii care fusesera cazati la Casuta din Povesti se pregateau de plecare. Urma sa ramanem singuri, doar cu cabanierul, in acea noapte. Planul meu era sa plec duminica, pt ca luni aveam serviciu, insa prietenii mei m-au convins sa raman. Cu nu prea mare efort, ce-i drept. Afara ningea in continuare. Am sunat un coleg de la serviciu si i-am zis ca nu pot veni a doua zi la lucru, ca sunt blocat undeva pe munte, din cauza viscolului. El m-a sfatuit sa raman pana se indreapta vremea, s anu fac vreo prostie... si cum el avea mare trecere pe langa sef, a rezultat ca problema cu serviciul era rezolvata. Dupa putin timp de discutii si ascultat muzica, am decis sa mai plecam intr-o plimbare, de data asta tot grupul, spre varful Paringul Mic. Dar nu am plecat pe traseul clasic, ne-a zis Mihai ca mai stie el un traseu, prin spatele cabanei, pe un drum forestier pana la o stana, si ca de acolo a vazut el traseul spre paringul Mic, intr-o vara. Undeva pe Slima, zicea el. Am pornit pe unde a zis el. Am iesit afara in aerul rece al iernii. Fulgii munceau sarguincios la cresterea stratului de zapada. Totul era alb, eram cu totii rosii in obraji si pufaiam aburi pe nari. Eram tare veseli si cu chef de joaca, asa cum sunt tinerii in toate zilele frumoase de iarna, cu multa zapada. Alergam, radeam, incercam sa prindem fulgii. Am intrat in padure prin spatele cabanei si, inainte sa iesim pe un drum forestier superb, le-am facut la toti ceilalti o poza.

Zapada proaspata era neatinsa. O catea de la cabana s-a luat dupa noi si a mers si ea cu noi. Am trecut si pe langa tentativele autoritatilor de a face niste partii in zona. Vedeam stalpii noi de la ceea ce ar trebui sa fie un viitor teleschi, vedeam defrisarile pt partii. Cei drept, desi erau destul de lungi, pareau cam abrupte si stramte partiile respective, nedate inca in folosinta. Oare or fi date vreodata? Am facut cateva poze. Vizibilitatea era buna, ningea iar stratul de nori era undeva deasupra noastra. Am ajuns la o stana si de acolo ne-am dat seama ca mai sus, pe unde trebuia sa mergem noi, intram in nori si se reducea foarte mult vizibilitatea. Locul nu mai arata ca vara, nu se vedea nimic in fata, asa ca Mihai nu prea mai era sigur pe unde trebuie sa mergem. Pana la urma am luat-o de-a dreptul in sus. Inaintam greoi, urcand pieptis prin zapada neatinsa. Viscolul incepea sa semene cu cel de ieri, vizibilitatea s-a redus semnificativ, ne ghidam doar dupa marginea padurii. Cand am trecut mai sus de nivelul padurii de brazi, urcam de-a dreptul fara sa stim unde mergem, sau daca suntem pe drumul cel bun. Colegii prietenilor mei erau imbracati in haine de oras, o fata era in adidasi, cu niste ciorapi trasi peste ei (ei cand au venit nu era zapada). Dupa un timp, am intrat eu sa deschid drumul - zapada ajungea uneori pana la brau, mai ales printre jepi. Vantul era din ce in ce mai puternic, era frig iar vizibilitatea din ce in ce mai mica. Nu ne mai auzeam intre noi, nu eram siguri daca mergem spre varf asa ca am decis sa cotim la dreapta, spre statiune, mai ales ca o parte din cei care erau cu noi se cam speriasera. Cateaua, care se tinea si ea dupa noi, parea ca imbatranise: sprancenele, genele, mustatile si parul de pe ea albise de la zapada ce se depusese pe ele.

Dupa un timp de mers la dreapta, am dat de penultimul stalp de la fostul teleschi de pe Paringul mic si am iesit in drumul ce coboara de pe varf in statiune, pana la cabana noastra. Aici, in mijlocul viscolului, ne-am oprit stransi in grup pt odihna.

Cateaua tremura foarte rau. Statea exact pe drumul/poteca ce facea legatura intre statiune si Paringul Mic, drum neaparat de nimic in calea viscolului. Aici, nici macar stratul de zapada nu rezistase, fusese spulberat, masura decat cativa centimetri. I-am facut poza catelei.

Dar pentru a face aceasta poza (tremuratul nu se observa, dar va asigur ca tremura ca varga), a trebuit sa-mi scot manusile si mi-au inghetat foarte rau mainile, m-au durut pur si simplu vreo 10 minute de atunci inainte. Pana jos, la cabana, mi s-au incalzit. Din nefericire, in drum spre cabana Anca a cazut si s-a lovit la genunche, pe o portiune acoperita de gheata cu putina zapada. Am ajuns la cabana lecuiti de plimbari. Ne-am mai jucat prin zapada, pana cand a venit seara si ne-am retras in sala de mese, leaganul prieteniei noastre. Eram singuri in cabana, nu mai era nici un turist. Eram insa si tristi: nu aveam nimic de baut. Multi nu au inteles ca alcoolul nu e pt trup... el este pt spirit. Asupra noastra, cel putin, aducea un grad mai inalt de sensibilitate... Vazandu-ne asa amarati, domnul Csabi a venit la noi cu 3 litri de vin alb. Ne-a zis ca face el cinste acum si facem noi data viitoare. Am fost perfect de acord si incantati. Ne-am uitat la sticle fericiti, iar cheful ne-a revenit la toti. Ah, dulce prietenie. Nimic nu este mai placut in lume, decat sa imparti bucuriile si tristetile cu cei mai buni prieteni... sa-i ai aproape. Prietenii sunt bijuterii rare, care te  fac sa zambesti si te incurajeaza. Sunt gata sa te asculte atunci cand ai nevoie, te sustin si isi deschid in fata ta inima. Si asta am facut noi in acea seara. Prietenii te pretuiesc, le faci adesea bucurie si ti se pare ca fara ei nu s-ar putea. Eram constient ca acea seara nu ar fi existat, fara ei! Si totusi...daca ai pleca, daca te-ai rupe de cercul acesta, cat timp ar simti ei golul pe care pierderea ta l-ar lasa in viata lor, cat timp? O, atat de pieritor e omul, incat chiar acolo unde are certitudinea ca inseamna ceva, acolo unde lasa cu adevarat urma prezentei lui, in amintirea, in sufletul celor care ii sunt dragi, chiar si acolo urma aceasta trebuie sa se stinga si sa dispara, si asta atat de curand!

A urmat degustarea vinului... delicios. Un vin cu adevarat bun, placut la gust si usor de baut. Vinul! E un erou si un magician. Este un seducator si frate al erosului. El face posibil imposibilul. Umple cu frumoase si minunate poezii, sarmanele inimi ale oamenilor. Fetele golite de viata le incarca cu noi destine si le impinge inapoi, in suvoiul navalnic al marii vieti. Asa e vinul. Totusi cu el se intampla la fel cum se intampla cu orice daruri scumpe si cu orice arta. E iubit, cautat, inteles si castigat cu osteneala. Dar nu multi pot asta si el ucide mii si mii. Ii imbatraneste, ii ucide sau stinge in ei flacara spiritului. Pe cei pe care ii iubeste insa ii imbie la serbari si le construieste poduri de curcubeu spre insulele fericite. El pune saruturi sub capul lor daca sunt obositi si ii imbratiseaza daca au cazut prada spaimei, cu o imbratisare usoara si buna ca un prieten sau ca o mama iubitoare. El transforma confuziile vietii in mituri uriase si canta cantecul creatiei pe harfe puternice. Si este un nou copil, are bucle lungi si matasoase, umeri ingusti si membre delicate. Se apleaca peste inima ta, isi intinde fata ingusta spre a ta si te priveste uimit si visator cu ochii sai mari si plini de tandrete, in a caror adancime musteste si se leagana, stralucitor ca un izvor nou-nascut in padure, amintirea paradisului si neuitata copilarie zeiasca.

Dulcele zeu e asemeni unui curent care strabate o noapte de primavara si se aseamana cu o mare ce leagana soarele si furtuna pe valurile-i reci. Cand vorbeste cu cei care-i sunt dragi ii umple de extaz, infiorandu-i si deprinzandu-i cu marea zbuciumata a misterului, a poeziei, a amintirilor, a presimtirilor. Lumea cunoscuta devine mica si se pierde si cu o bucurie tematoare sufletul se arunca in departarea fara de cai a necunoscutului, unde totul este strain si unde se vorbeste limbajul muzicii, al poeziei si al viselor.

Nu a durat mult pana am terminat tot vinul, apoi, intr-un exces de euforie, am iesit afara, ne-am dezbracat, am ramas doar in chiloti  si ne-am batut in zapada. La inceput tematori, ne spalam cu zapada, dar apoi am inceput sa ne batem, sa ne trantim in zapada. Cand am inghetat bine, am fugit intr-un suflet, alunecand pe scari, pana am ajuns in camera noastra si ne asezam langa soba, sa ne incalzim cu bratele deschise, ca si cand am vrea sa o imbratisam. Din neatentie, m-am atins de soba foarte incinsa  si am auzit cum a sfarait pielea. Dupa ce ne-am incalzit, am iesit iar. De data asta ne aruncam singuri in zapada. Eu imi pastrasem si bocancii. Am participat doar eu, Mihai si Ovidiu. A ras cabanierul de noi si de veselia noastra. Ne-a povestit ce faceau in alti ani parapantistii acolo. Dupa ce ne-am incalzit, am avut parte de, poate, cea mai frumoasa seara din viata mea. Cabanierul ne-a facut focul in semineul din sala de mese, iar noi ne-am strans cu totii in fata lui. Si ce poate fi mai frumos decat sa stai intr-o noapte de iarna intr-o cabana la munte, sa asculti viscolul de afara, sa privesti la focul din semineu, sa ai langa tine cei mai buni prieteni cu care sa depeni amintiri si sa stai cu iubita in brate? Amintirile curgeau lant. Atunci vedeam toate peisajele care mi-au placut candva inconjurandu-ma in iluminari pretioase si eu insumi rataceam prin ele, cantam, visam si simteam o puternica si calda viata invartindu-se in mine. Si totul se termina cu o deosebit de dulce tristete ca si cum as fi auzit cantece populare si ca si cand as fi stiut ca undeva se afla un mare noroc caruia ii eram menit si pe care l-as fi scapat. Ma vedeam plecand, intorcandu-ma, bucurandu-ma si iarasi intristandu-ma. Pentru ce? Pentru cine? O, Doamne, toate acestea n-au fost doar un joc, o intamplare, un tablou pictat? Nu am luptat eu si chinurile lacomiei nu le-am suferit in spirit, in prietenie, in frumusete, in adevar, in iubire? Nu a izvorat intotdeauna in mine innabusitorul val al dorului si al iubirii? Si toate pt nimic, mie spre chin, nimanui spre placere.

In acea seara eram cu totii multumiti, relaxati, melancolici. Povestile curgeau in valuri monotone. Pana si torsul motanului in cosuletul lui se incadra perfect in atmosfera. Glumeam si ne impartaseam prietenia. Eram constienti ca purtam in suflet tot ceea ce a fost trait vreodata de sufletele omenesti si consideram ca datorie si ca destin decat acest singur lucru: ca fiecare din noi sa ajunga sa fie el insusi, sa-si dezvolte pe deplin si in voie germenele activ al naturii din el si sa traiasca cu dorinta ca viitorul sa ne afle pe toti pregatiti pt orice va voi el sa aduca. Eram un salt al naturii, un salt in necunoscut, poate catre nou, poate catre nimic, si sa lasam acest salt din adancurile primordiale sa-si faca efectul, sa-i simtim vointa in noi si sa o prefacem cu totul in vointa noastra proprie, aceasta si nu alta era menirea noastra. Atat!

Dulce noapte: doar aceasta fericire de mi-ar fi fost dat sa o traiesc in viata, si tot as fi fost multumit. Dar am avut mult mai multe clipe fericite, spre norocul meu.

Glumele au continuat lant si in camera, nebuniile nevinovate la fel, si nici nu mai stiu cand am adormit.

Ziua a treia

Cand ne-am trezit, era un soare perfect. In noaptea precedenta ninsese mult, des si linistit, incat domnul Csabi ne-a zis ca am fost norocosi, ca sunt multi care vin ani la rand in Paring si nu au prins asa ceva. Seninul din acea dimineata si privelistea larga spre Retezat si imprejurimi, ne-a bucurat sufletul. Soarele diminetii inconjurase cabana si imprejurimile si, in afara de stratul proaspat deomat, nimic nu mai amintea de viscolul care pana in urma cu cateva ore bantuise regiunile.

Priveliste larga spre orasele miniere din valea jiului si nelipsita pacla negricioasa de deasupra lor. Acea pacla era aerul infect pe care noi il respiram, zi de zi. Daca aici, in mijlocul muntilor, deasupra acestor orasele mici si cu trafic redus, exista atata poluare, m-am ingrozit la gandul cum arata atmosfera de deasupra marilor orase. Priveam spre acea lume, spre agitatia oarasului si nimic nu ma atragea intr-acolo. Lume ain care traim a luat-o razna: se degradeaza, totul in jur se distruge, adevarata frumusete a vietii nu mai este vazuta, sufletele oamenilor sunt moarte iar vietile lor ruine.

Inainte de a cobora, nu am vrut sa ratez aceste privelisti si am urcat singur pana sus, dincolo de releu, pt a admira si varful Carja in toata splendoarea lui. Melancolic, am privit spre creasta spre care dorinta noastra de aventura si de gasire a libertatii ne impinsese in urma cu doua zile. Ce linistit parea acum totul, acolo sus, in stralucirea limpede a soarelui, reflectata in zapada. Nu pot sa-mi inchipui ce s-a intamplat, de ce pozele facute spre Paringul Mare si spre Carja nu au iesit pe film, insa ma multumesc si cu amintirea clipei cand mi-am luat ramas bun de la strajerul acestor locuri - varful Paringul Mic, nu pentru mult timp.

Cand m-am intors, erau cu totii gata de plecare. Am hotarat sa mergem pe jos pana in Petrosani. Ne-am luat ramas bun de la cabanier ca de la un bun prieten, cu convingerea ferma ca vom reveni. Si, de atunci si pana acum, am mai revenit de 3 ori.

Am pornit prin zapada proaspata si rece, la vale, admirand inegalabila priveliste ce se infatisa ochilor nostrii avizi de frumuseti. Coboram prin zapada ce uneori ne ajungea pana la brau. Priveam jos, la valea Jiului, si vedeam acoperisurile caselor ce ascundeau oameni si vietile lor. Si treptat, cu cat  inaintam mai mult si cu cat ma prindea mai tare si mai straniu privitul in jos peste acoperisuri si strazi si peste banalitatea fiecarei zile, aparea tot mai des, sfios si dureros, sentimentul ca eu sunt doar un observator si ca lumea indepartata de mine asteapta poate ca eu sa dezgrop o parte a comorilor ei, sa ridic valul accidentalului si al banalitatii si sa eternizez ceea ce am descoperit prin puterea poeziei, salvandu-l de la pieire.

Am ajuns si in Petrosani, pe drum neuitand sa ne amuzam pe seama uneia din fetele venite de vineri, care era in pantaloni de piele, cu o caciula de vulpe in cap si cu un fular dat peste caciula. Ne-am zis ca asta e noua generatie de costumatie pt munte. Pe tren, glumele si povestile au continuat. Anca, din pacate, avea dureri la genunchiul la care se lovise. Prietenul celei cu caciula de vulpe, era cam de o seama cu mine si era preot. A povestit multe povesti amuzante cu intamplari din viata diferitilor preoti. Era haios si nu parea cu nimic mai deosebit decat noi, ca sa merite titulatura de "ales" al lui Dumnezeu pt a mijloci comunicarea dintre noi si divinitate. Nu era cu nimic mai sfant decat noi, ba poate chiar mai putin patruns de spirit si totusi multi oameni "isi lasa sufletele in seama lui", deoarece ei nu stiu ce sa faca cu ele!

Am ajuns in Craiova cu convingerea ca la temelia prieteniei noastre (eu, Anca, Ovidiu si Mihai) s-a mai pus o caramida.

Sper ca dimensiunea acestui jurnal nu va speria prea multi cititori si ca vor exista si persoane care sa-l citeasca pana la capat. Prin aceste randuri, care cer putin timp (atat de pretios pt unii) pt a fi citite, doresc sa fac apropiata si iubita oamenilor de azi larga si muta viata a naturii. Mi-ar placea sa reusesc sa-i invat sa asculte bataile inimii pamantului, sa ia parte la viata intregului, sa nu uite in miscarea sortii lor mici ca noi nu suntem zei si nici nu suntem facuti de noi insine, ci suntem copii si parti ale pamantului si ale intregului cosmic. Vreau sa le amintesc ca insesi cantecele poetilor si visele noptilor noastre si de asemenea muntii, vinturile, marile, norii calatori si furtunile sunt simboluri si purtatori ai melancoliei, care-si odihnesc aripile intre cer si pamant si al caror scop este de a ne face sa dobandim constiinta neindoielnica despre dreptul de cetatean  si despre nemurirea oricarui traitor.  Samburele cel mai dinlauntru al fiecarei fiinte poarta certitudinea acestui drept, este copilul lui Dumnezeu si se odihneste fara teama in sanul vesniciei. Dar tot ce este rau, bolnav, corupt si pe care-l purtam in noi se opune si crede in moarte.

In iubirea naturii se gasesc izvoarele bucuriei si curentii vietii. Incerc sa predic (daca-mi permiteti sa ma exprim asa) oamenilor, arta de a privi, de a se plimba si de a se bucura, placerea pt cele prezente. Vreau sa las sa le vorbeasca muntii intr-o limba ademenitoare si puternica, si mi-as dori sa reusesc sa-i constrang pe oameni sa vada ce nemasurat de multipla si activa viata infloreste si izvoraste zilnic in afara caselor lor. Vreau sa fac ca ei sa se rusineze ca stiu mai multe despre razboaiele straine, despre moda, barfa, literatura si arta, decat despre diminetile pline de lumina si racoare, decat despre primavara care isi dezlantuie avanturile sale in afara oraselor, decat despre raul care curge pe sub podurile lor, si decat despre padurile si minunatele campii prin care alearga trenurile.

Vreau sa povestesc oamenilor ce catuse de aur ale unor placeri de neuitat am gasit in aceasta lume eu, singuraticul, si cum tot ceea ce am descoperit aici, m-a facut sa devin cel ce sunt astazi. Eu, care in urma cu 5 ani, nu aveam decat un singur prieten si o existenta stearsa, odata cu descoperirea muntelui, am descoperit si izvoarele bucuriei si am fost prins in valtoarea curentilor vietii, incat azi am ce povesti cat altii intr-o viata intreaga (si nu numai intamplari in mijlocul muntilor, pt ca muntele m-a invatat bucuria de a trai, oriunde m-as afla) si bucuria de a avea prieteni si amici in toate zonele tarii, si un grup de prieteni adevarati alaturi de mine, mai mare decat as fi putut eu visa vreodata (si pot spune ca am fost un veritabil visator, traind doar din vise, fara a ma gandi vreodata ca ceea ce traiam in vise as fi putut trai si in realitate - asta pana am pus prima data piciorul pe munte, binecuvantata fie acea zi!).

Imi doresc ca cei care poate sunt mai norocosi si mai voiosi ca mine, sa descopere lumea cu bucurii inca mai mari.

Sper sa-i invat pe oameni sa fie adevarati frati cu tot ce este viu, sa fie atat deplini de iubire, incat sa nu se mai teama nici de suferinta, nici de moarte, ci sa le primeasca precum pe niste surori, serios si frateste, daca vin spre ei.

Inchei aici cu cuvintele prietenului meu, Ovidiu:

"Sa traim pana cand ne-o ierta Dumnezeu"

Claudiu Craciun

20 august 2005