În vara aceasta, ne-am propus să revedem câteva din staţiunile şi locurile cu un însemnat potenţial turistic, situate în estul Transilvaniei şi în zona de confluenţă cu Moldova; am hotărât să începem periplul nostru la început de august, după ce vremea ploioasă şi capricioasă s-a mai domolit.

Prima escală am făcut-o la Tuşnad-Băi (Tusnádfürdő - cum zic localnicii, predominant maghiari), după o călătorie de 6 ore cu trenul din Bucureşti, cu schimbare în Braşov. Revăzută după 15 ani, staţiunea de la poalele munţilor Harghita, ca multe alte locuri emblematice ale turismului românesc de altădată, s-a degradat vizibil: multe din vilele "elveţiene" de odinioară, faimoase prin arhitectură şi condiţii de cazare, au ajuns, astăzi, ruine, conferind un aspect nu tocmai plăcut staţiunii. Singurele construcţii noi, moderne, sunt casele localnicilor şi clădirile Poştei, Romtelecom şi CEC. Patrimoniul balnear-turistic se află în "cădere liberă" prin dispariţia unor obiective care asigurau, cu ceva timp în urmă, agrementul turiştilor: vestitul lac Ciucaş din centru, care putea fi admirat şi din tren, emblema staţiunii, nu mai există, fiind secat.

Cazarea în Băile Tuşnad este pentru toate buzunarele, de la hotelurile care au bază de tratament şi pensiunile de 2-3 stele, până la oferta avantajoasă a localnicilor (2-300.000 lei/cameră dublă cu acces la baie cu apă caldă), unde te poţi simţi în voie şi poţi mânca produse proaspete de ţară.

Unul din punctele de atracţie din staţiune şi, poate, cel mai important, este camping-ul Univers, aflat la 1 km distanţă, pe celălalt mal al Oltului. Aici, într-un cadru natural deosebit, sunt amenajate o mulţime de construcţii originale şi cochete, cu aspect rustic, având diferite grade de confort: de la căsuţe simple cu 2 paturi, la căsuţe gen apartament dotate cu instalaţii sanitare, sau bungalow-uri pentru familii mai numeroase. Aflate la doi paşi de apele Oltului, terasele oferă servicii de calitate, cu muzică discretă (live) şi mâncare bună, totul - înr-o ambianţă tinerească, de bun gust.

Posibilităţile de turism montan pe care le oferă staţiunea de pe malul Oltului sunt drumeţiile prin pădure, până la stâncile din apropiere cu numeroase puncte de belvedere (de la camping-ul Univers am urcat până la Stânca Şoimilor situată la 850 m), excursiile la cabana şi lacul de origine vulcanică Sf. Ana (din apropierea izvoarelor 3 şi 4 am parcurs 3 ore în urcuş susţinut pe masivul Ciomadul Mare până la cele două obiective turistice amplasate într-un cadru natural superb, vizitate mai ales de cetăţenii din Ungaria, prezenţi aici în număr foarte mare) sau la minuscula staţiune Bálványos, situată la 20 km de Tuşnad, pe versantul sudic al munţilor Bodoc, unde există o peşteră de sulf.

La Tuşnad am întâlnit, vara aceasta, pe lângă vârstnicii aflaţi la tratament, care beneficiază de mofete şi izvoare minerale, şi turişti tineri, aflaţi în trecere spre alte zone turistice, dornici să cunoască împrejurimile harghitene.

Următoarea etapă a călătoriei noastre a fost staţiunea Lacu Roşu de la poalele Suhardului. Am ajuns aici venind dinspre Izvorul Mureşului (unde am făcut popas ca să admirăm priveliştea şi vilele localnicilor), trecând prin Gheorgheni şi zonele împădurite din jur, cu multe cabane şi locuri de camping. Intenţia noastră era să ajungem în Lacu Roşu traversând creasta Haşmaşului Mare, dar am renunţat, în cele din urmă (rămânând cu regretul în suflet), la gândul că Hăghimaşul este un munte puţin circulat (cu marcaje proaste, cu câini şi ciobani) care ar putea ascunde pericole.

Se poate găsi în Lacu Roşu cazare ieftină (80.000/pers. la căsuţe) sau scumpă (600.000 camera dublă la hotel), după bugetul fiecăruia. Noi ne-am instalat acceptabil la "Vila Andrei" (150.000/pers.) şi, vreme de 2 zile, am făcut traseele din zonă. Am urcat, mai întâi, pe vf. Suhardul Mic - 1340 m. Din camping-ul Turist se urcă lejer o oră şi jumătate până sub stâncării, trecând prin pajiştile cu fâneţe ale localnicilor din şaua Suhardului, apoi prin pădure, până pe vârful stâncos cu mai multe puncte de belvedere, de unde se pot admira panorama staţiunii cu împrejurimile sale, prelungirile Haşmaşului Mare, iar în partea opusă - silueta impresionantă a stâncii Bardosului şi, la orizont, crestele Ceahlăului. După revenirea în şaua Suhardului, am coborât în valea Cupeşului, trecând prin frumoasele chei cu acelaţi nume pe drumul forestier ce dă în şoseaua naţională, apoi, bineînţeles, am parcurs vestitele chei ale Bicazului, de o frumuseţe sălbatică prin versanţii foarte abrupţi, la poalele cărora, micii comercianţi şi-au stabilit tarabele cu suveniruri artizanale.

În staţiunea Lacu Roşu, posibilităţile de agrement sunt puţine: plimbările cu barca pe lac (60.000 lei o jumătate de oră, se asigură veste de salvare), printre cioturi de copaci şi raţe sălbatice foarte prietenoase, sau deplasările în jurul lacului, pe o potecă marcată (aprox. 2 ore), ori plimbarea lejeră până la un schit de călugări.

Afluenţa turiştilor aici este considerabilă, atât românii cât şi străinii poposind în zonă pentru a se recrea fie la terasele din jurul debarcaderului, fie optând pentru mountain-biking prin întortocheatele chei din împrejurimi; dar pentru cei mai mulţi, Lacu Roşu constituie numai un punct de tranzit.

Plecând din staţiunea Lacu Roşu spre Bicaz, apoi înconjurând lacul Izvorul Muntelui pe la baraj, trecând prin Potoci şi Poiana Largului, am ajuns la Durău, principala poartă de intrare în masivul Ceahlău. Fiindcă aici, preţurile la cazare erau ridicate, am ales să stăm la localnicii dintr-un sat învecinat - Grinţieş - în aşteptarea timpului favorabil ascensiunii pe munte; până acum, vremea ne-a "răsfăţat", având parte de o singură aversă de ploaie, scurtă dar consistentă, în Durău.

După o binefăcătoare cură de produse naturale specifice mediului rural, ne-am deplasat iarăşi în Durău, şi-am pornit pe "poteca Duruitoarei", pătrunzând în Parcul Naţional Ceahlău (declarat Rezervaţie complexă), după achitarea taxei de 30.000 lei/pers. Urmând marcajul cu cruce roşie, am urcat constant vreo două ore până la cascada Duruitoarea, spectaculoasă în felul ei, cu căderi de apă ţâşnind zgomotos, de la 30 m, în jgheaburile impresionante. Drumul se continuă prin stânga cascadei, pe scăriţe asigurate cu balustrade de lemn, traseul devenind destul de dificil pe alocuri, din cauza umezelii care se păstrează aici şi care face ca poteca să fie foarte alunecoasă (de altfel, în acest loc, cu câteva zile în urmă, o clipă de neatenţie i-a fost fatală unei tinere bucureştence de 24 ani). "Poliţa cu ariniş" (1555 m) e un binevenit loc de popas înaintea ascensiunii ultimilor 200 m până pe platoul Piciorului Şchiop de unde se vede schitul de pe Ceahlău. Odată ajunşi în golul alpin, pe culmea Ghedeonului, priveliştea e largă, lăsând să se vadă în zare formaţiuni stâncoase caracteristice zonei înalte. Panourile ne avertizează la tot pasul că e interzis accesul în unele porţiuni din rezervaţie, aşa încât, trecând pe lângă Piatra Lăcrimată, ţinem poteca până la cabana Dochia (1790 m), plină de turişti, mai ales în week-end. Cazarea e convenabilă (110.000 lei/pers. în camere de 4 paturi cu baie şi 100.000 lei în dormitoare comune), mâncarea - acceptabilă iar ambianţa - plăcută, civilizată, toţi cei sosiţi aici fiind oameni "de munte". După ce ne-am schimbat şi ne-am lăsat bagajele în cameră, am pornit să vizităm împrejurimile - schitul de aici, ridicat în urmă cu 10 ani, odihnindu-ne apoi pe stâncile din apropierea vârfului Lespezi, de unde mâncăm afine în voie şi admirăm în zare alte formaţiuni stâncoase: Turnul lui Budu, Detunatele, Piatra cu Apă.

Spre marea noastră dezamăgire, salvamontiştii de la Dochia ne-au anunţat că accesul pe Ocolaşul Mare, inclusiv traseul în circuit, pe brână şi hornuri - punctul forte al turei noastre pe Ceahlău - este interzis în lipsa unei autorizaţii de la Academia Română. Aşa stând lucrurile, a doua zi, am urmat un traseu "oficial" - "Drumul lui Baciu" - care, trecând peste vf. Lespezi şi pe lângă cabana meteo, ne-a condus, după o jumătate de oră, la baza piramidei vârfului Toaca. Fiind o zi însorită dar cu vânt destul de tare, am început escaladarea celor peste 400 de trepte ale scăriţei către staţia meteo. Pe măsură ce înaintam, vântul se înteţea, suflând foarte tare pe versantul opus; în plus, scăriţa fiind foarte degradată (lipsesc multe trepte şi chiar porţiuni întregi), am fost nevoiţi să folosim poteca înierbată care o însoţeşte. O dată sosiţi pe vârf, am escaladat stânca ce marchează cota 1900, ţinîndu-ne cu amândouă mâinile ca să nu ne "zboare" rafalele vântului turbat, după care am înconjurat platforma staţiei pentru a privi în cele patru zări. Spectacolul era măreţ, ne simţeam puternici şi fericiţi. În ciuda vizibilităţii mai reduse, am putut distinge coada lacului de acumulare Izvorul Muntelui (secat în mare parte) cu salba de localităţi de pe malurile sale, şi viaductul de la Poiana Largului; deasupra lacului, munţii Stânişoarei, spre S-V, munţii Haşmaş iar spre N-V, staţiunea Durău, satul Ceahlău şi, în depărtare, munţii Bistriţei. Din discuţia cu cel care era de serviciu la staţia meteo, am aflat că în zilele senine de iarnă  se pot vedea Pietrosul Călimanilor, Rarăul, oraşul Iaşi şi chiar Bucegii şi Făgăraşii.

După coborârea de pe Toaca, traseul nostru a continuat pe lângă stâncile Panaghia, Piatra Lată, Căciula Dorobanţului, apoi, pe poteca flancată de zmeuriş, am ajuns la cabana Fântânele (la fel de civilizată ca şi Dochia), şi, de aici, în 45 min., în staţiunea Durău. După refacerea forţelor la o terasă şi după vizitarea schitului Durău, am ajuns la gazda noastră din Grinţieş, urmând ca, a doua zi, să mergem la Borsec, aflat la 40 km spre Topliţa.

Trecând prin frumoasele localităţi din zona Borsecului (Bradu, Tulgheş), am ajuns în staţiunea denumită, odinioară, "Perla Harghitei". Astăzi, e un loc părăginit de-a dreptul şi doar izvoarele minerale şi cadrul natural pitoresc mai atrag câţiva turişti. Există puţine posibilităţi de itinerarii mai interesante: spre vf. Făget (1 1/2 ore) şi spre Peştera Urşilor şi Peştera cu Gheaţă (1/2 ore) - trasee lejere prin pădure, "presărate" cu băncuţe şi poieni îmbietoare.

În momentul sosirii noastre aici, se aflau în plină desfăşurare Zilele Borsecului - manifestare tradiţională, marcând anul acesta 50 de ani de existenţă a oraşului - sărbătorite într-o poiană, în stil câmpenesc, cu jocuri de voie bună, muzică populară, de fanfară, manele şi disco, alături de bere, mici şi gulaş la ceaun care se servea pe gratis.

Întorşi în Grinţieş, ne-am luat rămas bun de la gazda noastră după frumoasele zile petrecute aici, şi, îmbarcaţi într-un microbuz, trecem prin Pipirig-ul lui Creangă şi Vânătorii lui Sadoveanu, salutăm din mers Cetatea Neamţului şi ajungem, după câteva ore, la Iaşi, unde ne aşteptau rudele noastre. După câteva zile de odihnă activă, cu plimbări prin parcul Copoului dar şi cu puţin "management" la afacerea cu zacuscă şi magiun, şi după o partidă de pescuit pe lacul Dorobanţu, plin de peşti "isteţi" care n-au muşcat nici măcar o dată din râmele pregătite, ne-am întors în Bucureşti (zilele de concediu fiind pe sfârşite), cu gândul la farmecul viitoarelor excursii din toamna care se apropie.

                                             Adina şi Bogdan Baranovschi