Cum am urcat Monch, alt.4099m

Varful Monch se afla in Alpii bernezi si
are in apropiere un vecin celebru, Eigerul. Prima oara am auzit de Monch din
cartea Calatorie prin vreme si ulterior
in Pe crestele Carpatilor unde se spune ca la premiera a participat
si o romanca, Dora D Istria, dar povestea nu prea e confirmata de Internet sau
carti scrise de autori straini, cel putin nu din cate am cautat si gasit eu. Poate
cine stie, elvetieni au interesul sa aminteasca mai mult de ghizii
locali care au participat la premiere, iar ceilalti participanti nu conteaza intotdeauna, desi in cazul
Matterhornului s-a intamplat altfel.

Cand am ajuns la inceputul lui august in zona Interlaken ne-a plouat vreo doua trei zile. Apoi in prima zi cu soare am
mers in Grindelwald si am intrebat ghizii daca se poate urca si ni s-a raspuns
ca sus e un metru de zapada proaspat ninsa si ca abia daca o sa incerce cineva a doua zi
sa urce pe Moench. Am mai amanat inca doua-trei zile ascensiunea, timp in care ne-am fatzait
prin zona, incercand sa ajung cat mai sus. Nu am reusit insa sa trec de 3000m, din
diverse motive, mai ales financiare.

Ziua ascensiunii a fost intr-o
sambata, 12.08.2007. Am plecat cu primul tren din Interlaken Ost la ora 06: 03
. Primii calatori care erau echipati pentru
mersul pe ghetar i-am vazut in Interlaken West, apoi in Grindelwalt
trenul s-a umplut cu alpinisti. In drum
spre saua Kleine Scheidegg am putut admira peretele nordic in lumina diminetii. Pe perete
, in dreptul statiei trenului luceau cateva luminitze, vizibile chiar de dinainte
de Grindelwalt. Foarte frumos peisajul, multumesc lui Dumnezeu pentru
privilegiul de a fi acolo.

Urmeaza statia Eigergletscher,, apoi intram
in tunelul sapat la inceputul secolului, in plin munte;mai sus toata lumea coboara la statia Eigerstation sa priveasca cum se vede peisajul din peretele
nordic al Eigerului, apoi in Eissee vedem deja
marea de gheata. Fac poze aproape non-stop. Un semn nu prea bun insa, simt incepand cu Eigerstation si o usoara
senzatie de greata, o durere usoara de cap si o presiune in urechi care
persista pana la capatul liniei de tren, Jungfraujoch, alt.3500 m si chiar dupa aceea. Toti acei echipati de tura
pe ghetar cautam apoi iesirea din statie
, care e o constructie impresionanta, intr-adevar.

La iesirea din statie, pe la 9 si ceva, dam de cateva urme mari de ratrak care
merg spre Moenchsjoch hutte/cabana Saua Monch, cred. Eu fac rapid niste poze ma echipez pentru mersul pe ghetar, imi pun hamul si coltarii desi sunt fara un partener, mai am doua suruburi de gheata de la Mihai Sima, un selb, doua bucle si un reverso, iar in rucsac o coarda de 25 m, just in case, iar cu Cristina am stabilit ca
ne voi intalni abia dupa pranz cand sper ca voi termina cu bine tura.

Merg cam 20-30 min. pe ghetar, pe loc
aproape drept, pe urmele de ratrak, fac o alta serie de poze, apoi cu
pioletul in mana si casca in cap ies din urme si ma aproprii de traseul
propriu-zis, ruta normala care urca pe creasta nord-vestica. In jur sunt multe
echipe, mai ales ghizi cu diversi clienti. La inceput se urca printr-o zona
friabila si nu foarte inclinata, apoi urmeaza pasaje de catarare pe
stanca/traversee /ocoliri/pasaje la coltari sau altfel, un fel de creasta
Piatra Craiului, iarna, dar doar in urcare.


Urmeaza o bucata de creasta de zapada, nu prea
inclinata, apoi pe creasta apar din nou stanci, iar panta creste. Eu urc pe
langa celelalte echipe, pe multi ii depasesc, iar de la unii mai vorbareti mai incerc sa aflu date
despre traseu. Folosesc fiecare moment de asteptare dupa altii pentru a face
poze. Unul din ghizi, un elvetian imi spune ca pasajul cel mai dificil e chiar
langa varf iar la un pasaj inclinat de
zapada ma avertizeaza in legatura cu pasajul pe care tocmai il urcam pe un ton
politicos/prietenos / respectuos ca la coborare va fi mai dificil si mai
alunecos, cand zapada se va fi inmuiat. Un alt ghid, spaniol, care cobora de pe
varf cu o clienta imi spune ca varful e
foarte narrow si ca ar fi bine sa nu urc pe el ci sa ma opresc la distanta
de el. Nu prea stiam eu ce inseamna narrow, dar aveam sa aflu. In schimb il intreb
in gluma daca nu urc pana pe varf si ma
opresc inainte de varf, mi se considera
ca am urcat sau nu pe el? El imi zice ca pot sa fac ce vreau cu viata mea iar eu nu il contrazic si ca ii multmumesc
pentru sfat. Fac si poze, am aparatul la brau, desi ma cam incurca, e cam voluminos
iar gps-ul, il tin pe breteaua
rucsacului, ma incurca putin si el.


Senzatiile de greata si de durere de cap nu ma parasesc nici o clipa, dar din cauza ca sunt foarte atent la ce fac toate aceste senzatii trec intr-un plan secundar, nu dispar dar nici nu ma domina. Oare
cat vor mai sta acolo? Nu prea am insa timp de astfel de analize si continui sa
urc mai departe, cativa pasi urmati de pauze care sunt tot mai lungi pe masura
cu sunt tot mai sus.

Ajung incet-incet la un pasaj de stanca unde observ ca ceilalti merg mai greu iar deasupra lui e infipt un tzarus
de otel cu urechi pentru rapel si asigurari. Recunosc modelul din pozele lui
Gec, pe care le postase pe Alpinet chiar
in seara dinaintea plecarii din tara, multzam fain domnu Gec pentru
informatii. Rasuflu oarecum usurat, la
intoarcere poate ma lipesc de vreo echipa si fac si eu un rapel pe-aici, ca sa
nu pierd timpul cu scosul corzii. Gps-ul imi indica peste 4000 m. Cu coltarii
pe bocanci urc pasajul, doi pasi in dreapta apoi inca cateva miscari si l-am depasit. Parea mai greu decat
atat

Merg mai departe, ajung pe o creasta de zapada foarte inclinata si ingusta
, apoi ajung in creasta finala, pe care
in stanga la cam 10 minute de mers pe o
alta creasta de zapada, foarte ingusta
si aeriana dar destul de dreapta, fara urcusuri, se afla varful. Merg
foarte atent, pas langa pas, apasat, nu am nici o sansa sa scap daca ar fi sa cad. Noroc ca in iarna am reusit
in sa parcurg creasta sudica a Pietei Craiului, care cred ca a fost un excelent
antrenament pentru Moench, si astfel ajung pe varf.

Varful este intr-adevar foarte ingust, narrow
adica, e situat pe o cornisa fotogenica si pe el sunt cam 8 oameni. Cu greu imi fac loc sa urc chiar sus. E
momentul sa fac poze si sa ma bucur dar
lacrimile ma ocolesc, nu ma simt chiar ca pe Mont Blanc sau pe Dom de Niege. Peisajul
e grozav, vad la o aruncatura de batz Eigerul, Jungfrau e mai incolo, ghetarul
Aletsch si multe, foarte multe altele. Jos
furnicile au napadit drumul de
ratrak de langa Jungfraujoch. Fac multe poze si mici filmari. Incerc chiar sa-mi
prind si mutra in poza. Promit ca stau
doar 5 minute dar trece in final aproape o jumatate de ora. Incepe si batalia in mintea mea, sa cobor sau sa mai
stau? Mai stau, mai ales ca vreo doua echipe plecasera dar se miscau incet iar
pe creasta cea ingusta nu e loc de depasiri. Inainte sa plec mai fac loc altor
doua echipe printre care si o ghida care isi felicita coechipierul. Le zic in
gand ca felicitarile se spun mai bine jos, cand terminam de coborat, acum e cam
prematur sa ne bucuram. Cand s-a mai eliberat creasta cea ingusta, am pornit si
eu pe drumul de intoarcere

Creasta ingusta de
zapada nu mi se mai pare asa de ingusta. Ma incadrez intre doua
echipe, SWISS TEAM si echipa Ghidul fara mila + englezul bogat + prietena
englezului, pe scurt ST si GEP. Ghidul
nemilos si ai sai merg dupa mine, iar elvetienii, 4 la numar, o fata /tanara si 3 domni cam la
40 si ceva de ani, echipati oarecum demodat, cu polare model mai vechi se
misca nu foarte repede si eu ii ajung inainte de inceputul coborarii
propriuzise. Panta mi se pare la un moment dat foarte inclinata, vantul cam adie
si simt nevoia sa ma agat cu mana de coarda ST iar ei ma lasa sa fac asta fara
probleme. Ei merg filati de ultimul din grup, care ii asigura pe dupa tarusii
de metal pusi anume pentru asta. Toti mergem incet si cu maxima atentie.

La finalul muchiei
inzapezite se afla pasajul de stanca cel mai dificil de urcat si evident si mai
dificil de coborat, care pe deasupra
era si foarte ingusta, atat in partea de
sus cat si in cea de jos. Acolo ajung
inaintea celor doua echipe. Aici, ce sa vezi, lume multa in urcare. Las mai multi oameni sa
urce si evident, unii urca mai greu altii mai usor, timpul trece si sunt ajuns
pe rand de echipele concurente ST si GEE. Elvetienii cuminti si cu bun simt opresc si ei si nu fac o
gramada fara sens ci stau frumos unul dupa altul, in sir indian, in spatele meu
, sa incapa si cei care urca. Langa noi este acum un alt tarus de metal de care, in doua urechi se pot face
asigurari. Ma asigur de una din ele, iar un elvetian se asigura si el in acelasi
loc lasand cealalta ureche libera.


De jos se catzara din greu o tanara domnisoara, din Spania dupa
vorba. Se vede ca e cam terminata. Camaradul ei spaniol o asigura de sus. Nici
jos langa pasajul de stanca nu prea mult loc abia incap doua persoane una langa
alta. Tocmai atunci apare si Ghidul far de suflet. Fara nici un avertisment isi baga cumva clientii englezi printre noi si spaniol, le face o
asigurare in locul lasat liber pe tzarus
cu o caraba si un semicabestan si ii fileaza
pana la capataul de jos al pasajului pe deasupra capului fetei aflata in urcare
. Cumva cumva cei doi englezi evita sa o darame pe pe tanara din Spania, care nu
cred ca realizeaza cat de aproape a fost de un zbor spre vale. Fara sa mai
pregete, Ghidul fara scrupule coboara
in rapel si apoi isi vede mai departe de treaba. Ma intreb ce - ar fi facut daca
din cauza lui ar fi zburat vreo cativa la vale


Dupa ce se ma
elibereaza locul elvetienii monteaza un
scurt rapel. Le cer voie si, foarte amabili ma lasa sa cobor eu primul. Ma
grabesc apoi sa plec la vale. Nu sunt insa tocmai ok, ma cam resimt din cauza
raului de altitudine. Incep sa ma descatar tot mai greu, cu fata la
stanca/zapada. Mai mult, desi tot cobor
, inca tot nu imi revin. Ma intalnesc cu alte echipe care inca urca desi e
apoape ora pranzului.

In mod oarecum neasteptat intalnesc in cale si prima echipa
de spanioli, cu ghidul spaniol care imi explicase ce narrow este pe varf. Ei coborasera foarte incet. Nu
mai era mult pana jos in platou, insa erau inca zone destul de aeriene de
descatarat, inclusiv zona unde fusesem
avertizat sa am grija cand cobor, nu cumva sa alunec din cauza inclinatiei, a stancii
ascunse privirii si a zapezii mari. Ghidul
spaniol se ratacise un pic si era foarte furios. Auzisem de aceasta trasatura de
caracter a spaniolilor, ca se infurie repede, dar totusi era cam
prea repede si mult prea furios fata de dimensiunea problemei lui. Il intreb deci cam neincrezator daca nu cumva glumeste. Imi raspunde aproape
urland de manie in cel mai pur stil macho
/mediteranian /motanul incaltat din seria Shreck ca nu, nu e o gluma, ca e serios ce li s-a intamplat. OK, ma fac
mic, apoi incep alaturi de ei cautarile drumului cel bun, pe care spaniolul il gaseste destul de
repede. Coboara el primul; apoi incepe sa coboare si clienta, destul de incet. Eu
stau cat stau, dar ma duc prin stanga lor si gasesc pasajul corect. Il cobor si
ma apropii de cei doi, care deja
ajunsesera pe o brana cam ingusta. Ii intreb politicos daca nu vor sa ma lase sa
trec, ei imi raspund plini de respect, yes, of course, dar cum facem, si le arat
ca la mima cum sa faca, adica eu ma lipesc de stanca pentru exemplificare, si ei
se lipesc la fel, apoi eu trec rapid pe
langa ei si apoi ii las mai in urma.

Inainte de ultima
intalnire cu ghidul spaniol am baut niste suc energizant, in speranta ca imi
voi reveni. N-a fost sa fie, caci in scurt timp, inainte de a ajunge la drumul
mare de pe ghetarul plat, dau afara tot ce bausem.

Ajung apoi in fine in drumul
de ratrak. Ma opresc, imi trantesc rucsacul apoi incep sa imi scot hamul, casca, hanoracul
si coltarii. E foarte cald, e de stat in tricou. Aici e plin de oameni, practic
sunt cu sutele, urcati cu trenul de jos pana la 3500 m
, pentru a vedea zapada in plina vara dar bineinteles ca cei mai multi sunt neechipati pentru ghetar. Acum ma loveste in
sfarsit boceala, plang pentru ca am urcat varful dar si fiindca l-am coborat si
ca raul de altitudine nu m-a facut sa ma pierd
si sa fac una nefacuta. Incerc printre lacrimi sa-i dau Cristinei un
SMS dar mi se pare foarte complicat sa tastez nu ma pot concentra si imi mai
intra si soarele in ochi, asa ca, dupa multe incercari ma vad nevoit sa o sun. Nu
mi se intamplase niciodata asa ceva sa nu fiu capabil sa scriu un SMS. Cand
imi aude vocea gatuita Cristina imi zice ca vine sa ma ia ea de acolo. Refuz si
ii zic ca eu oricum plec, si ne vom intalni pe drum.

Incerc apoi sa strang
lucrurile in rucsac, dar mi se pare si asta extrem de complicat. Reusesc in fine
sa le inghesui si plec mai departe, nu inainte de a face niste poze. Ma sprijin foarte mult in bete, fara ele cred ca as fi preferat in
locul mersului biped sa ma tarai ca
bebelusii. Dupa destul de mult timp apare si Cristina in adidasi, aproape in alergare,
care nu avea nici o problema legata de aclimatizare si drept dovada mancase o
lazzagna, fiind pe deasupra si gravida in luna a treia spre a patra. Eu n-as
fi mancat nimic nici dimineata, inainte sa urc varful. Si, mai mult, facusem amandoi
aceleasi ture de aclimatizare inainte, urcasem pana aproape de 3000 m Bineinteles
ca incerc sa ma abtin sa nu mai plang ca prostul si chiar reusesc. Ea vrea sa-mi ia rucsacul
, eu refuz bineinteles si apoi plecam spre Jungfraujoch, nu inainte de a bea
niste apa si de a lua doua pastile de ghimbir /emetin, pe care le-am incercat
ulterior cu success si pe Nadelhorn.


Aici gasim lume ca in
Turnul Babel, toate natiile pamantului, jucandu-se zgomotos in zapada si
platind taxe piperate pentru o tiroliana sau o tura scurta cu o sanie trasa de caini Huski. Totusi, elvetienii
au adus si niste sanii de plastic, care-s
gratis Inauntru in statie e si mai mare nebunie. Incercam sa ne plimbam dar raul nu ma lasa sa fac prea
multa miscare, asa ca hotaram sa coboram.


In statia de tren e
foarte multa lume, ne asezam la o coada maricica, si asistam apoi la o cearta
intre vreo trei japonezi nesimtiti careau incercat sa intre in fatza si cativa oameni revoltati de atata
nerusinare. In fine in al doilea tren
intram si noi inauntru si gasim loc doar in locomotiva, chiar langa conductor, care
mi se pare foarte tanar pentru un astfel de job. La coborarea care a urmat ma tin bine sa nu alunec de pe scaun la vale. Din
fericire raul incepe sa scada pe masura
ce coboram.


In tabara de
baza din campingul Jungfrau-Interlaken
abia ma misc, caci nu mancasem decat un sandvis toata ziua si nu bausem mai
nimic. Totusi mananc cu pofta. Imi
revenisem, deci.


Desi poate nu e de
crezut, nu m-au depasit mai mult de 3-4 echipe in toata tura dus intors, ma
refer la traseul de varf , nu unde era
plin de pantofari. Ceea ce mi se pare
foarte interesant este ca desi am simtit
raul de altitudine tot timpul, totusi nu m-am simtit foarte rau decat in zona sigura, de platou, la intoarcere. Cat a fost de mers prin zone
mai grele, aeriene sau de catarat /descatarat,
raul de altitudine a ramas totusi
intr-un plan secundar, mintea nu i-a dat importanta prea mare, mai important era
sa ma salvez iar raul trebuia sa stea deoparte, in asteptare. Sau poate ca
m-a lovit cu totul intamplator abia la final?....


Si in incheiere o
singura mentiune : am facut foarte multe poze in aceasta tura,
iar in total am facut cam 2 giga de poze
in toate cele 10 zile cat am stat/umblat in zona Interlaken-Grindelwalt. Numai Eigerului cat l-am pozat Ei bine, peste cateva zile
, undeva intre Canazei si Cortina, nici
acum nu stiu unde, am pierdut stickul de memorie unde stocasem cei 2 giga de poze pentru a face loc altora pe card.

Multumesc pentru rabdare
Cosmin Munteanu CAR Brasov

Autentifica-te sau inregistreaza-te pentru a inscrie comentarii