Rânduri pentru prieteni

(Ceahlău, 2-4 iulie 2008)

1 Marţi.

Tare greu mai este de făcut un rucsac mare în care pui lucruri puţine! Dar altul mai mic nu am aşa că am aruncat, pe lângă cele necesare, o carte alături de o revista Rebus (inutile, după unii) şi 62 de toamne, ierni, primăveri şi veri, de-a valma (inutile, după mine) şi iată-ne aşteptând în răcoarea dimineţii plecarea spre Durău a microbuzului firmei Geo-Tur. Prima ieşire la munte de anul acesta am pus-o la cale împreună cu Antonella şi „ profa de chimie“ (în particular, Rădiţa); echipa este completată cu fiica ei, Sara şi, bineînţeles, cu nelipsita Saşa care se dovedeşte a fi cea mai vioaie membră a grupului; cu limba scoasă, mai-mai să se împiedice în ea, aleargă de la unul la altul îndemnându-ne, parcă, să plecăm odată.

Şi plecăm. Şoferul, moldovean sadea, conduce domol, creându-ne condiţii să ne delectăm cu imaginea lanurilor poleite de razele soarelui dar şi a satelor care-şi schimbă înfăţişarea de la un an la altul, mai să nu le mai cunoşti; parafrazându-l pe un fost ministru al transporturilor îmi vine să spun: „spanioli, italieni, aici sunt banii voştri!“ Mastodonţi de multe tone ne depăşesc în huruit asurzitor de motoare, grăbindu-se la treburile lor, din când în când şoferul nostru îşi mai aprinde câte o ţigară, iar la Paşcani trage în autogară şi mai face o pauză de vre-un sfert de oră. Mă revolt pe lehamitea de care simt că mă molipsesc şi descoperind un bar îmi pun sângele în mişcare cu un coniac. Fără efect. Lungită pe genunchii mei şi ai Antonellei Saşa ne invită la somn, iar de pe bancheta din faţă nu vine nici un semnal care să arate că acolo-i alt fel. Doar apropierea de Durău ne înviorează şi când coborâm în parcarea din faţa mănăstirii organismele noastre funcţionează la întreaga capacitate. Un scurt popas în părculeţul de aici pentru aprovizionare, o mică gustare şi pregătirea rucsacilor de marş, apoi, după ce plătim „bănuţul văduvei“, taxa de intrare în rezervaţie, ne angajăm pe traseul spre cascada Duruitoarea. Astăzi muntele este slab populat de turişti; pe traseu, până la cascadă, ajungem o familie din Galaţi si un grup de elevi. Timpul este bun de drumeţie; cerul este uşor înnorat iar răcoarea pădurii ne sporeşte buna dispoziţie. La primul loc amenajat pentru popas constatăm lipsa coşurilor de gunoi şi primul gând ne duce către turiştii care le-au distrus. Ceva mai sus, dovadă că chiar dacă ai mai parcurs traseul respectiv şi altădată mereu descoperi câte ceva ce nu ai remarcat în trecut, dăm peste o uimitoare scenă de „afecţiune“ în care un copac creşte peste un bolovan, îmbrăţişându-l parcă. Numai ce trecusem de Poiana Vesuri luând-o spre cascadă că Sara ia poziţia broaştei alegându-se cu niscaiva julituri prin coate şi genunchi; supărare mare, nu că ar fi durut-o cine ştie ce zgârieturile ci pentru că Rădiţa râdea cu gura până la urechi. Dar ajunşi la Duruitoarea frumuseţea locului face să se instaleze pacea în familie şi treburile să reintre în firesc. Facem un popas ceva mai lung în principal pentru a ogoi foamea copiilor noştri (păi nu v-aţi dat seama că grupul nostru este compus din doi copii şi câte unul din părinţii lor?) dar pentru mine mai mare valoare are o cafea fierbinte cu care, savurând-o, îmiastâmpăr senzaţia de nepotolit a setei.Şi aici constatăm lipsa celor doua sau trei coşuri de gunoi dar ceva îmi dă de gândit; bine-bine, au fost distruse de persoane răuvoitoare dar unde sunt resturile? Încep să cred că au fost desfiinţate. Cu forţele refăcute începem calvarul greu al urcuşului pe abruptul ce mărgineşte în dreapta râul Rupturi, creator al cascadei, urmând poteca amenajată cu trepte si balustrade de sprijin în punctele mai grele; se observă reparaţii proaspete, deci banii încasaţi pentru accesul în rezervaţie sunt cheltuiţi cu folos. La o vreme se aude zvon de glasuri venind de sus şi zăresc printre trunchiuri de molid, precedat de o piatră ce se rostogoleşte vijelios spre mine, stol gălăgios de măicuţe năvălind asemenea bolovanului de care sunt nevoit să mă feresc. Le privesc fustele negre, lungi de să măture cetina, de sub care se ivesc picioare încălţate cu şlapi, papuci de pânză şi ici-colo câte o pereche de pantofi, şi-mi vine să strig „mare-i minunea Ta Doamne!“ văzându-le intacte. Saşa stârneşte în rândul lor sentimente contradictorii, de la teamă la manifestări de afecţiune; le liniştesc pe primele şi le temperez pe cele care, confundând-o poate cu vre-o pisică, întind mâna s-o mângâie nebănuind că s-ar putea alege cu niscaiva degete pansate. Ne oprim să ne tragem sufletul, noi de greutatea urcuşului, ele de năvala coborâşului, timp în care discutăm. Sunt de la o mănăstire de undeva de pe lângă Piatra Neamţ şi au urcat dimineaţă la schitul Durău unde au participat la liturghia oficiată de sărbătorirea domnitorului Ştefan cel Mare şi Sfânt aflat la loc de mare cinste în, de unii hulitul, sfânt lăcaş; acum coboară în Durău de unde vor lua drumul mănăstirii de unde au venit. Noi mai urcăm puţin şi scăpaţi de porţiunea cea mai grea facem popas mai îndelungat pe micul promontoriu de deasupra Jgheabului Fântânii de unde se deschide magnifică privelişte către abruptul vestic ce se lasă din Toaca, dominat de Piatra Ciobanului. În continuare urcuşul se mai domoleşte... calea ni se întretaie cu a unui grup ce coboară, având, asemenea nouă, un mic însoţitor patruped cu care Saşa schimbă „zâmbete cu colţi“... poteca, strecurându-se pe sub pereţi de stâncă, ne scoate curând în Poliţa cu Ariniş de unde, peste vârfuri de molizi, se deschid impresionante privelişti către stâncăriile Ceahlăului dar şi mai îndepărtate, către culmile împădurite ale Munţilor Bistriţei. Şi de aici, de la locul de popas amenajat, lipsesc coşurile de gunoi iar bănuiala că nu au fost distruse ci desfiinţate intenţionat devine certitudine; dar de cine şi de ce? Este ora 15.00 şi până la Dochia, finele etapei de azi, nu mai este mult. O altă nedumerire pune stăpânire pe mine; locul acela umed, periculos, prevăzut cu cablu nu-l mai întâlnim. Ieşind la golul alpin prindem a zgribuli de frig; o adiere de vânt amplifică răcoarea transpiraţiei stoarsă de efort făcându-ne să iuţim pasul în urcuş uşor către Piatra Lăcrimată dincolo de care, pentru o vreme, desişul de jnepeni ne ţine de cald pentru un timp, până ce poteca ne scoate în spatele cabanei. Având, din vreme, rezervate camerele 3 şi 11 (cu câte două paturi, toalete proprii şi, mai nou, duş cu apă caldă, 70 lei camera –la Babele am dat 70 lei patul în condiţii incomparabil mai proaste) nu se pune problema cazării. Optez pentru camera de la etaj care este prevăzută cu un mic balconaş de unde se deschide o perspectivă încântătoare, într-un arc de cerc de 180º, de la Ocolaşul Mare, pe deasupra Ocolaşului Mic, spre Detunate, iar în vale, ca din avion, cât cuprinde ochiul, către acoperişul roşu al cabanei Izvorul Muntelui şi mai departe spre Bicaz şi Piatra Neamţ, iar de-i atmosfera clară până în valea Siretului spre Roman şi Bacău.

Ne schimbăm îmbrăcămintea udă, ne reunim în faţa cabanei şi o luăm în pas lejer spre schit. Ajunşi în preajma lui suntem întâmpinaţi cu prietenie de doi căţălandri, unul alb şi celălalt negru, asta până o descoperă pe Saşa motiv mai mult ca suficient pentru a transforma amiciţia în duşmănie. Cum micului nostru patruped îi este interzis accesul în sfântul lăcaş ne ducem pe rând. Înăuntru tăcere de să ţi se audă gândurile...lumină blândă venită de niciunde... în pronaos mese de o parte şi de alta pe care se află obiecte zămislite din gânduri depărtate de cele lumeşti, simboluri naive (nu khitsch-uri cum lasă cineva să se înţeleagă într-un comentariu pe carpaţi.org) pe care să le cumpere amatorii de souvenir-uri... pe iconostas, la loc de cinste, pictura înfăţişându-l pe domnitorul Ştefan cel Mare, constructor de sfinte lăcaşuri, sanctificat spre indignarea unora care la sfârşit de secol XX îl adulau pe un altul care le dărâma. Las pentru câteva minute gândul să cugete la plecarea-mi în ultima mare călătorie al cărei termen se apropie implacabil, apoi mă întorc în lume. Îl întâlnesc pe părintele Ciprian cu care schimb câteva vorbe; spune că doar cunoscându-ne pe noi înşine ne putem apropia de Dumnezeu... dar este oare cineva care să poată spune cu certitudine că se cunoaşte pe sine? Plecăm spre cabană. Soarele e doar la o şchioapă de dunga orizontului, aerul se colorează într-un albăstrui discret, iar termometrul coboară la 10ºC cu gândul vădit de a se duce şi mai jos. În cameră este uncalorifer electric, numai să-l bag în priză, dar cum nu intenţionez să-l folosesc mă învelesc cu două pături. Peste noapte mă trezesc şi simt că mi-e foarte cald; caloriferul din instalaţia de încălzire a cabanei frige.

2. Miercuri

Ora 4.00... cu un colosal efort de voinţă reuşesc să mă smulg din căldura culcuşului. Mi-am propus să asist la spectacolul răsăritului. Mă îmbrac şi ies în balcon unde dau nas în nas cu răcoarea zorilor. Fanaragiul celest stinge ultimele felinare atârnate de bolta albastră... marea alpină umple văile de să dea peste margini... în dreapta, ca o imensă rampă de lansare, Ocolaşul Mare se vede zugrăvit pe orizontul auriu... în stânga un incendiu imens colorează cerul şi, curând, sâmburele de jar al soarelui se iscă de după dealuri stârnindu-mi nebănuite simţăminte... sufletu-mi se umple de muzică...

„Deschideţi poarta soarelui să poată răsări,

Pe adâncul cer senin şi bun, din suflet de copil;

Deschideţi poarta soarelui să poată lumina,

Veşnicii de flori şi trup şi zbor cât timpul va zbura.“...

... îmi simt ochii înlăcrimaţi... din cauza soarelui....

Lumina lui alungă umbrele nopţii silindu-le să se ascundă prin văgăuni şi descoperă vederii imaginide pe valea Bistriţei şi de dincolo de ea. Uit de spaima care mi-o stârneşte instrumentul pe care unii l-au numit aparat de fotografiat (păi, ce aparat de fotografiat? fără acea panglică de celuloid care te face să grăbeşti spre casă unde, închis în întuneric – doar cu un infim sâmbure de lumină roşie – să „fabrici“ imaginea pe care s-o aştepţi cu sufletul la gură să vezi ce a ieşit!) şi imortalizez ascensiunea astrului centimetru cu centimetru... subconştientul îmi aminteşte că pot şi filma deci sucesc un buton, apăs pe altul... şi dă-i! (ce setări ... ce reglaje... păi dacă-i, aşa cum spune reclama, inteligent, s-o facă el!). Când spectacolul se termină mă întorc în cameră şi privesc rezultatul... Nu sunt mulţumit de calitatea imaginilor dar ideia de film mă entuziasmează; cu toată calitatea îndoielnică, mă satisface incomparabil mai mult decât fotografia aşadar mă decid să învăţ a folosi această facilitate pe care mi-o oferă minunea electronică.

Servim la repezeală micul dejun, bem cafeaua şi, conform înţelegerii, când mai sunt câteva minute până la ora nouă, coborâm la întâlnirea cu Rădiţa şi Sara pentru a pleca pe traseul ce ni l-am propus pentru astăzi: Lutul Roşu, cabana lui Falon, stânca Dochia, Jgheabul cu Hotar şi, dacă ne mai rămân puteri, vârful Toaca. Ieşiţi din cabană dăm nas în nas cu o dimineaţă splendidă, răcoroasă dar care prevesteşte o zi toridă. Ne orientăm spre colţul dinspre răsărit al cabaneişi prindem a coborî, mai lin la început, apoi ne prăvălim în coborâş abrupt trecând pe sub imensele turnuri de piatră ale Detunatelor, către Poliţa cu Crini, numită aşa pentru că aici se află cele mai frumoase exemplare de zadă – numită de localnici şi crin – din ţară; facem un scurt popas la Piatra cu Apă (şi aici lipsesc coşurile de gunoi) de unde avem ultimele privelişti magnifice către Ocolaşul Mare şi stâncăriile de desubt după care ne angajăm pe coborâşul dur către poiana La Arsuri; pe potecă întâlnim câteva grupuri de turişticare urcă spre Dochia; un tătic de la Bacău duce în spate un rucsac mai puţin obişnuit, un fel de scăunel cu băieri, ocupatde odrasla-i de vreun anişor. Deşi e puţin trecut de ora zece soarele prinde a frige dar deocamdată suntem sub aripa protectoare a pădurii. Ajunşi în poiană facem popas mai îndelungat în locul amenajat cu mese şi bănci metalice, pentru o cafea (eu) şi pentru o nouă masă pe care o solicită, imperativ,... „copiii“. Cu forţele refăcute pornim din nou la drum. Părăsim poteca marcată cu bandă albastră ce duce la cabana Izvorul Muntelui şi ne orientăm spre nord, pe poteca ce se profilează printre copaci si după câtiva paşi se vede panglica de asfalt a şoselei de care ne despart cam o sută de metri. Încă cinci minute de mers pe şosea şi ajungem în locul numit cabana lui Falon (aceasta, dacă mai există, este mai în vale, spre satul Izvorul Alb, nevăzându-se de aici) şi imediat spre stânga (vest) se vede drumul forestier de pe valea Izvorului Alb, închis de o barieră vopsită cu roşu şi alb, alături de care se vede indicatorul turistic ce ne încurajează dându-ne vestea că până la cabana Dochia mai este de mers doar două ore şi jumătate. Soarele frige straşnic iar pădurea deasă, de amestec, nu permite nici o adiere care să ne răcorească trupurile înfierbântate; undeva mai jos, spre dreapta, se aude vuietul râului a cărui apă cade într-o mică cascadă sărind peste un baraj. Ceva mai încolo, pe deasupra drumului, silueta elegantă a Panaghiei, albind pe albastrul cerului, se zăreşte veghind legendele Ceahlăului sau urmărind, poate, prin cotloane umbra păgânului Zamolxe. Încă puţin şi drumul se înfrăţeşte cu râul, prilej pentru Saşa să se zbenguie prin apă răcorindu-şi blăniţa-i neagră înfierbântată de razele soarelui. Treptat copacii se îndepărtează de drum retrăgându-se pe coastele Culmii Răchitiş (stânga) şi Piciorul Sihastrului (dreapta), drumul forestier se strânge într-o potecă ce urcă domol printre ierburi înflorate ce se ridică până la brâu, lasă în dreapta o stâncă despicată ca de topor şi curând ajunge la frumoasa soră a lui Decebal, Dochia, vegheată ceva mai sus de viteazul Cobal. Iată ce spune una din legendele Dochiei publicată de Gheorghe Asachi în 1881 (reluată de Mihail Gabriel Albotă în monografia „Munţii Ceahlău“) „De o frumuseţe neasemuită, Dochia era sora lui Decebal şi era iubită de un dac viteaz numit Cobal (la ceva mai sus de un kilometru de stânca Dochiei, spre extremitatea superioară a traseului nostru, este situat un ţanc stâncos numit Stânca lui Cobal). În timpul primului război daco-roman, Dochia l-a întâlnit pe Traian, care a îndrăgit-o, şi, crezând că este dac l-a iubit şi ea. Cobal a cerut-o în căsătorie şi, fiind refuzat, a înţeles dragostea fetei pentru Traian. În cel de al doilea război cu romanii, în încercarea de a-l ucide pe Traian, Cobal a fost prins şi închis la Roma. După pieirea lui Decebal, sora sa a înţeles cine este Traian, şi-a înăbuşit dragostea şi a fugit, transformată în ciobăniţă, în Ceahlău. Fiind urmărită de Traian, cât pe ce să fie prinsă, a cerut ajutorul zeilor care au prefăcut-o în stâncă, iar oile ei sunt stâncile mai mici din jur.“ Sub stâncă se află unul din izvoarele pârâului Izvorul Alb (ultima sursă de apă până la cabană) cu o apă foarte bună. Vreme avem berechet la dispoziţie aşa că întindem aşternut la umbra generoasă a unui molid şi zăbovim aici cam o oră, prilej folosit de Rădiţa şi Sara să... i se urce Dochiei în cap; Saşa încearcă să le însoţească dar cum este prea mică să lupte cu o iarbă aşa de mare, se lasă păgubaşă.

La ora 12.15. catadixim să ne continuăm drumul. Trecem de o scurtă porţiune care necesită ceva mai multă atenţie pentru orientare apoi intrăm în pădure şi începem urcuş aspru prin Jgheabul cu Hotaru, pasajele mai grele fiind amenajate cu trepte de lemn şi balustrade de sprijin. Întâlnim coborând o tânără, drumeţ solitar (!), cu care conversăm puţin, prilej cu care aflu că-i din Iaşi (haide Iaşu\\\'!) şi nu după mult timp schimbăm saluturi cu un austriac, pare să fie de vârsta mea, tot solitar.

De la stânca Dochia până la marginea superioară a pădurii se face cam o oră dar noi mergem alene şi facem o oră şi jumătate. Ieşiţi din strânsoarea stâncilor printre care se strecoară poteca, scăpăm la ceva lărgime jgheabul luând, oarecum, înfăţişarea unei căldări glaciare, într-o poiană îngustă şi prelungă, punctată ici şi colo cu molizi tineri şi desişuri de jnepeni. În dreapta, stânci impresionante, fiecare cu numele şi legenda ei, ne incită să mânuimaparatele de fotografiat folosind, mai ales eu, filmarea. Din păcate nu pot identifica stâncile după numele lor, lipsindu-mi imaginaţia; doar după o hartă cu localizarea clară a lor aş putea-o face. Din tăriile cerului, Toaca veghează asupra împrejurimilor. Mergem puţin în urcuş uşor, apoi poteca se avântă pieptiş prin desişul de jnepeni silindu-ne la un scurt dar amarnic efort către Platoul Detunatelor. Într-o pauză de respiro, admirând privelişteace se deschide către Toaca mi se pare că aş vedea o stâncă luând chip de om şi bănuiesc a fi identificatStânca lui Cobal. Îmi iau îngăduinţa de a cita din cartea autorului pomenit mai sus legenda lui Cobal. „ Scăpat din închisoarea de la Roma, dacul Cobal, care o iubise pe Dochia, sora lui Decebal, a trecut prin aceste locuri şi a recunoscut fata prefăcută în stâncă. Deznădăjduit, s-a aruncat de pe Toaca şi zeii l-au prefăcut şi pe el în stâncă, nu departe de stânca Dochiei.“ Ajunşi la poteca ce duce către cabana Fântânele, ne facem un inventar al forţelor şi vedem că ne-au mai rămas cât să urcăm şi pe Toaca, uşurându-ne astfel programul zilei de mâine; las tovarăşele să-şi tragă un pic sufletul cât eu, într-un sfert de oră duc la cabană micile bagaje ce le-am avut cu noi în timpul zilei.

Timp până la lăsarea serii mai este suficient aşa că nu-i nici o grabă. Mergem agale şi parcă oboseala ne ocoleşte; chiar avem chef de glume. Căutându-ne cu grijă loc urcăm poteca abruptă şi bolovănoasă (Doamne, că bune mai erau cele vre-o patru sute de trepte!) şi la patru şi douăzeci de minute, după amiază, suntem în creştetul contestatului, în întâietatea în Ceahlău, vârf Toaca. Priveliştea în depărtare, mai ales către Rarău, este neclară din cauza unei pânze subţiri de ceaţă dar în plan mediu şi apropiat splendoarea peisajului, mai ales fâşia prelungă, albastră, a lacului Izvorul Muntelui se vede în întregime, de la Piatra Teiului cuprinsă de ape, cum de mult timp n-am mai văzut-o, până către barajul de la Bicaz. Zăbovim vre-o oră, tot rotindu-ne în jurul îngrăditurii care protejează aparatele staţiei meteo, flămânzi de imagini de parcă le-am vedea prima dată sau pentru ultima oară. Cu mare părere de rău, într-un târziu facem cale întoarsă şi de sub o stâncă, tulpini gingaşe de albumiţe, neînflorite încă, mlădiate lin de o boare de vânt ne fac, parcă, semne de rămas bun. O dată cu apusul sosim la cabană; prima care dă semne de oboseală este Saşa care se lungeşte şi punându-şi boticul pe lăbuţe închide ochii neacordând nici o atenţie (minune mare!) mirosului emanat de cârnăciorii fierbinţi, comandaţi la bar, cu care ne delectăm stropindu-i şi cu o bere. La o masă alăturată trei tineri, o fată şi doi băieţi, trag cu coada ochiului către noi şi şoptindu-şi vorbe la ureche se hlizesc ca proştii. Întunericul pune stăpânire pe munte, iar pe noi ne copleşeşte oboseala alungându-ne la culcare odată cu găinile.

3. Joi.

Dimineaţă executăm ritualul pregătirii bagajului pentru plecarea spre casă, servim un mic dejun îmbelşugat stropit cu o cafea şi, conform planificării, la ora nouă a.m. luăm drumul Durăului pe la cabana Fântânele. Buletinul meteo anunţase o schimbare în rău a vremii dar deocamdată nu sunt semne, dimpotrivă, timpul este splendid, ideal pentru drumeţie. Trecând pe lângă cabana meteo trag cu ochiul către stâncăriile de sub Toaca, acolo unde ştiu ca ies caprele negre dar se arată a fi scumpe le vedere. Trecuţi de Panaghia începem a întâlni mici grupuri de turişti. La popasul din preajma Căciulii Dorobanţului ne permitem o mică pauză apoi o luăm agale la picior. Dinspre Rarău se iscă vânt, un firicel la început, apoi din ce în ce mai tare cerul rămânând în continuare senin. La Fântânele facem popas pentru dejun, şi cum mai avem destul timp la dispoziţie ne căutăm loc la umbra unui molid imens şi mai stăm o vreme la poveşti cât să se mai domolească vipia amiezii apoi o luăm cătinel, ocrotiţi de umbra pădurii, în vale către Durău. În limpezişul care precede prima intersectare a potecii cu şoseaua ajungem două perechi de tineri, frumoşi bătu-i-ar norocul, mai mare dragul să te uiti la ei; adidaşi ultimul răcnet în picioare, treninguri de firmă cu foarte mult alb în cromatica lor, iar în spate nişte rucsăcele stilizate (c\\\'aşa-i moda), micuţe cât să încapă ţigările, bricheta si vreunfard, ceva, constituiau nostimul lor echipament care mă făcea să-i privesc gândindu-mă cu nostalgie la tinereţea mea. Se aflau cam la 75-100m în faţa noastră când văd că fetele se iau de mânuţă şi se dau în dosul unui molid impozant. Crezând cine ştie ce întorc privirea în altă parte; ajunşi în apropierealor văd că nu-i ce bănuiam eu. Ghemuite lângă molid scociorau pământul după ceva şi când apar vederii una din ele ţine între două degete, atentă să nu şi le murdărească, un puiuţ de molid cu doar patru frunze – trei orizontale şi una în vârf – abia ieşit la viaţă în umbra bătrânului său înaintaş, scos din pământ cu tot cu rădăcină. Simt cum îmi tresare sufletul dar îmi spun că a făcut-o din prea mare dragoste şi că-l va duce cu foarte multă grijă să-l planteze în grădină, acasă. Cum ei se opresc des ca să facă fotografii, îi depăşim, iar la prima casă la intrarea în Durău facem un popas. Tinerii ne ajung din urmă şi, curios, caut din ochi fătuca cu puiuţul de molid. Nu-l mai are. L-a aruncat undeva pe drum. L-a înlocuit cu un buchet de flori rupte din pădure pe care, sunt sigur, ceva mai jos, le valăsa să cadă din frumoasa-i mână pentru ca roţile maşinilor să desăvârşească ce a început prea delicata domnişoară. Mă gândesc cu durere la inutilitatea gestului şi-l asemuiesc cu un chiuretaj.

Trecând prin dreptul postului salvamont schimb câteva vorbe cu încasatoarea de la administraţia rezervaţiei care-milămureşte misterul dispariţiei coşurilor de gunoi. Au fost îndepărtate intenţionat pentru a nu se întâmpla cu urşii ce se întâmplă în Bucegi. Deasemenea mă dumireşte în privinţa locului prevăzut cu cablu; traseul a fost puţin modificat pentru a ocoli zona respectivă.

În timpul care a mai rămas până la plecarea microbuzului spre Iaşi mergem la terasa ştiută de anul trecut şi ne topim ultimii bani pe..., bineînţeles, „Tămâioasă Românească“ de Cotnari. Urcăm la timp în maşină pentru că dinspre Munţii Hăşmaşului năvălesc neguri negre şi vântoasă care ne pune în cale crengi rupte de prin copaci. Majoritatea locurilor sunt ocupate dar călătorim în condiţii excelente până la Târgu Neamţ. De aici însă se schimbă situaţia. Microbuzul este invadat de o ceată care printre râgâieli de bere şi usturoi toacă pe ticăloşii de profesori care, uite ce spune la televizor, constituie cea mai coruptă categorie socială din România; la „bac“, fiica unuia din ei a fost singura care nu a copiat şi a luat notă mică, pe când ceilalţi au dat şpagă la profesori fiind lăsaţi să copieze, că ştie el unul pe care....Îmi trimit gândurile spre alte spaţii până ajungem în „dulşili târg al Ieşului“. Ne despărţim de Rădiţa şi Sara, nu înainte de a ne fixa locul escapadei de anul viitor.

Ca niciodată, febra musculară ne iartă. Dar nu o iartă pe Saşa (!) aşa că ultima parte a excursiei o face în braţele mele ţinându-mă, recunoscătoare, cu lăbuţeledupă gât asemenea unui copil.

P. S. Au trecut ceva zile până am putut să scriu jurnalul. Am eu o „hibă“. Nu pot scrie nimic înainte de titlu, iar titlul trebuie să exprime ceva care m-a impresionat foarte mult. Iar acum, cel mai zguduitor sentiment mi l-a stârnit scena uciderii puiuţului de molid. Dar nu puteam pune un titlu trist unei drumeţii care mi-a provocat şi multe bucurii. Aşa că gândurile mele au plecat către voi, părtaşi ai mei întru patimă. Ştiu că pe voi nu vă lasă inima să faceţi aşa un gest criminal, dragi prieteni!

------------------------------

-------                   -------

-------                   -------