TSA COMARNIC

Perioada:   13-18 aprilie 2004

Organizator:  Federaţia Română de Speologie - cluburile "Exploratorii" Reşiţa şi "Prusik" din Timişoara

Participare:

1)    Mihai Suru - 35 ani - monitor - "Exploratorii" Reşiţa

2)    Radu Puşcaş - 35 ani - monitor - "Prusik" Timişoara

3)    Puia Romulus (Jerry) - 35 ani - membru "Exploratorii" Reşiţa şi ghid la Peştera Comarnic - tel. 0723 / 963189

4)    Runceanu Andra - 27 ani - cursant - "Focul Viu" Bucureşti - s-a retras după două zile

5)    Popescu Mihaela - 27 ani - cursant - "Prusik" Timişoara

6)    Virgil Jumanca - 54 ani - cursant - "Prusik" Timişoara

7)    Ciprian Oniţa - 26 ani - cursant - "Prusik" Timişoara

8)    Adrian Ghercea - 25 ani - cursant - "Prusik" Timişoara

9)    Elena Buduran - 23 ani - cursant - "Prusik" Timişoara

10)                      Pârvulescu Iulian - 25 ani - cursant - "Exploratorii" Reşiţa

11)                      Cîrsta Raluca - 22 ani - cursant - "Exploratorii" Reşiţa

12)                      Bocanciu Ileana - 35 ani - cursant - "Chindia" Târgovişte

13)                      Luminiţa Zaharia - 25 ani - "Politehnica" Cluj-Napoca

14)                      Cristian Ţentuşă (Ţâmbuş) - 33 ani - "Exploratorii" Reşiţa - două zile

15)                      Loţi - prietenul Elenei - în ultimele două zile 

     Luni 12 aprilie 2004, am plecat la Bucureşti, pe o vreme caldă dar ploioasă. Nu am găsit bilet direct Reşiţa decât la vagon de dormit clasa I, aşa că am avut condiţii de dormit excelente, dar buzunarul sensibil mai uşor... 

     Marţi 13 aprilie 2004,  la ora 7: 00 eram în Reşiţa şi după ce mi-am lăsat bagajul în gară am traversat râul Bârzava şi am pornit la colindat prin oraş pentru a mă dezmorţi puţin. Amintirile mă năpădeau, în timp ce soarele se arăta printre nori uscând străzile.

    Pe la 11: 00 a venit Mihai şi am mai făcut şi cu el un tur, mai ales prin piaţă pentru a ne completa rezerva de proteine şi de crudităţi. Apoi am mers la sediul "Exploratorilor" unde am avut ocazia să constat cât de bine dotaţi sunt: calculatoare, copiator, telefon, fax, imprimantă, aparat foto digital, echipament - o magazie plină - ce mai, am fost impresionată!

     Abia la 16: 00 am reuşit să plecăm, după ce toţi participanţii au sosit. Ne-am îmbarcat într-un microbuz, mai mult bagaje decât oameni şi am pornit către Iabalcea, unde am sosit după o jumătate de oră. Mihai şi Radu ne-au urmat cu maşinile lor. În Iabalcea ne-am suit cu tot cu bagaje, într-o căruţă foarte mare, trasă de un tractor, care ne-a descărcat în jurul orei 18: 00 la cabana de la Comarnic. Locurile mi se păreau neschimbate şi nu-mi venea să cred că au trecut 13 ani de când mai fusesem pe aici!

Sosirea la Comarnic

     Miercuri 14 aprilie 2004  Deşteptarea la ora 8: 00, micul dejun, după care am trecut la treabă. Mai întâi am învăţat despre noduri ("opt", "coada vacii", "nouă", "iepure" sau "y", "nodul opt prin urmărire", "fluture", "cabestan", "semicabestan", "prusik", "obendorf", "opt triplu", "marinăresc"), cum se execută, la ce se folosesc şi cu cât reduc acestea rezistenţa corzii. Am continuat cu elemente despre echiparea puţurilor, amaraje, devieri, fracţionări, şi explicaţii despre "factorul de cădere".  Apoi ni s-a prezentat echipamentul individual folosit în speologie, precum şi echipamentul colectiv.

Montarea vestei de Croll                               Echipamentul individual

      După masa de prânz, la ora 15: 30 am plecat "la faleză", adică la Peştera de Gheaţă sau "la dinamită" - aici se află un fost depozit de muniţie din timpul războiului - aflată la cinci minute de cabană, lângă Peştera Comarnic. În portalul foarte generos, erau montate două ateliere pe care monitorii ne-au arătat cum trebuie să evoluăm, după care am început să "coasem"  pereţii, când în sus, când în jos, ca nişte păianjeni în căutarea prăzii. Se vorbea puţin, se lucra fără oprire, dar într-un ritm de începători.

     " - No, Cipi, eşti în viaţă?" " - Mai în viaţă ca oricând!..."

    După cinci ore de defilare pe verticală, ne-am întors la cabană şi după masa de seară, la desert am servit ceva informaţii despre structura Federaţiei Române de Speologie, şcolile care se organizează şi nivelurile de perfecţionare ale acestora, informaţii despre CORSA (Corpul Român de Salvatori Subterani) - organizat pe centre zonale - despre ARES (Asociaţia Română de Educaţie Speologică) cu departamentul SRS (Şcoala Română de Speologie) şi despre SRSC (Societatea Română de Speologie Carstologie) -   care are în conducere mai mult oameni cu specializare ştiinţifică din Institutul Român de Speologie - şi şcolile organizate de aceasta (carstologie, topografie, fotografie, arheologie etc), precum şi informaţii despre evenimentele anuale cu ar fi: Congresul Naţional de Speologie şi Festivalul Speoarta, amănunte despre cluburile afiliate la FRS şi activitatea lor, sau despre publicaţiile de specialitate "Ecocarst" şi "Speomond".

       Joi 15 aprilie 2004   Vremea era ceva mai bună decât în ziua anterioară, cu mai puţini nori şi chiar mai cald. După masa de dimineaţă, din nou "la faleză". Mâinile îmi erau cam "ciupite" şi m-am lovit şi la un genunchi. Dar am exersat cu spor trecerea fracţionărilor şi a devierilor la urcare şi la coborâre precum şi parcurgerea de "mâini curente". Senzaţia de ieri persista: când eram jos îmi doream să fiu pe coardă, iar când eram pe coardă vroiam să fiu cât mai repede jos. Mă simţeam obosită şi cred că nu eram singura, dar cum nimeni nu se plângea, cu atât mai puţin aveam s-o fac eu...

     De la 13: 00 la 15: 00 am avut pauză de masă, după care, iar la treabă! Parcursesem de atâtea ori traseele că ştiam fiecare pasaj "cu ochii închişi". Am făcut şi trecerea peste noduri la urcare şi la coborâre, precum şi  trecerea din blocatoare în coborâtor şi invers. O singură chestie n-am reuşit s-o fac ca lumea: trecerea "mâinii curente" echipată pe tavan. Am ajuns numai până la jumătate, după care Radu mi-a zis că-i suficient şi pot coborî pe coarda din mijloc. I-am mulţumit în gând pentru înţelegere...

     Oricum, e sigur că speologia este o pasiune care îi favorizează mai mult pe cei tineri decât pe cei în vârstă, pe bărbaţi decât pe femei, pe cei slabi decât pe cei graşi, pe cei de statură mai mică decât pe cei înalţi... Nu am nici unul dintre aceste atuuri şi cu toate acestea, pasiunea-i pasiune!

La faleză - Peştera de Gheaţă

     La sfârşitul zilei "mă durea hamul" cum spunea Cipi, dar spălatul la râu şi ciorba fierbinte făcută de fete (Luminiţa şi Andra - care hotărâse să se retragă - împreună cu  Jerry - îngerul nostru păzitor care se ocupa de focul din camere) m-au pus pe picioare.

     O grupă (Jerry, Andra, Luminiţa) se tot pregătea să intre în Comarnic şi chiar au plecat până la urmă, ieşind în jurul orei 2: 00. Cu toate că s-au străduit să facă cât mai puţină gălăgie, somnul meu se dusese, aşa că m-am apucat de scris, pentru a-mi fixa mai bine în minte tot ce învăţasem în cele două zile.

   Vineri 16 aprilie 2004   Deşteptarea la ora 8: 00, micul dejun şi startul la ora 9: 30! Trecând peste pârâul Ponicova, cel care a săpat în bancul de calcare Peştera Comarnic, am pornit pe Valea Comarnicului (de fapt un mic defileu) în perimetrul căruia se găsesc şi alte peşteri (cea mai interesantă este Peştera Exploratorii), pe o vreme superbă, numai bună de drumeţie.

   Valea Comarnicului                              Confluenţa Comarnicului cu Caraşul

     În circa o oră, am ajuns la confluenţa cu Caraşul. Ne-am dezbrăcat rapid şi am trcut apa, care ne ajungea până mai sus de genunchi. Baia matinală ne-a prins chiar bine, înviorându-ne şi punându-ne sângele în mişcare.

Trecerea prin Caraş                                            După baie

   Am părăsit apoi valea, urcând pieptiş pe versantul stâng, pe o potecă destul de bine conturată. Am prins  un drum de care, cu mai multe ramificaţii, dar băieţii ştiau bine locurile, aşa că la 11: 45 deja ne despărţeam: echipa I, formată din Nea Virgil, Miha, Cipi şi Adi, condusă de Mihai şi-a continuat drumul încă 10 minute până la Avenul Ţepos, iar echipa II, formată din Elena, Raluca, Iuli şi Ileana, condusă de Radu s-a abătut puţin la dreapta spre Avenul Socolovăţ 5, aven cu denivelare de circa 40 m. În jur erau foarte multe doline, care, dacă nu cunoşteai bine zona, tindeau să te păcălească. După ce Radu a  echipat avenul, am coborât pe rând, constatând (cel puţin eu...) că în subteran totul pare mult mai uşor şi mai firesc decât afară la faleză. Radu ne cerea să vorbim continuu, să-i explicăm tot ceea ce facem, pentru a-şi da seama dacă lucrăm corect.

Intrarea în Avenul Socolovăţ 5                      Radu la intrarea în aven

 În jurul orei 14: 00, toată echipa era afară şi ne-am întors la drum (unde era terenul mai plat!) pentru masă. Aportul de energie ne-a prins bine şi la ora 15: 00 ne întâlneam cu cealaltă echipă, care, evident era la...masă! Am făcut schimb de avene, echipa I urmând să meargă la Socolovăţ 5, iar noi la Avenul  Ţepos, din care ei tocmai ieşiseră.

Intrarea în Avenul Ţepos                            Ileana la intrarea în aven

 Şi parcurgerea acestui aven de circa 20 m, a decurs fără probleme şi la ora 16: 30 eram cu toţii afară. După pozele de protocol, ne-am pregătit de plecare iar peste circa o jumătate de oră ne-am întâlnit cu cealaltă echipă care tocmai terminase treaba.

Grupa II la Avenul Ţepos                          Radu, Raluca şi Iulian

       La 18: 10 eram din nou la vad, pentru a trece Caraşul, iar la 19: 00 soseam în cabană, destul de obosiţi dar şi încântaţi de această zi minunată.

     După masa de seară, o echipă mixtă, condusă de Mihai a intrat în Peştera Comarnic.

Coloana frântă în Comarnic                 Gururi în Peştera Comarnic

      Am văzut partea vizitabilă  şi galeria activă. Ca şi în trecut, cel mai mult mi-au plăcut straturile negre de silex reliefate din albul calcarelor. Ne-am întors la 23: 30 şi Radu ne-a  făcut o recapitulare a tot ceea ce învăţasem în aceste zile.

    Sâmbătă 17 aprilie 2004  Deşteptarea la ora 8: 00, devenise deja obişnuinţă, aşa că nu era cazul să ne plângem de noaptea prea scurtă. Nici vremea nu se arăta prea grozavă, era frig şi stătea să plouă. Cu toate acestea, la 10: 30 treceam iar prin Caraş de astă dată puţin mai zgribuliţi. Am parcurs acelaşi traseu ca în ziua precedentă până la un moment dat, când ne-am abătut la stânga şi după o vreme, din nou ne-am despărţit. La ora 12: 00, echipa II sosea la Avenul Socolovăţ, un aven de 35 m cu o intrare generoasă, o adevărată pâlnie, prin care lumina pătrundea până jos.

Urcare din Avenul Socolovăţ                                    Coborârea

     După echiparea puţurilor, Radu ne-a supravegheat de sus, cerându-ne din nou să comunicăm şi să ne ajutăm între noi, comportându-ne ca o adevărată echipă! La ora 15: 00 eram la Avenul Morţii unde am găsit echipa I, evident la masă! Am mâncat împreună, după care am făcut schimb: noi la Avenul Morţii şi ei la Socolovăţ. Avenul Morţii a fost cel mai "tare" dintre toate, meritându-şi pe deplin numele, dar am reuşit cu toţii să-i depăşim obstacolele.

Intrarea în Avenul Morţii                     Ileana la intrare în aven

     La ora 19: 00 eram înapoi în tabără, flămânzi şi obosiţi, de aceea seara nici nu s-a prelungit prea mult, mai ales că a doua zi, ne aştepta testul final.

     Duminică 18 aprilie 2004 După micul dejun, au urmat câteva treburi, gen spălat de  vase, de corzi şi banane, completat chestionare etc, apoi iar la faleză! Atmosfera era destul de încordată, ştiam cu toţii că acum vom dovedi ce am acumulat pe parcursul  unei săptămâni, deloc uşoare. Cineva a  încercat o glumă firavă: " - Coborâre cu altemijloace?" " - Da, o coborât Cipi cu păianjenul!"  (Cipi era cel mai pierit dintre toţi - îl strânsese hamul - şi pe deasupra se temea de respectivele insecte...). Cât despre mine, uitasem de mult că sunt vicepreşedinte de club, administrator de firmă, soţie iubitoare, fiică de pescar şi mamă a doi plozi adorabili... Ştiam doar că trebuie să parcurg traseul cât mai repede posibil şi mai ales fără greşeli. Am intrat prima, lucru care m-a ajutat foarte mult şi am trecut mai întâi pe la Mihai pentru "proba teoretică" (noduri, echipament) după care am intrat pe coardă. Am parcurs traseul în 16'56'', fără probleme. Cel mai scurt timp realizat a fost de  8'50'' (Elena Burudan) iar cel mai lung a fost de 25'10''.

       Toţi cei opt participanţi la stagiul de Tehnica Speologiei Alpine au obţinut calificativul ADMIS, Elena şi Iuli au obţinut premii pentru cei mai buni timpi, iar noi ceilalţi felicitări sau recomandări pentru alte stagii. Astfel, în pocnetul unei şampanii, s-a încheiat o săptămână minunată, în care toţi am avut de învăţat, am câştigat experienţă şi prieteni de nădejde.

Cât este ceasul?                                                         Salamandra

    Ajunşi în Reşiţa, am sărbătorit cu toţii la o Pizza şi chiar dacă eram mai murdari şi mai obosiţi decât ceilalţi consumatori, eram mult mai fericiţi! O singură chestiune nu mi-a plăcut... Aveau doar bere fără alcool! Şi, după cum spune un bun prieten, "Berea fără alcool e ca sexul cu prezervativ!" aşa că m-am mulţumit cu apă minerală...

    Ne-am luat apoi rămas bun şi am plecat fiecare spre casa lui. Eu mai aveam de mers binişor, până la Caransebeş am ajuns cu Mihai, iar de aici mi-am luat bilet la acceleratul ce venea de la Timişoara. În tren, aglomeraţie mare, de somn nici nu putea fi vorba. Aşa că m-am interesat de cuşete. "Şeful de vagon" mi-a oferit imediat un loc într-o cabină, sau dacă doream, chiar în cabina lui... L-am refuzat politicos şi i-am spus că aş prefera un duş. Plin de solicitudine, m-a luat de mână şi m-a dus la "colegii de la a I-ia" care m-au luat tare, întrebându-mă dacă prefer duşul cu masaj sau fără. Le-am răspuns relaxat că nu mă interesează decât masajul intern şi lăsându-i cu gurile căscate m-am retras zâmbind în barbă. Am adormit în cinci minute, trezindu-mă în Bucureşti. Am schimbat trenul şi în trei ore eram acasă.

     Marius mă aştepta şi  m-a pus în temă cu ultimele noutăţi: pe unde a fost cât am lipsit, ce mai e nou pe la club, a venit factura pentru erbicid etc. Înainte de a intra în casă am aruncat  o privire în grădină. Căpşunile erau o explozie de flori râzând în soare. Apoi am auzit glasuri cristaline şi emoţia m-a cuprins. Copiii mi-au sărit în braţe strigând veseli: "Mami, mami ce mi-ai adus?!" Şi brusc am intrat în cotidian...

     Doresc să mulţumesc pe această cale tuturor participanţilor la acest stagiu pentru sprijinul acordat, dar în special monitorilor Mihai Suru şi Radu Puşcaş pentru răbdarea şi înţelegerea de care au dat dovadă şi să-i felicit pentru marele procent de voluntariat pe care-l investesc în aceste acţiuni.

    Ileana Bocanciu - A. T. Chindia Târgovişte