Alpinet Hărți Montane Ghid Turistic Cluburi Montane IIC Salvamont
   Caută      site găzduit gratuit de Alpinet.org - ghidul tău montan   
Prin văile nordice ale Coștilei, 28 august 2010
Postat de: Mircea Ordean in de-ale lui mircea ordean

DSCF0045

Cum lucrurile în viață nu sînt neapărat ca în manuale, unde scara evoluției alpine punctează întîi mers pe văi, apoi țancuri și pereți, colegul Cezar Jipa nu apucase să parcurgă altminteri clasica vale a Mălinului. Și voia să-și completeze această lacună... Subsemnatul a trecut de nenumărate ori pe acolo, dar și-a zis că poate lega o asemenea tură de o ieșire prin bazinul Văii Urzicii, mai exact partea superioară a acesteia.

Dar, în goana după mai bine, după un timp am început să meditez la variante ale posibilului drum, care sau ivit repede mai ales cînd Cezar a pomenit vag de un pasaj al unei cărți Kargel, unde se pomenea de un drum umblat de vînători... Am bănuit a fi vorba de poteca numită uneori Brîul Caprelor, care se abate din sfertul doi al Mălinului (între confluența cu Valea Colților și aceea cu Scorușii) către nord, prin poiana numită a Mălinului, apoi peste Valea Verde pînă în firul Văii Seci a Coștilei. Din start, varianta risca să sufere și ea modificări, că așa-s tipii nu tocmai fermi, mai ales într-o zonă de abrupt cu destule tentații...

După un mers pe Gîlma unde locomotiva Cezar și-a lăsat deseori mult în urmă colegul, am ajuns în Poiana Coștilei. Soare, cald, verde, frumos... Cum ce-i plăcut îngrașă ori nu ține mult, am asudat apoi teribil pe Vîlcelul Poieniței, cunoscuta avriantă de ocol a neplăcutelor și cam inaccesibilelor săritori din Mălinul inferior. E de notat că aici avusesem în calcul și Vîlcelul zis al lui Teodoru, aflat între Vîlcelul Poieniței și pomenita zonă măliniană, dar am abandonat ideea, din motive pur psihice: mai ales acea oră vîlcelul T. (cu expunere solid nordică) părea să fie în umbra rece a dimineții, plus că, parcurgnîdu-l rar, (îmi) păstra un aer de necunoscut ce risca să-mi consume din cheful pentru zone cam străine... Nu știu cum sună asta, dar cel puțin psihicul meu are o cantitate limitată de dor înfruntat necunoscut (ori pe aproape...). Și nu țin să irit acel depozit interior, căci nu țin să parcurg cu nechef (cu disconfort mai mult sau mai puțin, adică...) vreo zonă alpină.

(Șaua de obîrșie a Vîlcelului lui Teodoru este străjuită de brazi și un pic în dreapta..)

DSCF0004

După canonitul pe „”Vîlceaua Coștilei” (cum apare ea în niște scrise vechi-vechi de care voi mai pomeni), ajunserăm în șeuța de deasupra Mălinului, unde scapă sub noi Hornul Pămîntos. Că veni vorba, șaua se numește a Poieniței, dar ideea poate deruta, deoarece vîlcelul cu acest nume a cotit ceva mai la vale spre sud și îl așteaptă un parcurs destul de lung către zona vîrfului Santinelei Văii Cerbului – unde își are obîrșia.

În șa unde ajunserăm ne-a ajuns curînd din urmă un tip. Ne-a măsurat din ochi și ne-a întrebat dacă vrem să-l luăm alături de noi în tură. L-am măsurat și noi din privire și ceva ne-a spus că omul corespunde drumului ales, teoretic cu o singură săritoare. Noul amic s-a prezentat, Eugen Horjea, din Cîmpina după domiciliu. Ceva mai tînăr decît noi, dar trădînd o vîrstă spirituală apropiată. Nici construcția psihică nu avea să se dovedească mult diferită, chit că nu identică...

Din comoditate, ne-am ajutat de frînghia lui Eugen la pasajul superior al Hornului Pămîntos, de-a lungul căruia subsemnatul avea săs e lămurească apoi (după destui ani) de ce i se spune Pămîntos, chit că la prima vedere stînca pare să-i fie principală caracteristică: are un grohotiș fin (și incomod) în locurile unde pășește vizitatorul...

DSCF0001

O dată ajuns jos, în ton probabil cu zisa despre mintea din urmă a românului, mi-am spus că, datorită diferenței de nivel coborîtă teoretic inutil (nu va fi singura a zilei...), parcă e mai sănătos de venit prin Teodoru, cu parcurs strict ascendent.

Am pornit apoi pe Mălin în sus, vegheați din cer de un soare puternic, însă suficient de înclinat spre echinocțiu pentru a crea umbre grele în locurile unde nu pătrundea. Din spate se tot auzeau voci, despre care Eugen ne-a lămurit că îi cuprindea, între alții, pe un cunoscut himalayst și pe un fost premier (de guvern, nu de tobe). Aceștia au preferat să coboare în vale prin Hornul zis cîndva La Scară, care duce mai ușor în Valea Colților cea vizată de ei.

DSCF0006

În zicea la Scară întrucît se pare că avea, hăt demult, niște trepte fixate pe un trunchi de arbore, din care iar hăt-demult rămăseseră doar cuiele, pericol pentru turul pantalonilor unor frați Țițeica, de pildă. Apoi prepeleacul a dispărut de tot, nu și numele... Cînd m-am apucat eu de munte, acum ceva decenii, locul din urmă nu era tare umblat, chit că figura pe hărți și ghiduri, dar de cîțiva ani cunoaște circulație deosebită – probabil de cînd există Cupa Mălinului la schi și se caută o ieșire mai comodă decît Pămîntosul, către Poiana Coștilei. Aglomerația (încurajată inclusiv de fixarea unei balustrade la amintita competiție) a dus la eroziunea în mare parte a locului – dar nu o să mă apuc acum să țin lecții aiurea despre protecția muntelui șamd.

Grupul acelora a luat-o pe Valea Colților, în vreme ce noi am abordat săritoarea zisă Mare din Mălin. Am găsit aici o cordelină agățată de un piton, pentru ajutor, dar eu cel puțin am căutat să nu apelez la ea, ca să știu cîți bani de cățărător fac pentru acea zi... Într-o atmosferă tare plăcută, caracterizată și prin liniște, am ajuns deasupra obstacolului.

DSCF0007

DSCF0005

În continuare, am parcurs o zonă plăcută, care mai sus primește din stînga o trecere către o porțiune bogat înjnepenită. Ca să mă dau deștept, am informat că înaintașii noștri – temători de săritoarea astăzi joacă – ieșeau aici către Valea Colților, pe bolovanii căreia ajungeau la Scară. Am mers și eu de curozitate pe acolo cîndva, dar e indiscutabil mai obositor decît continuarea în jos pe Mălin, pînă la Cotitură.

Nu mult mai sus, în dreapta se ivește vizual o rampă cu vegetație, care conduce într-o mică șa. Am luat-o într-acolo.

DSCF0008

Din șa, am realizat că nu dientificasem (pentru o descriere precum aceasta) vreun reper în Mălin, dar l-am găsit iute, în persoana unui horn crunt ce cobora pe versantul opus. Am zăbovit cu ochii la acesta, datorită deformației de a investiga – fie și de la depărtare – dacă e fezabil...

DSCF0009

Parcă are ceva tare dificil în partea superioară, dar mai interesant mi s-a părut să descopăr în el văgăuna tatonată cîndva de sus, mai exact pe cînd căutam o cale de a evita în coborîre canionul cu săritori (de sub strunga Măgarului) al Văii Colților. Cu speranța că nu plictisesc cetitoriul jurnalului de față, într-un martie și cu coada pioletului ruptă – eram în epoca celor cu corp din lemna, da!, a existat o așa epocă! – am ieșit la stînga/vest de zona neplăcută, unde m-au întîmpinat un horn bîldîbîc (nu i se ghicea avalul mai depărtat) și, în dreapta acestuia, o față cvasiverticală cu ceva arbuști din cînd în cînd. Cu opțiuni limitate, am ales ultima zonă, unde nu aș fi avut probleme dacă a mea cordelină nu se încurca precum proasta pe undeva, alegîndu-mă cu ceva emoții.

Eee, cum spuneam, acum, la 2010, realizez că hornul cel vîj de sus este cel care sfîrșește în fața trecerii spre Poiana Mălinului. Bineînțeles că nu e recomandat un rapel pe acolo, dar pentru cei obligați vreodată la aceasta menționez că e onorabil, chit că duce pe undeva peste o surplombă. Să fie vreo trei rapeluri?

(În același timp, punctul atins pe Mălin adăpostește îndeobște zăpadă pînă tîrziu în vară.)

Din șaua atinsă de noi am mers în partea opusă, spre nord. Aici te așteaptă o deschidere largă, cu balamuc de verdeață, mai ales în miezul verii (acum era nițel pălită).

DSCF0010

Din dorința de a reda natura locului am pozat aici una alta plante...

DSCF0011

DSCF0013

DSCF0014

Nu știu despre ce să vorbesc mai întîi, legat de acest loc...

Primul ochi mi-a fugit aici în amonte, unde scrie la ghid și la logică că ar trebui să fie o altă variantă a parcurgerii Văii Mălinului. Căci aceiași distinși confrați antebelici se fereau nu doar de Săritoarea Mare a acesteia, dar și de aceea aflată în amonte, cam la gura văii numită mai tîrziu (1934) a Hornului. Și scriu ei c-o luau prin Poiana Mălinului, pentru a reveni acolo în valea-mamă, din care ieșeau iute pe calea amintită de mine spre hornul La Scară.

Este o chestie la care-s departe de a-i fi dat de cap (cum ar dori vanitatea...). Din Mălin, de deasupra, am mirosit eu o ieșire spre stînga, destul de la cucurigu, dar nu am avut puterea de a lăsa comoditatea drumului știut (mai ales spre seară, cu gîndul la ora trenului...) pentru așa ceva. Idem la nu foarte desele-mi mergeri prin Poiana Mălin, nu-ți vine s-o iei hodoronc-tronc în sus, mai ales cînd ai țintă a zilei vreun Colț Mălin, să spunem. Un așa nechef sporește cînd, în timp, afli că versantul vecin celui vizat, spre dreapta, devine excesiv de dur mai sus (lucru aflat pe cînd zici că vei prinde pe acolo o trecere cît mai sus, în dreapta, spre Valea Verde).

Așa că am rămas pînă azi fără coledziul științei despre acea variantă – parcursă între altele de Nicolae Bogdan, „năluca” zonei și nu numai a ei (ghidat de călăuza Butmăloi și alții asemenea)...

Nicolae_Bogdan

Tot pe aici, ca minte fără altă treabă, am realizat că a trecut fix o sută de ani de la articolul lui Bogdan „Ascensiunea muntelui Coștila”, unde relatează inclusiv trecerea prin locurile unde am ajuns eu cu descrierea aici. Faptul nu ar fi nemaipomenit dacă, după opinia mea, este prima descriere serioasă a unui drum în abruptul Bucegilor, asta dacă nu cumva o exista în Anuarele SKV-ului transilvan o alta (neștiind germană, nu pot emite vreo opinie).

1_21

(Vezi textul la http://mirceaordean.blogspot.com/2010/08/articol-de-nicolae-bogdan-1910.html, preluat de pe www.mielu.ro

Și aici ajung la alt simțămînt generat subsemnatului de loc...

Aș minți să spun că pe munte ne ia maximul de sentimente, legat de coclaurii dragi nouă. Asta se întîmplă mai ales acasă, cînd fricile (există), cheful uman de a fi la adăpost au scăzut... Dar acolo, în zona Poiana Mălinului, am trăit totuși o senzație aparte, de trecere printr-un tărîm deosebit. Ceva din zăcămîntul uman care l-a împins cndva pe un Nestor Urechia să-și zămislească povești cu cercetași, dar mai ales cu Zîne...

9_urechia

Simțămîntul se lasă sondat rațional și e legat de un loc mai puțin umblat de om... Știți că forfota Pieței Unirii din București, de pildă, nu va genera niciodată versuri. Există niște reguli de neevitat pentru așa ceva... Doar misterul naște mister și dor de l’au délà (îmi fuge mintea aici la piesa Gaițele, cu pluralul năstrușnic de acolo, odelele). Deci rar parcurs de om, apoi sentimentul că merseră pe acolo înaintași cvasizeificați (inconștientul adoră asemenea faceri), cărora li se adaugă – aparent neașteptat – acea stare decurgînd din faptul că ai mai fost pe acolo, dar suficient de demult pentru a crea o delicioasă nesigranță în minte. Poate știți sentmentul. Dacă pui și un dram de nesiguranță a deplasării (voi arăta de ce), amalgamul lui a te simți ciudat, poetic e gata.

Starea părea să se îngemăneze cu Poiana Mălinului (voi trece aici inclusiv malul opus al Văii Verzi, la baza Colțului... Prăpădit), dar și cu poteca plină de istorie – vă jur că nu cad aici în gargarism, des întîlnit în fața tastaturii și mai rar pe teren – spre vecina Seacă a Coștilei. În termeni tehnici, asemenea putinței de a recepta netul, locul vrăjit avea acoperire inclusiv în partea din aval, inferioară a Văii Verzi, dar și a ceea ce se numește vîlcelul Poienii Mălinului.

DSCF0015

Căci poiana cu pricina este tributară și ea, hidrologic, cuiva. Mai exact unui fir care se duce chitit spre est. Arată frumos, talvegul domol inițial fiind completat vizual de un țanc crăpat, undeva nițel în stînga ei. Memoria nu-l reținuse, din turele anterioare, așa că mintea – deseori vanitoasă - s-a pus înciudată în lucru, de unde naiba a apărut, cum de nu-l știu io!?. Îl voi revedea seara, din poteca Văii Cerbului, constatînd că flancheză pe stînga (geografică) Mălinului, dar străjuiește totodată și vecina Vale Verde, în duet cu nu mai puțin zvelta Santinelă a spintecăturii cu pricina.

Colțul cel crăpat la creștet nu are vreun nume, ba parcă nici nu e pomenit în descrieri (ho, că nu vreau statuie pentru astă premieră!).

Cezar are dubii pe aici că scoaca cea frumoasă e așa și mai jos, dar ca unul care s-a nimerit pe acolo îl asigur că e de treabă pînă la întîlnirea cu Mălinul-inferior-de-tot. Plăcerea se plătește totuși, cu ceva rapeluri pe valea-mamă, chestie după care nu te prea omori la finalul zilei...

Bon.

DSCF0016

Teoretic, în timp învățasem că dacă vrei să te duci spre „Brîul Caprelor”, legătura la acest nivel între Verde și Seacă (W. Kargel o prelungește zic eu inexact pe malul stîng suind al văii din urmă), e de coborît ceva. Memoria montaniardului nefiind însă atît de exactă pe cît și-ar dori acesta, m-a răpit iluzia că nu e mult de coborît (ceea ce însemna tot pe atît de urcat aparent aiurea ulterior). Or era, mai exact doar la vreo 50 diferență de nivel puteai trece cu pasul în firul Văii Verzi. Chestia era incomodă și datorită luptei cu vegetația de pe aici, ce-i drept redusă – după cum spuneam – față de glorioasele zile ale unui iulie...

În Verde, liniște. DSCF0017

Plăcut. Tărîm Urechia. M-a scuturat un pic doar vederea următoarei săritori.

DSCF0018

Mi-o aminteam. Are niște brazi proptiți în negura ei, pe unde coboram cîndva folosind cioturile crengilor de altădată. Odată am făcut excepție acolo, apucînd întru ocolire malul nordic.

Pe moment, continuam să fiu nesigur asupra variantei de continuat: Seaca Coștilei sau Verde? Așa vrea sufletul, să nu poată opta cu una cu două... Verde risca să fie deja scăldată în exces de soare, ceea ce ar fi pus probleme mai ales la obîrșie, unde lupți cu arbuști și alte neamuri ale acestora. E frumoasă pe acolo însă copaia finală, cît și un brîu ce conduce nițel mai jos de finalul VV înspre Seaca Coștilei.

Astă din urmă cale, de la Brîul Caprelor în sus, are avantajul – după o porțiune nițel mai puțin festivă - de a conduce ferm și relativ lesne pînă la capul acelui brîu dinspre Verde. Ce treabă scontam în acel punct? Păi traversare în Vecina de dincolo, Valea Țapului.

Suim, destul de înclinat, pînă în șaua ce veghează acel mal al Verdei.

DSCF0019

DSCF0020

Îmi scocior mintea și opinez că țancul de deasupra noastră este cel Prăpădit (sic), creație a bravului Mihai (Haret, 1884-1940, președinte Turing-Clubul României)), tip glorificat de mulți, dar inventînd cu nonșalanță inclusiv acest toponimic, din locuri pe unde nu le călcase... Locul e frumos, bătut cu ponderațiune de razele soarelui. În partea opusă, descoprim cu mare încîntare un unghi aparte asupra Morarului, respectiv a fundului Văii Cerbului, către pantele Omului. De colea nu este deloc nici Vîrful Țapului, perechea Prăpăditului de pe celălalt mal al Secii.

DSCF0022

DSCF0024

Subsemnatul, privind la muchia ce pleacă spre înălțimi din strunga Vîrfului Țapului (prin această șa brîul continuă pînă în Valea Urzicii), își amintește brusc de spusele unui bun amic și cunoscător al abruptului, Vlad Petrușca...

DSCF0025

... ce tatonase cîndva un avans pe acea coamă. După cum se vede și în poză, există la un moment dat un ceva stîncos și vertical, dar e posibil să existe acolo un horn de vreo 7-8 salvator). Este drept că o ieșire spre altitudinea Brîului cu Jnepeni este o treabă – fie și reușită – doar de palmares, nu de îndemnat și pe alții, căci mai totul e acoperit de jnepeni și atmosfera de galeră a unui avans pe aoclo este previzibilă.

În fine optez... „Verdea, bre!”

Socoteala de acasă, a memoriei, fu însă una... Ne chinuim binișor prin coclauri înclinate dar cu vegetație, la care mi se adaugă și ceva vinovăție că uite pe unde mi-am băgat tovarășii - jos îl vedeți pe Cezar într-o neașteptată copaie, unde-i gata să-și piardă nelipsitul prosop!

DSCF0026

Dăm pe undeva de o chestie expusă pe unde Cezar trece precum un fluture peste ape (chit că lichidul lipsește...), dar eu am rezerve, ba îl îndemn și pe Eugen să nu se aventureze... Mi se va destăinui mai sus supărat pe sine că a evitat acea încercare... Îi explic că, dincolo de suturile perfecționiste în fund, e mai bine așa... Îmi dă prin minte o metaforă destul de sinistră și poate asemenea producții fac și ele parte din viața naostră de montaniard: „Dacă te băgai pe acolo, e posibil ca acum să fi început deja să te răcești...”. Nu am zis-o cu răutate, mă credeți sau ba!

DSCF0030

În fine, ajungem și noi în firul Văii Verzi.

DSCF0031

Este locul unde talvegul reunță la haina stîncoasă în favoarea vegetației, favorizată de aspectul de copaie al porțiunii superioare a traseului. Aici, în dreapta o creastă mai stîncoasă, dincolo de care știu că brîuri altminteri interesante nu conduc nicăieri... În dreapta, o mare de jnepeni...

DSCF0032

Suim prin iarba bogată. Discret, firul bifurcă aici, în două scoace... verzi, inițial cu iarbă, apoi obligînd la strecurare printre arbuști (între care nelipsiții jnepeni). Deși va obliga finalmente la o traversare suplimentară (acolo e hornul final al VV, dar și brîul pe unde voiam să traversem sub acesta spre Seacă), aleg aici scocul din stînga. Asta pentru că acolo îmi aminteam a se găsi o belvedere spre Mălin. O atingem după o vreme și se va dovedi cu priveliști mai frumoase decît îmi aminteam. Oagele Mălinului, colții ridicați deaspra acestora, de la Măgar la ai... Mălinului. De fapt, îs mulțime de amănute care încîntă inima.

DSCF0033

DSCF0035

DSCF0036

(Valea Scorușilor:)

DSCF0037

(Valea Hornului)

Am însă prudenția de a calcula și cum stăm cu consumul de benzină. Căci are și corpul limite, iar drumul propus e abia la jumătate... Energia se cere drămuită, dar viitorul aproiat nu sună bine – privesc în perspectivă –, sub forma traversării crunte prin jnepeni spre muchia Seacă-Țapului.

Nu-mi destăinui aceste calcule colegilor. Pînă una-alta le ofer încă o porțiune neplăcută de jnepeni, către scoaca aferentă hornului final, carele scoacă impune și ea ceva munci.

DSCF0041

Ieșim însă în fine la o muchie (între verde și o largă plus înjnepenită porțiune lată de creastă) cu belvedere ca-n filme. La loc de cinste aici este priveliștea Domului (pardon, a Colțului) Mălinului. Amicii mei uită pe moment de toate.

DSCF0042

DSCF0043

DSCF0044

Ce urmează? Teoretic, un brîu pînă în Seacă.

DSCF0048

Zic astfel pentru că nu l-am călcat cu pasul, doar îl observasem, cîndva. Din muchia atinsă azi nu pare chiar floare la ureche... Cezar o ia aici direct spre el, noi ceștilalți și mai mici alpinicește optăm pentru un ocol. Cu destulă oroare de alt coborîș de recuperat ulterior, pierdem altitudine spre talvegul Secii. Brîul e frumos, dar are și puncte unde necesită atenție, îndeosebi datorită „rulmenților”, acele puncte cu grohotiș prevăzute cu ceva expunere... Ne decurcăm, atent însă la prestația lui Eugen, răspunzător de bunăstarea căruia mă simt... Cezar este ca întotdeauna imperial, nu-și bate capul cu pasajele unde colegii cască bine ochii și... teama. Deși nu l-ai ghici din această tagmă, se oprește des și soarbe din ochi locurile, stare pe care ține s-o prelungească inclusiv prin fotografieri dese.

DSCF0047

DSCF0049

(Privind înapoi:)

DSCF0050

Iată-ne în talvegul Secii. Din Coștila, bineînțeles! „Încotro, Mirceo?” „Păi, la porțiunea aia orizontală de creastă de pe malul opus...” Ca să le trezesc interesul, înaintea unei alte partide de jnepeneală, îi dau numele, „Creasta Viilor Senzații”. Unul dintre colegi are o aparent neașteptată lacună de memorare, căci îmi va cere în cîteva rînduri să-i repet denumirea. Ceva asemănător, că veni vorba, mă paște și pe mine în a reține numele lui Eugen. E indiscutabil un așa-numit act ratat, pe care îl bănui a proveni din tipi cu numele ăsta care m-au indispus în trecut... Unul din ei este Eugen Popescu, fost secretar general și realmente salvator la vremea Clubului Alpin Român – de ce să mint? S-a luat cîndva din senin de mine, iar la așa ceva nu m-am așteptat din partea unui amic... O să ziceți de ce vă plictisesc cu aieste, dar poate asemenea gînduri incontrolabile fac și ele parte din recuzita unui drum pe munte. Unde deseori gîndul se lipește de chestii neașteptate... Nu vi s-a întîmplat să fredonați din senin, interioricește sau nu, vreo melodie? Mie da. Azi de pildă au răbufnit fără să mă întrebe acorduri din clasicul Mărginenu. Nu tocmai reproductibile. Pesemne în acest mod se descărcau și nemulțumiri legate de efortul turei.

Luptă prin jnepeni, în suiș chiar. Urmăm astfel un scoc paralel...

DSCF0051

... dar finalmente iată-ne la creasta cu nume mumos. Nu-mi pot reprima savantlîcurile, relatînd cum se născut toponimicul, acea „Creastă a Viilor Senzații”. Și cît de plăcut o fi fost în biroul autorului, departe de niște locuri pe carenu le-a călcat nici cu privirea (vede de pildă de aici Acele Morarului, la plural și "foarte clar") la vremea cînd o născocea...

DSCF0052

Oră de masă. Care a cărat apă multă, soarbe cu încîntare maximă din lichidul vieții. Din locul atins, priveliștii de excepție a Colțului Mălinului i se adaugă aceea a părții superioare din valea Țapului.

(foto arhivă personală)

____HPIM9534

Mă uit în paralel la amănunte de pe malul opus al Țapului...

DSCF0054

... dar am în minte și acul rezervorului de benzină, de care aminteam. Valabil, să o spun, nu doar la subsemnatul – căci nu țin să-mi duc colegii sleiți spre vreun ambiț personal... Sînt franc și le spun că mai e destul de mers, de urcat – dar fără a face din asta o dramă și nici din ținta zilei (Brîul de sus) ceva obligatoriu...

Ochi la ceas, e cam 1 p.m., telefoane pe la consoarte ori mame, după care luăm brîu spre Țap...

DSCF0055

Deși literatura consacră cingătoarea unde ne aflăm drept Brîul cu Jnepeni, cred că e o mică păcăleală să o consideri strict astfel... De fapt e vorba de una din ramurile BJ, ba chiar una pe care subsemnatul o socotește chiar inferioară. Amănuntul este important, căci poți veni dinspre văile Caprelor și Urzicii, pe linia indiscutabilă a acestui brîu și să trezești cam sus față de ramura „Viilor Senzații”. Teoretic, la nivelul trecerii celei mai comode dinspre Urzică (care trece imediat pe sub prima săritoroaie a sinistrei porțiuni BJ-Brîul Mare) poți socoti ramura principală a Brîului cu Jnepeni – cel puțin ca inevitabilă statistică. Cu totul sînt trei (apud Radu Țițeica, hartă nepublicată) dacă nu patru ramuri ale BJ, ce-i drept nu întotdeauna și peste tot comode.

Ajunși în Țap, după un ochi la porțiune imediat în aval, legată de aventura unor alpiniști interbelici (în aceeași zi, alți patru nu aveau în valea Coștilei bafta echipei Baticu-Șincan), reluăm urcușul.

DSCF0056

DSCF0057

Cu dorința de a vedea mai amplu malul stîng, caut să iau distanță, așa că mă angajez aproape fără să-mi dau seama pe firul drept dintre cele două ce iau naștere aici (cățărătură simplă și frumoasă). Inițial, pe malul observat reperez o padină, pe unde ai atinge doar în urcuș accentuat creasta. Urmează o alta, mai apropiată orizontalei și corespondentă a ramurii principale BJ de care aminteam.

(Privire din amonte:)

DSCF0059

E posibil să existe și o a treia, mai cucurigită și cu puncte de cel puțin atenție.

DSCF0058

Cum am zis, le pomenesc întru statistică...

DSCF0060

Mergem o vreme pe firul din dreapta, care sub o săritoare mai grea ne trimite în vecinul său. Lumea se cațără dezinvoltă, cînd la soare, cînd la umbră. Locul îmi place – ca întotdeauna - foarte mult.

DSCF0065

DSCF0066

Îmi fuge mintea aici la scrisele lui Radu Țițeica, pe cînd puncta mistificarea din scrisele unui coleg: ultimul, luînd comod reprezentarea unei hărți...

... spunea că a urcat cînd pe fir, cînd pe laterale. Ori aici sînt două fire... Nea Radu poate simplifică excesiv cu același prilej, spunînd că se urcă pe coama dintre cele două fire – or deseori aceasta nu e posibil, mai exact în partea inferioară a segmentului...

Uite cu ce îmi bat io capul aici!...

Apare curînd în vedere Fisura (de sus – pentru a nu fi confundată pesemne cu Hornul, din aval, urcat de C. Conteș la 1938) a Țapului, suită cîndva de Niculae Baticu. Căscăm ochii la ea, dîndu-ne cu părerea pe unde or fi punctele delicate.

DSCF0062

DSCF0063

De aici, am deja reflex în a mă aștepta să apară în vedere Dintele dintre Colți. Și apare! Pică parcă din cer, la această înălțime, dar am idee că peste un ceas sau două va fi mult sub noi...

DSCF0067

Pînă una-alta, într-un sfert de ceas sîntem la nivelul său, ba chiar oleacă mai sus – adică în Brîul Mare al Coștilei.

DSCF0069

Pauză de odihnă.

DSCF0071_1

Inclusiv a sufletului, care zburdă peste bazinul Mălinului, de astădată de la circa 2200 m altitudine.

DSCF0070

DSCF0072

DSCF0074

(mai jos, vedere spre Brîul Mare al Coștilei, care suie aici spre Valea Scorușilor...:)

DSCF0076

Păreri („Cercul ăla de pietre de vizavi o fi servit elicopterelor?”), entuziasme, dar și ceva oboseală. Cezar ar vrea să coborîm de aici clasicul Brîu. Ca urmare, doritor să mai deschidem un volum al frumuseții Coștilei (porțiunea pînă la Brîul Ses, apoi ale acestuia...), îl iau cu ușurelul, pînă acceptă să ne însoțească – inițial - pe finala Țapului.

Este vorba de firul NV al acesteia (vecinul SE a luat sfîrșit lîngă muchia pendinte de Mălin). Avem imediat mai sus o săritoare (horn vertical cca 8 metri), pe care maître Cezar o evită prin dreapta, pe niște coaste stîncoase. Asigură apoi calm venirea noastră.

DSCF0078

DSCF0079

Locul, mai ales în soare și sub cer albaaaastruuu, e nemaipomenit. Dificultățile au rămas în urmă, lăsînd loc spre stînga la două brîuri frumușele, dar fără continuare dincolo de creastă. Știam de acest din urmă neajuns, dar nu mă opresc să calc cu pasul unul din ele, cu răsplata unei ferestre interesante și a unei platforme de bivuac pe măsură...

DSCF0082

Nu departe atingem nivelul unde spre NV pleacă, geologic, Brîul de Mijloc.

DSCF0085

Către Mălin, acesta merge cucurigit dar fezabil...

DSCF0090

Către Urzică, alpinistul mediu poate face un număr limitat de metri, cu disconfortul că brîul continuă ulterior onest, fie și cucurigit (pînă în principalul Urzicii chiar, unde ce-i drept, continuarea directă lipsește). Este drept că pasajul poate fi ocolit pe o ramură superioară, care după ce permite un coborîș fie și prudent în Principal, își dă obștescul sfîrșit nu departe.

DSCF0086

Pînă una alta ne aflăm într-o șa frumoasă, mărginită spre NE de un vîrf de țanc, unde stau în soare bolovani plăcuți ochiului... Cezar umblă aici pe clonțanii din jur și cască încîntat ochii. Sunetul care însoșește declanșatorul aparatului său foto se aude des.

DSCF0089

Valea Țapului, aici înierbată și foarte pașnică (în aval perspectiva ei abruptă ne reține mult timp atenția)...

DSCF0098

... mai continuă cîțiva zeci de metri, după care lasă locul Coamei între titani, Mălin-Urzica. Aici, în dreptul ramurii BMj spre Urzică de care aminteam, continuarea urcușului are loc pe un scoc înclinat și destul de înclinat (dar frumooos...).

DSCF0102

DSCF0107

După cca 50 metri ieșim la capătul inferior al domoalei coame M-U.

DSCF0104

E un alt tărîm aici. Dacă spre sud ochiul este atras aici de lancea alb-roșie a releului din vîrful Coștila...

DSCF0100

... în direcție opusă, spre Urzică, locurile aduc acut cu Piatra Craiului, minus culoarea rocii. Parcă ești undeva sub creasta principală a masivului nostru minune.

Ținta ne este ramura Zero a Brîului de sus, identificabil deasupra, la baza unui ultim zid al abruptului (cca 40-50 m diferență nivel de platou, mai exact de o vicleană ramură a Văii Priponului), prin grotele ei delicioase.

DSCF0111

Pînă acolo, o idee mică și fixă mă îndeamnă pervers să văd ce mai face refugiul de tablă din zonă (sic!). Căci așa merge viața, te apuci să urăști pe cineva (eu, la prima vedere anul trecut a "minunăției"), iar apoi sentimentul și se schimbă ușor-ușor... Nu îndrăznesc să-i propun lui Cezar așa ceva, ci doar că ne aștepte cît umblăm creanga, eu și Eugen...

DSCF0114

Mica problemă este că nu mai rețin exact unde-i acel refugiu. Că bîjbîiam eu, neștiind exact de-i vorba de ramura minus 2 ori cea minus 1, asta e una. Dar refugiul în sine e bine pitit, în spatele unui aproape careu de stîncă, pe o distanță pendinte de două fire secundare ale Urzicii (acum le remarc existența!).

DSCF0110

... După ce bîjbîi ceva, cu Eugen la ceva distanță în urma-mi, îl reperez pe Minus 2 și în al doilea vîlcel, cum vii din Coamă. Vedere de sus...:

DSCF0116

Cum am zis, sentimentul este de a fi început să îndrăgești o excrescentă altminteri deloc sănătoasă Corpului...

DSCF0118

DSCF0120

DSCF0121

DSCF0124

Nu par să fi survenit schimbări de anul trecut, cînd l-am găsit prima dată, ba nici frecventat nu pare... Îmi mențin părerea că pare opera unui tip harnic și meseriaș în sine (să cari și să îmbini cele table, stîlpi și altele nu-i de colea...) de la Releu, dar cu probleme în materie de plăcut ochiului... Eugen își dă cu părerea, pe cînd vizităm coclaurul, că e posibil să servească drept adăpost braconierilor/vînătorilor de capre, și-i posibil să fie așa, interiorul cubului de tablă (latură cam 2-2.5 metri) cuprinzînd un scaun desfundat și condiții minime de dormit.

DSCF0130

Lăsăm ciudățenia în țarcu-i natural de piatră și, după ce notez existența unui hățaș la acest nivel pornind spre Principalul Urzicii (e foarte posibil să-l fi călcat, dar nu am întocmit o hartă pînă și precară atunci)...

DSCF0112

... zorim pe muchie spre Cezar.

DSCF0133

Care, în termeni cvasi-Mărgineanu, solisise nițel în așteptarea noastră. Bate nițel vîntul, prilej pentru Eugen de a aminti o prognoză nu tocmai dulce... O luăm pe brîu, în oarece coborîș.

DSCF0138

Grămădiri de bolovani, alături de mai multe grote și de un perete vertical deasupra. Undeva, o coloană de piatră a alunecat interesant din mal și s-a frînt. Încîntat de grote, de loc, rămîn în urmă, cu aparatul de fotografiat deschis, dar avînd grijă să nu cad de pe bolovani.

DSCF0140

DSCF0141

DSCF0144

Vizavi, culmea Morarului suie dincolo de Ace spre Omul. Se aud voci, pe care le vom identifica drept venind din poteca turistică Vf. Caraiman – Ceardac. Primul fir care ne iese în cale este Principalul, cu un punct delicat de vreo 3 metri.

DSCF0149

DSCF0151

Recunosc a mă fi temut de o posibilă cădere aici... Deasupra, la vreo 10 m diferență de nivel, o căldare mică, păzită de verticală din înălțime... Eugen se oferă să mă însoțească, altădată, pe aici... Despre ea vorbește probabil Gheorghe Frim, în prima descriere a văii (Finala Urzicei), pomenind că a ieșit la platou pe un fir din dreapta, probabil pe malul cel drept și fezabil al acesteia...

(dwnld de pe www.mielu.ro)

Buletinul_Alpin___Octombrie_1933_Page_1

Buletinul_Alpin___Octombrie_1933_Page_2

Ieșim în culmea Urzicii-Caprelor.

DSCF0158

Brîul se vede superb în urmă, cum se vede și avalul Urzicii (altminteri toponimic invenție a lui Mihai Haret; Nestor Urechia, care barim trecuse prin zonă, îi spunea Adîncă).

DSCF0161

De o frumusețe aparte, fie și ceva mai domoală (deși oarece hău ne va însoți multă vreme dedesubt) este și traversarea Văii Caprelor...

DSCF0163

iar apoi pe sub crenelurile aferente Văii Priponului.

În copaia ultimei, sumedenie de noi. „Sînt sterpe”, ne lămurește Eugen (un connaisseur) lipsa animalelor de la mulsul zilnic. Panta moale a văii va încuraja apoi amplu comunicarea naostră verbală... În răstimpuri, privesc la malul drept, de unde par să coboare – dinspre Urzică - două ramuri ale Brîului de Mijloc.

DSCF0178

DSCF0179

DSCF0180

Pierdem din altitudine, dar, perseverare diabolicum, reușesc iar să nu mă angajez la un moment dat pe malul stîng. Din acea popreală, Cezar continuă fără probleme, dar fricoșii se întorc și apucă malul opus. În schimb voi repera la fix locul unde iar se iese din vale, către Brîul Priponit, unde treci orizontal din nou în talvegul Văii Priponului. Aici, pe malul opus, ne întîmpină o balustradă nesfîrșită de lanț alb orbitor (de care știam, dintr-o vizotă relativ recentă la Căminul Alpin). Într-adevăr, de acolo a căzut fatal un confrate, la începutul acestui an, dar cred că totuși montarea acelei balustrade este un exces, mai ales din partea unui club alpin... Trec peste faptul că lanțul este foarte posibil să momească spre înstrăinare anumiți semeni de-ai noștri...

Spre locul unde colegii mei și-au lăsat mașinile, la bifurcația potecii de Omul din șoseaua Văii Cerbului. În ciuda oboselii, trioul este destins...

Unul dintre noi va pleca acasă, la Cîmpina, în vreme ce restul montează și – după o necesară masă – trece la somn. Deasupra cerul este senin, între altele lăsînd vederii Carul Mare (pentru un orășean vederea acestuia nu e de colea!), dar și umana Cruce a Eroilor. În relativ scurtă vreme, previziunea lui Eugen se adeverește, pornindu-se ploaia. Petrecăreții din jur nu o iau excesiv în serios, profitînd de o pauză a acesteia, dar o nouă repriză lichidă ne va scuti pe diverse și lumpenproletare piese...

Mica problemă este – pe lîngă un cort fără pretenții... ("Nu am putut pentru ca să știu că va ploua!") – răpăiala nu încetează nici dimineața. Hotărît lucru, s-a schimbat frontul atmosferic. Nici gînd, prin urmare de lălăială plus vizitat amici în Bușteni! Strîngem urgent calabalîcul și purcedem în Scenicul lui Cezar. Nici gînd de matinal ness ori barim de mic dejun! Șoseaua este în schimb liberă.

DSCF0184

DSCF0185

Munții rămîn în urmă...

DSCF0187

DSCF0188

În timpul drumului, pentru a n-a oară nu pricep cum vine asta, radio Europa FM, pentru milioane de români. Ceva îmi sună a nucă în perete.

Muzica de acolo este însă bunicică.

PS

Recomand niște poze ale turei mai bune decît ale mele la:

http://picasaweb.google.com/oldrocker1950/MalinValeaVerdeSeacaCostileiTapuluiBriulDeSusPriponCuMirceaOrdean? feat=content_notification#

O să ziceți c-avem aranjament la periat recoproc, însă realmente observ că Cezar - între altele - imortalizează mai bine ca mine mișcarea. Asta deși aparatul său foto este unul... atașat telefonului!

PS 2

Mi-a tot fugit mintea, redactînd acest material, la o poză din vechime a lui Mihai Gold (Haret), ce-avussem senzația că e luată în locul unde noi, la 2010, am făcut la dreapta ("Suflețel alunecă spre dreapta!", se zicea în "Bietul Ioanide"...) din Mălin spre Poiana omonimă... Nu mai știam unde o văzusem pe net (culmea este că o am undeva și în colecția personală de cărți poștale!), dar am dibuit-o iute.

Am găsit și altele, legate de drumul descris în aceasă postare. Aș fi onorat dacă leația corda atenție...

Ele sînt preluate de pe www.eco-bucegi.eu, și doresc să mulțumesc pe această cale animatorilor săi...

Malin_old_00008

Malin_old_00007

Malin_old_00001

Malin_old_00002

(Apropo de imaginea de mai sus, nu bag mîna în foc, dar îmi pare făcută - cum ziceam - în dreotul trecerii spre Poiana Mălinului. Accept fără ezitare și alte păreri!

Îmi pare bizară lipsa vegetației... Parcă e bărbierită valea, și locul pare totuși în canionul de mijloc al văii, între Cotitură și Poiana la Lespezi.)

Malin_old_00003

(Dacă celelalte imagini erau dinainte de primul război, aceasta e datată 1935... Poate mă ajută cineva s-o poziționez, pe teren...)

Malin_old_00004

Asta e clar sub săritoarea zisă Mare, imediat deasupra confluenței cu Valea Colților!

Malin_old_00005

"Mamă, mîine duminică venim în Sinaia și ne căutăm în parc, după prînz.
Sărutări de mîini!
Traian, 16 iulie, 1905"

Hai s-o localizăm... ce-o fi colțul din stînga? Cel din planul doi pare să fie creasta Priponului...

Malin_old_00006

Poiana Pietrei Pîrlite, în dreptul văilor Caprelor și Priponului, se pare...
ȘI aici, mi se pare aiurea de sterp - de pildă versantul dinspre Moraru din prim plan...

Autor: Mircea Ordean
Vizualizări: 8165, Ultima actualizare: Marți, 31 Aug 2010


Comentariu
Fără foto Cristi Cuțurescu, Miercuri, 1 Sep 2010, 17:20

Multumesc pentru insemnari! Frumoasa vilegiatura alpina!
Pe Valcelul lui Teodoru (Ascuns) am coborat cu mai bine de o luna in urma, sperand ca-l voi indragi ceva mai mult decat pe-al Poienitei, insa nu m-a castigat de simpatizant. Este pamantos, ba nu, nesuferit de pamantos, cu un amestec de grohotis ce te imbie la mersul taraie fund, dar si periculos pentru cei care traiesc "bucuria" de a urca in timp ce tu tintesti la vale.

Fără foto cezar jipa, Miercuri, 1 Sep 2010, 22:11

@cristi.ma gindeam asa, intr-o doara, o tura comuna intre o echipa formata de curind, cezar-mircea si alta cristi-(cine vrei tu), traseul fiind tot unul de balaureala, d-astea inedite...trasel lui kargel a fost mai atragator decit clasicul malin.cu mircea ziceam de un hornul coamei dupa care pe briu prin zona asta a tapului, urzicii, dar colindat(balaurit) pe alte braie.bine, ar mai fi si altele prin zona, in fine...cum se zicea pe vremuri la anunturi, asteptam provincia...@mircea.ce zici de ideea mea...ciuce-ciuca?

Daniela Ursu Daniela Ursu, Miercuri, 1 Sep 2010, 22:31

Săracu' domn din Câmpina... Pe unde l-ați dus voi, veteranii!...:-)
Un articol deosebit, exact de gustul meu - deși, personal, mă-ndoiesc s-ajung vreodată la performanța asta - l-am citit și recitit, de sus în jos și de jos în sus, de-a amețit și scroll-ul mouse-ului...
Deosebite și de suflet și fotografiile - mi-a făcut plăcere să le revăd și pe cele mai vechi (după cum ai scris, din arhiva personală), mi le trimisesei și mie acum 3 ani...
Doar tu - cel mai scump la vedere, de-mi venea să te întreb "Dar pe tine nu te-a pozat nimeni în tura asta?..."

Felicitări și să ne mai scrii, Mircea!

PS. Dacă nu mă înșeală memoria, parcă și dl. Cuțurescu rămăsese dator/restant cu un jurnal....:-)

Fără foto Mircea Ordean, Joi, 2 Sep 2010, 14:10

Daniela,
Păi Eugen ot Cîmpina s-a simțit bine. Una la mînă pentru că am intuit corect care-i erau posibilitățile fizice. Doi, se pare că îi lipsea o asemenea tip de companie, pe un așa drum - pură întîmplare.
Nu e un drum cine știe ce dificil. Cum îi spuneam și lui Eugen, e posibil ca fizic (alpin) el să stea mai bine decăt mine, dar contează multișor și experiența. Nu o spun să mă dau leu, ci pur și simplu pentru că, umblînd niște ani într-un domeniu, se și lipește ceva, după un timp...
PS 1 Poze mai vechi? Nu-mi dau seama despre ce e vorba...
De pozat... m-au pozat colegii.
http://picasaweb.google.com/oldrocker1950/MalinValeaVerdeSeacaCostileiTapuluiBriulDeSusPriponCuMirceaOrdean?feat=content_notification#

Daniela Ursu Daniela Ursu, Joi, 2 Sep 2010, 15:07

Nu la dificultatea drumului mă refeream, ci la arta narativă a ta.:-)

PS1: M-am delectat - după ce-am citit articolul - și cu pozele lui Cezar.
PS2: Poze mai vechi, din arhiva ta, ți le retrimit pe mmordean cand voi fi on-line.

Fără foto Cristi Cuțurescu, Joi, 2 Sep 2010, 19:29

Cezar, eu nu refuz o tura la munte intr-o companie placuta:-). Mai ales alaturi de veterani!

Daniela, ma batea gandul sa incep unul, dar daca m-ai atins cu dl. Cuturescu, hmm, parca nu ma mai simt in stare sa-l dau gata:-)

Fără foto Mircea Ordean, Vineri, 3 Sep 2010, 10:42

Nu știu dacă m-aș agăța de postura asta de veteran...
Prefer să mă gîndesc c-am urmat un rîu frumos însă tare vijelios, care nu m-a aruncat de la primii kilometri în decor... Și aici nu știu cît e meritul meu, cît al șansei...
În context, răutăcios ca întotdeauna, meditam legat de niște tineri care dădură de subsemnatul de toți pereții (cazul registru Ac Morar): ce se va alege de ei în 5-10 ani... Mai ales de energicele dudui.

Fără foto cezar jipa, Vineri, 3 Sep 2010, 13:59

@explicatii la zisele lui mircea.balaurind noi prin morar, zona ripei zapezii si firelor de final, mircea mi-a zis intr-o doara, eu avind 60 el 53, citi dintre cei care acum fac trasee tari prin pereti, vai etc.vor mai cocota peste 25 ani?o intrebare cam...filozofica dar de bun simt.am incercat sa ne aducem aminte de citiva prieteni de tinerete de ai fiecaruia, daca acum, dupa trecerea multor ani, mai cocoata ceva, nu prea am gasit, care cu burtica, care cu o articulatie mai anchilozata, care mai fara chef samd.ah, ca exista si altii care au posibilitati sa cocoate prin alpi sau mai stiu eu unde, norocul lor dar sunt putini.filozofia majoritatii romanilor trecuti de o virsta si oaresice realizati material, sa umplem matul, sa ne plimbam qintalul in masini bengoase...ce, sa ridicam paharul sau friptana si sa le ducem la gura, nu e tot miscare?fara sa supar pe cei mai tineri, sa vedem nitel si in viitor, d-aia sfatul meu catre cei tineri este, faceti cit de mult si cit mai variat cit sunteti lipsiti de griji, vin ele si greutatile ca nu totul e roz in viata.scuze daca m-am lungit cu vorba.

Fără foto Mircea Ordean, Sâmbătă, 4 Sep 2010, 8:49

Risc aici să transform comentariile la o tură oarecare în filozofeli la distanță, dar poate e de făcut... Dacă mai calc pe munte, este pentru că minusurile existențiale (existente cred la toți, vezi o zisă a lui Freud) se vor completate pe calea asta, și nu pe alta. De ce astfel, se poate discuta... Unii au găsit alte izvoare (de la profesie, la familie sau un anumit gen de activitate în natură), în vreme ce altora pur și simplu li s-a terminat benzina - deseori se vede pe chip. Nu aș rîde, că se ia... Iar dacă-s eu mai cu moț, poate-ar fi bine să nu uit că. pînă la urmă, repartizarea pe oameni a anumitor însușiri, putirințe nu o facem noi, ci ursitoarele sau echivalentul lor...

Fără foto cezar jipa, Sâmbătă, 4 Sep 2010, 17:23

cum azi nu iesii pe munte, nevoia de miscare ma facu sa mai trag o bicla pina la faleza de la basarbovo, ieri, vineri, una dar pina dincolo de parcul prista, ieri si azi, ture de cam 55 km, peste suta, nu e rau ptr.mine.zic, azi la basarbovo la faleza avui surpriza sa dau de ceva figuri cunoscute, rudi si inca ceva baieti si o fata din bucale se cocotau pe faleza.schimbaram ceva vorbe, cascai ochii, salivai nitel...imi fu rusine sa-i zic lui rudi sa ma lase sa ma cocot si eu, asigurat de el.rusinea mea consta in faptul ca nema material, eu eram echipat ptr.bicla nu ptr.perete.din vorba in vorba, zicind ca luna viitoare fac vreo 60, unul mai tinerel, mai mic decit copiii mei imi zise ca la 60 se traieste o noua tinerete, probabil citise pe undeva, eu am confirmat, intradevar, ma simt fizic si psihic ca la 30, ma rog la cel de sus macar vreo doua decenii sa ma mai tina asa...

Comentarii pentru acest articol
Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii



© Copyright 1999-2019 www.alpinet.org