Este sambata 27 ianuarie 2007. Ora 6: 30 ne intalnim in parcare la Billla   pentru a pleca catre Muntii Tarcu. Suntem 10: eu, Liviu, Carmen, Adi, Elena, Suca, Andreea, Calin, Dorel si Bogdan. Dupa doua ore ajungem la telescaun la Muntele Mic, parcam masinile si ne echipam pentru a urca la statia meteo Cuntu.

            Ora 10, plecam catre Cuntu. Vremea este destul de prietenoasa, ninge frumos, cu cat urcam mai mult cu atat intram mai in ceatza, dar vizibilitatea este buna, doar dealurile alaturate sunt in ceatza. Suntem bine dispusi, facem poze, ne batem cu putin zapada care se  asterne incet incet.

            Ora 12: 30, ajungem la Cuntu. Nenea ne face un ceai la toti, si ne spune ca vremea pe maine se anunta mai proasta ca azi, asa ca hotaram sa urcam azi pana pe Tarcu si sa ne si intoarcem. Mancam fiecare cateva sandwich-uri, fara sa banuim ca este ultima noastra masa pentru urmatoarele doua zile. Lasam o parte din bagaje la Cuntu, si luam cu noi doar niste haine de schimb, frontale si o ciocolata.

            Ora 13: 00 plecam catre Tarcu. pe masura ce urcam zapada este tot mai mare si ninge in continuare. Ceatza se mai sparge, chiar ne bucuram ca vedem niste raze de soare si putem face niste poze in vale. Ajungem pe varful Sadovanu. de aici mai avem 20 min pana la statia meteo Tarcu, asa ca urcam. Vantul incepe sa bata din ce in ce mai tare, afara sunt -19 grade. Ceatza devine din ce in ce mai groasa, abia vedem momaile care ne ghideaza catre Tarcu. Elena ne asigura ca atat timp cat urcam suntem pe drumul cel bun. Gasim cu greu fiecare momaie. Vantul abia ne lasa sa ne tinem pe picioare. Ma uit la Adi, are format un tzurtzure pe nas. Vantul si ninsoarea abundenta nu ne lasa sa tinem ochii deschisi. Dupa aproximativ o ora ajungem la Tarcu. Cei de acolo se minuneaza cum am ajuns pe vremea aceea. Ne servesc cu un ceai fierbinte si cu o tzuica fiarta. Din pacate nu au locuri de cazare, dar se ofera sa ne tina pe toti in bucatarie. Supunem la vot si hotaram ca totusi coboram. Eram convinsi ca odata ajunsi pe Sadovanu, vantul si ceatza vor dispare iar noi ajungem in sigurantza la Cuntu.

            Ora 16: 00, inconstienti plecam de la Tarcu din nou sa infruntam vantul, ceatza si ninsoarea abundenta. Nu se vedea absolut nimic la 2m. Mergem rasfirati pentru a gasi momaile. Nu stiam ce ne asteapta. Dintr-o data Suca si Liviu calca in gol se duc la vale. Mi-a inghetat sufletul. Suca se opreste dupa cativa metri, dar Liviu se tot duce rostogolindu-se catre hau. Am inceput sa urlu: "Liviu, Liviu....", dar el se tot ducea. Suca se ridica si sare dupa Liviu si reuseste sa-l opreasca. Dupa cateva clipe de groaza se intorc nevatamati. Este primul moment de panica. Continuam sa mergem si ajungem pe Sadovanu relativ repede. De aici incepe aventura. Cautam in continuare momai, le gasim foarte greu si le urmam. Genele si sprancenele sunt un sloi de gheatza, nu mai oputem clipi, ochii sunt lipiti, nasul este un tzurtzure. Dupa o ora de mers dupa momai, ne dam seama ca in loc sa coboram spre Cuntu, urcam inapoi  catre Tarcu. La un moment dat ajungem din noi pe Sadovanu. Ne invartim in cerc. Se lasa noaptea incet. Daca inainte se vedea cat de cat la 2m, acum este si intuneric, nu se mai vede nimic. Trebuie sa mergem, oriunde, dar nu putem sta pe loc pentru ca inghetzam. Hotaram sa raminem cativa din noi la momaie, iar restul sa caute urmatorul marcaj. Mai gasim vreo 3 momai si mergem dupa ele. Cat timp stam pe loc pentru ca ei sa gaseasca marcajul inghetzam. Nu putem respira din cauza vantului si a viscolului. Ajungem din nou pe Sadovanu.... Doamne nu se poate, de 3 ore ne invartim in cerc. Fiecare isi da cu parerea ce sa facem. Scoatem o harta, vantul instantaneu o rupe si o ingheatza. Reusim totusi sa recuperam o bucata din ea, si incercam sa mergem dupa busola. Nu imi mai simteam picioarele. Intr-un final am constatat sa nu reusim nicicum sa mergem dupa marcaj si hotaram sa coboram, oriunde numai sa coboram. Ne spunem ca odata si odata tot ajungem la padure. Trebuia sa scapam de vantul care ne taia respiratia. Tzurtzurii de la nas nu ne lasau sa respiram, gheatza de la ochi nu ne lasa sa vedem.

            Pe la ora 20: 00, dupa 4 ore de "orbecait" prin ceatza pe creasta, incepem sa coboram, insa nu stim incotro. In stanga hau, in dreapta hau, era sansele minime ca sa nimerim pe acelasi traseu pe care am urcat. Deci renuntam sa mai cautam marcaje si stabilim o directie de coborare. Coborarea este foarte abrupta, noroc ca ne proptim in zapada pana la genunchi. Constatam ca coboram pe unul din hauri, foarte abrupt. Dorel cu Suca sunt deschizatori de drum. La un moment dat dam de gheatza. Dorel aluneca si se duce catre hau. Panica ne cuprinde pe toti. Dorel nu se mai auzea. Dupa doua minute aluneca si Liviu si este inghitit de intuneric. Incep sa urlu dupa el, dar nici un raspuns. Ma asigura Elena ca il aude de jos de undeva si ca este ok. Incerc sa-mi croiesc scari in gheatza, reusesc cateva dupa care alunec si ma duc catre gol.  Incep sa tip cat ma tin plamanii. Suca incearca sa ma prinda, ma agatz de mana lui dar o scap si imi continui drumul in jos. Deja ma consideram pierduta, singura prin ceatza. Ma opresc intr-un final in zapada mare, ajutata si de Elena care sare pe mine sa ma opreasca. De mai jos il aud pe Liviu si vad o lanterna. Ma indrept catre ei. Eram panicata dar nu voiam sa arat. Toti erau asa dar si-au pastrat disperarea in suflete si numai pentru ei. Toata lumea aluneca pe gheazta, dar intr-un final reusim sa ne regrupam. Liviu scoate o manusa pentru a-si da ceasul jos. Miscarea era sa fie fatala. Mana ii ingheatza instantaneu si nu reuseste sa-si puna manusa la loc. Ma chinui sa-l ajut... degeaba...mana nu intra in manusa inghetzata. Nu-si mai simtea mana si nu putea s-oi miste. Ii da Calin manusa lui. Din nou eram speriata si tipam sa ma ajute cineva sa-i punem manusa la loc. Reusim in final. Suntem inca pe panta abrupta, mai avem de coborat. Din nou momente groznice cand incepem sa alunecam iar pe gheatza catre hau. Norocul nostru a fost ca nu ne-a stat nici o stanca in cale de care sa ne lovim, iar zapada mare ne-a oprit din cadere. Au fost cele mai groaznice momente din viatza mea. Cu toate aceste niciodata nu ne-am piredut sperantza, eram cu totii optimisti dar foarte speriatzi. Coboram deja de doua ore, vantu bate in continuare dar nu asa puternica ca pe creasta. Tot coboram prin zapada. La un momnet dat Dorem ridica ipoteza ca am putea sa dam intr-o caldare. Daca era asa eram inconjurati de munti si trebuia din nou sa urcam. Ma ingrozea gandul asta, am fi fost pierdutzi. Obiectivul nostru era sa ajungem la padure. Ceatza si intunericul ne urmareau. Coboram in continuare si ne asteptam unul pe celalat pentru a nu ne pierde. Coborarea devine din ce in ce mai domoala.  Undeva in ceazta in fatza noastra se vede o tufa iesind din zapada. Este primul moment care ne da sperantza. Oare ajungem la padure? Nu putem sta sa ne odihnim pentru ca inghetzam, Trebuie sa mergem non-stop. In fatza noastra se vede ceva intunecat. Ajungem la padure. Toata lumea se bucura, ne-am atins primul obiectiv.

            Ora 22: 00, mergem putin pe liziera padurii pana dam pe un parau care coboara la vale. Hotaram sa urmam paraul, convinsi ca undeva el duce. Incepem sa coboram prin padure, prin zapada pana la genunchi. Coborarea este anevoioasa, alunecam de zeci de ori si cadem, abia mai avem energie sa ne ridicam. dam de alte parauri care se scurg in paraul pe care noi il urmam si care incet incet se transforma in rau. Stiam ca trebuie sa urmam acest rau, insa drumul prin padure este epuizant. Ceatza si vantul s-au mai dus, dar era bezna. Avem 4 frontale. Calin croia drumul, iar noi il urmam in sir indian. Coboram deja de doua ore. Cat mai mergem prin padure? puteam merge asa la nesfarsit. Spiritul de echipa insa ne da puterea sa continuam, orice ar fi si oricat ar trebui.

            Ora 0: 30, ajungem la un luminis, in care vedem niste butuci taiati cu drujba. E clar ca pe undeva trebuie sa fie un drum, doar acesti butuci trebuia carati cu ceva. Cautam in toate partile si in intuneric vedem o fasie lata de zapada. Am dat de un drum forestier. Eram oare salvati? ne-am bucurat ca niciodata, drumul asta trebuie sa dea undeva, asa ca il urmam. Nu putem face pauze decat de maxim 5 min pentru ca inghetzam daca stam. Trebuie sa mergem orice ar fi, este singura noastra sansa.oboseala fizica si psihica se fac simtite: mi se pare ca vad o casa, era de fapt un brad plin cu zapada, luminile frontalelor bat in fulgii de zapada care sclipesc si mereu am impresia ca vad lumini, Adi crede ca aude un elicopter... Drumul forestier urma cursul raului pe care l-am urmat mereu. Din pacate pentru noi raul intersecteaza in vreo 4 locuri drumul. trebuie sa trecem raul pentru a ne putea continua traseul. La inceput am pututut trece peste bolovani, dar dam de o portiune in care raul este lat de 2m, iar noi trebuie sa-l trecem. Nu e nici un bolovan nimic.  baietzii cauta trunchiuri de copacsi construiesc un podetz. Reusim sa trecem, insa Carmen cade cu un picior in rau si de uda.

            Ora 4 si ceva, mergem deja de 4 ore pe drumul forestier, nimic, nici o casa, absolut nimic. Oare unde ajungem? cat mai mergem? mai avem puterea sa mergem pana dam de ceva? Sunt intrebari care ma framanta.

            Ora 5, inca o trecere peste rau. Doamne, abia mai puteam sa ridic picioarele, nu exista podetz nimic. Doar mai jos un copac subtzire trabtit peste apa. Oare ne tine sa trecem? dar cum sa trecem? Calin se aventureaza, se chinuie dar reuseste sa treaca. Urmeaza Liviu dar el cade cu picioarele in apa. Ajunsi pe partea cealalta, baietzii arunca butuci in apa pentru ca noi sa trecem mai usor. Ne ia jumatate de ora, dar reusim toti.

            Ora 5: 30, dam de o casa. Bucurie! insa casa este parasita cu un lacat pus. Ce facem? mergem in continuare? daca mai avem mult de mers? Trebuie sa ne odihnim. Hotaram sa spargem usa si sa intram sa facem un foc, insa nu reusim. In timpu acesta inghetzam, asa ca continuam drumul. Trecem pe langa cateva case tot parasite. Oare unde suntem? Cateva capitze de fan ne fac sa ne gandim ca ajungem intr-un sat.

            Ora 6: 30, gasim o casa locuita. Urlam si la geam iese o batranica. Ii cerem ajutorul, ii spunem ca ne-am ratacit si o rugam sa ne adaposteasca, Ea ne primeste pe toti, ne da apa si ne face foc sa ne incalzim. Suntem in Plopu. Ne asezam pe pat si adormim instantaneu.

            Ora 8: 00, Calin ne trezeste, trebuie sa continuam drumul. Suntem la 12 km de Armenis.  O ora jumate de somn conteaza enorm. Abia ma ridic in picioare, nu eram sigura ca mai pot merge 12 km, insa gandul ca acolo suntem salvati imi da putere. Ajungem la o zona cu semnal, vorbesc cu mama la telefon...ea plange... A auzit la TV de noi. ne cautau 16 salvamonti, era stirea zilei pe toate posturile de televiziune: "10 turisti rataciti pe Tarcu".

            Sunam la 112 sa anuntzam ca suntem ok, sa nu ne mai caute. In acest moment telefoanele incep sa sune, toate televiziunile au aflat si vor detalii.

            Ora 11, ajungem in Armenis. Suntem Salvati! O masina trece pe langa noi, se opreste, o femeie ne intreaba: "Voi sunteti turistii care s-au ratcit pe munte?. Voi stiti ca sunteti vedete? Toate posturile trasmit de voi!" Este prima data cand radem dupa 25 de ore de mers in continuu.

            In tot acest timp nu am mancat nimic, nici nu am simtit foame, am mers in continuu, facand abstractie de durerile ingrozitoare de spate si de picioare. Daca e vorba de viatza ta care e in pericol, vei fi surprins cata putere sta in tine, doar luptand pentru a supravietzui.

            Niciodata nu subestima muntele si vremea pentru ca nu ai cum sa le invingi!