Alpinet Hărți Montane Ghid Turistic Cluburi Montane IIC Salvamont
   Caută      site găzduit gratuit de Alpinet.org - ghidul tău montan   
Alpinism și Escaladă - Traseul Memorial Emilian Cristea - premiera solitara

Traseul Memorial Emilian Cristea - premiera solitara

TRASEUL „MEMORIAL EMILIAN CRISTEA”

- PREMIERA SOLITARĂ -
4-5 aprilie 1992

Cornel Sain


       Căutându-l pentru a ne povesti despre această mare realizare a sa, l-am găsit (unde alt undeva?) la refugiul Coștila. Urcase, în duminica aceea, cu un bidon de grund pentru a vopsi podeaua refugiului, îngrijorat ca nu cumva odată cu venirea iernii aceasta să se strice de la apă. Cornel este legat afectiv de traseele din zonă, pe care le cunoaște priză cu priză și mai cu seamă de acest refugiu pe care îl îngrijește ca pe propria-i casă. Cornel este și un foarte bun alpinist, în cartea sa de vizită alături de această performanță fiind înscrise și alte realizări:

februarie 1994 - ascensiunea solitară a traseului „Diedrul Pupezei” din Peretele Văii Albe;
premiera de iarnă a peretelui nordic al Călțunului din Făgăraș;
iarna 1996 - integrala de iarnă a peretelui nordic al Gălbenelelor, respectiv toate traseele din acest perete: Roșculeț, Fisura Gălbinele, Surplomba Mare, Furca Dreaptă, Furcile, Trei Surplombe, Traseul Grotelor și Tavanele de Argint.

       Am ales „Memorialul” deoarece se pretează foarte bine pentru o escaladă solitară, datorită regrupărilor foarte bune pe care le are. Am repetat traseul în același an, în noiembrie ’90, cu Ionel Ene și după aceasta am început să mă gândesc la posibilitatea de a încerca ascensiunea solitară.
       La începutul lui ’92 mi-am luat inima-n dinți și m-am hotărât să încerc în acel an. Primul lucru pe care l-am căutat a fost acela de a-mi găsi un sponsor, de care aveam nevoie pentru a-mi procura un echipament adecvat și totodată pentru asigurarea unor minime condiții pentru câțiva prieteni care aveau să mă ajute și fără de care, spun acum la 6 ani de la reușită, nu aveam cum să reușesc.
       Dintre cei care m-au ajutat, cel mai important aport l-au avut Ion „Iulic㔠Pătrașcu și Mihai Pantazi, care au muncit extraordinar de mult alături de mine. Lor li se adaugă operatorul Televiziunii Române, Vasile Buta, un om care nu avea nimic în comun cu alpinismul sau cu cățărarea și care, ajutat de Iulică, a intrat în perete ca să mă filmeze.
       M-am zbătut și am reușit să obțin de la Pepsi-Cola și de la o altă firmă românească producătoare de echipament alpin (Termoconf a lui Eugen Popescu) fabuloasa sumă de 100 USD. Cu ajutorul acesteia aveam să încerc în februarie ascensiunea solitară a Memorialului. Astfel, în februarie, am făcut o primă tentativă. Tentativă este mult spus, pentru că nu am reușit nici măcar să ajung la traseu, datorită unei ninsori abundente căzute chiar în ajunul zilei în care aveam de gând să mergem pentru prima oară la perete. Stratul de zăpadă de 75-80 cm. a făcut inutilă orice tentativă, ajungerea la perete în aceste condiții reprezentând o temeritate, dacă nu chiar un act sinucigaș.
       Cu ajutorul acelorași generoși sponsori am revenit pe 1 aprilie la refugiu, iar duminică 4 aprilie, la ora 4 dimineața aveam să intru în perete. Cu o zi înainte îmi amenajasem singur primele 3 lungimi, în sensul că mi-am cărat echipamentul în perete și mi-am întins corzi fixe.
       Pentru ascensiunea solitară am folosit sistemul Bonatti, care presupune urcarea de câte două ori a fiecărei lungimi, între acestea fiind intercalate și o coborâre. Fiecare lungime era astfel parcursă de trei ori, prima oară în cățărare cu asigurare din piton în piton, a două în rapel pe parcursul căreia se recuperează asigurările, iar a treia oară o urcare pe blocatoare, urmată de tracțiunea rucsacului cu echipament.
       Echipamentul a constat din două corzi, una dinamică de 50 de m., tip Libero și alta statică de 55 de m., ambele de producție românească, două blocatoare rusești (care s-au dovedit a fi foarte bune), 27 de asigurări din care 5 bucle și 22 de carabiniere simple, 10 pitoane, un set de nuci, echipament de bivuac, bocanci în rucsac și un ciocan-piolet. În picioare am avut espadrile.
       Primele trei lungimi fiind echipate anterior au decurs fără nici un fel de probleme. În a patra lungime m-am întâlnit cu primele pitoane proaste și totodată cu prima zonă friabilă. După aceasta, mai precis lungimea a 5-a, a urmat succesiunea celor mai riscante lungimi ale traseului, respectiv lungimile 6, 7 și 8. Lungimile 6 și 7 sunt lungimi de tehnică de traversare pe fețe căzute cu asigurări foarte rare, distanța între pitoane fiind cam la 6-8 metri.
       Lungimea a 8-a (așa zisa Aripă de Vultur) este cea mai riscantă lungime a traseului, unde se știe că nu este bine să cazi. Pe o distanță de 22-23 m. aveam o fisură ce se escaladează în bavareză, fără nici o asigurare în care să zici că poți să pui cea mai mică bază. Sunt niște pitoane în care ți-e efectiv frică să pui scărițe. Am trecut nesperat de ușor de acest pasaj, care, dacă reușești să te eliberezi de emoții, are cam gradul 6, după care am avut de înfruntat lungimile cu adevărat grele ale traseului.
       Astfel lungimea a 9-a măsoară 42 de m. și este pe departe cea mai grea și mai sinuoasă lungime din Memorial. Aici am trăit cele mai fierbinți momente ale acestei ascensiuni, căci pe această lungime am avut cele două căderi.
       Plecat pe lungime am mers fără probleme până la jumătatea ei. De aici urmează un traverseu la liber, ușor surplombant, la capătul căruia ajungem sub regrupare. Pentru a intra în regrupare, care este situată pe fața căzută a unui diedru orientat spre stânga, trebuie să faci alt traverseu, dreapta iar apoi, drept în sus, încă doi metri.
       La intrarea pe acest ultim traverseu mi-am pus scărița într-un piton și încercându-l ușor, acesta s-a îndoit să iasă afară din fisură. Am renunțat la această variantă și am încercat să trec liber, fără să utilizez acest piton. După câteva mișcări însă m-am blocat într-un pasaj închis. Am încercat să mă controlez, am încercat să mă odihnesc, însă nu era posibil; din ce stăteam mai mult, din aia oboseam mai tare și... inevitabil a urmat căderea.
       Am avut o cădere de 8-9 metri, dar fiind la capătul lungimii, cu toată asigurarea statică pe care o aveam, nu am simțit nimic, șocul fiind preluat, în cea mai mare parte de coardă și pitoanele din lanțul de asigurare. Am revenit în punctul din care plecasem anterior căderii și foarte supărat, mi-am spus că dacă este să renunț, voi renunța după pasaj, în regrupare, la capătul lungimii, însă în nici un caz în acest punct.
       Mi-am bătut un alt piton, mi-am pus scărița în el și m-am suit în scăriță, având selbul în pitonul de sub mine. În momentul în care m-am urcat în scăriță a ieșit pitonul cu mine și am căzut în selb. A doua cădere a fost groaznică; a fost ca și când ai cădea de la un metru și jumătate în fund pe asfalt. Am stat cred că un sfert de oră chircit din cauza zguduiturii. Nu-mi venea să cred cât de tare am putut să resimt șocul.
       Mi-am revenit, am bătut pitonul într-o altă fisură (am bătut e un fel de a spune, mai mult l-am înțepenit sub formă de nucă) și am reușit să trec. Ajuns în regrupare nici nu mi-am mai pus problema să renunț. A fost lungimea care a durat cel mai mult, cam o oră și 40 de minute.
       În a 11-a lungime m-am oprit într-o grotă unde îmi planificasem să dorm. Am încercat să mănânc, însă nu am reușit. Mai târziu aveam să îmi explic de ce. Tot ce am mâncat pe parcursul acestei ascensiuni s-a rezumat la o ciocolată, o cutie de ananas și un sandwich. În schimb, am băut foarte multă apă, cam 2,5 l.
       A fost o noapte petrecută undeva în dreptul crucii (Monumentul Eroilor). S-a aprins crucea iar la capul meu era un fluturaș de piatră care se pare că își avea culcușul de iarnă aici. Și-așa am stat împreună cu fluturașul și m-am uitat cum se aprindeau luminițele din Bușteni. Am trăit acolo poate cea mai frumoasă noapte din viața mea.
       Aș vrea să subliniez aici ajutorul deosebit de important pe care l-am avut din partea colegilor și prietenilor mei. Fie că mă filmau din „Circuri” sau chiar din perete, din „Albastră”, i-am simțit aproape de mine toată ziua. Mai stăteau de vorbă cu mine, mai spuneau o glumă pe seama mea; important era că simțeam pe cineva lângă mine și asta era ceva deosebit de important.
       Noaptea mi s-a părut destul de lungă, însă a trecut foarte ușor. Am dormit bine, în reprize mari de 2-3 ore. Dimineața la 7.30 am plecat din bivuac și am ajuns foarte repede, în câțiva metri, în pasajul cheie de liber al acestui traseu: „Traversarea dintre găuri” din lungimea a 11-a. Acest pasaj (grad de dificultate VII-) l-am trecut la limită, prinzând urechea expansorului de la capătul pasajului în ultimul moment. Pasajul în sine nu este foarte dificil, însă am ajuns la el după o zi și o noapte petrecute în perete, fapt ce m-a făcut să-l simt la o valoare foarte ridicată.
       Și, ca și cum nu mi-ar fi fost de ajuns cât m-am chinuit la traversarea asta, după ce am terminat lungimea, a trebuit să fac de trei ori rapel pentru că nu reușeam să recuperez coarda ce forma un semicerc foarte strâns.
       A venit lungimea a 12-a, apoi a 13-a, unde trebuie să specific că la vremea aceea, poate și acum, nu mai este o problemă datorită echipei care în iarna lui ’90 a realizat premiera de iarnă a acestui traseu (Marius Gane - Iulian Pătrașcu). Această echipă a lăsat o mare buclă de chingă vișinie undeva deasupra, într-un piton foarte sănătos. În acest punct era pe vremuri o mare problemă, pentru că trebuiai să te ridici dintr-un piton bătut, nici mai mult, nici mai puțin de 2 cm în stâncă și au fost destui alpiniști care au căzut cu acest piton în brațe. Așa că m-am întins direct la buclă, am prins-o și am trecut destul de ușor pasajul. După aceasta, în lungimea a 14-a am întâlnit pasajul cel mai dificil artificial din traseu. L-am trecut cu bine și astfel am ajuns în ultima regrupare.
       Am ieșit până la urmă în creastă și tot ce îmi doream era să plec cât mai repede de acolo și să ajung la refugiu. Mi-a fost extraordinar de greu să mă mobilizez și să cobor pentru a-mi recupera echipamentul din perete.
       La 30 de minute după ce am ieșit din perete au apărut Iulică și cu operatorul care mi-au adus multă apă. Mi-a prins foarte bine. Nu am crezut niciodată că o să beau, într-un timp așa de scurt, 2 litri de apă.
       La refugiu am ajuns după 4 ore de coborâre și asta pentru că operatorul nostru, cu toate că la viața lui fusese pilot de încercare, nu avea săracu’ nici o treabă cu muntele.
       A doua zi dimineața, când m-am trezit, avea să înceapă un coșmar care a durat vreo două zile, deoarece, datorită oboselii foarte mari a tendoanelor, mi-au rămas degetele blocate.
       La coborârea până în Bușteni mi s-a făcut de două ori rău pe drum. Nu puteam să mănânc, puteam doar să beau apă și, odată ajuns la București, cu fiecare zi care trecea, mi-era din ce în ce mai rău.
       Am fost la doctori. Care mai de care mă scotea bolnav cu te miri ce organ: ficat, inimă, cap, sistem nervos, etc. Într-un târziu, am reușit să ajung la un specialist endocrinolog care mi-a explicat că este vorba de o secreție excesivă de adrenalină și că va trebui să suport cu stoicism, până când acel surplus va fi absorbit de organism.
       Toate aceste dureri și neplăceri au trecut și am rămas cu această realizare de care sunt foarte mândru și care reprezintă cea mai valoroasă performanță personală.

Autor: Cornel Sain
Înscris de: Florian Mastacan
Vizualizări: 17625, Ultima actualizare: Joi, 8 Feb 2001



Legaturi cu Ghidul Montan:
Muntii BUCEGI  


O poză: [N-am găsit]

Un articol: [N-am găsit]

Un traseu:
Busteni-Cabana Caminul Alpin-Valea Cerbului-Plaiul Finului-Sub Varful Gilma Mare-Poiana Vaii Cerbului-Valea Cerbului-Varful si Cabana Omu-Saua Sugarilor-Sub Varful Baba Mare-Cabana Babele-Mt. Jepii Mici-Varful Ciocirlia-Cabana Piatra Arsa-Saua Calugarul-Cabana Varful Cu Dor-Cabana Miorita (Cota 2000)

 

Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii



© Copyright 1999-2019 www.alpinet.org